Tag: Polirom

Veronica D. Niculescu – “Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib”

Posted on by Gabriela

Nu am citit până acum nimic de Veronica D. Niculescu. Dar la una din ultimele vizite în librărie, cărțile ei au devenit dintr-o dată foarte tentante. Am stat în cumpănă alegând între Simfonia animalieră, Quilt și Pescărușul de la geam. Acum îmi doresc să le fi luat pe toate.

Am ales Pescărușul de la geam pentru că, fiind scris sub forma unui jurnal de observație, părea că îmi va oferi o perspectivă cât mai puțin stilizată asupra acestei observații și asupra relației dintre om și pescăruș care se construiește încet, neinvaziv și cu blândețe. În paginile acestei cărți avem jurnalul aproape zilnic din anul 2021 pe care autoarea îl ține despre pescărușul Grégoire, pe care îl observă de aproape 6 ani în București. Din 2016 și-a notat datele în care Grégoire a început să își facă cuib împreună cu partenera sa, numărul de ouă depuse și al puilor care supraviețuiesc, data la care aceștia își iau zborul pentru prima dată, dar observă și rutina lor zilnică, personalitatea lor, felul în care comunică în diverse situații. Deși putem să credem că doar femeia îl observă pe pescăruș, aflăm destul de repede că este și ea la rândul ei observată – pescărușul o vede prin fereastra ei, se așază pe pervaz uneori în timp ce aceasta lucrează sau doar se privesc, își recunosc existența unul alteia.

Printr-un ochi de geam cât palma, între ghiveciul de lut al copăcelului de jad, rama ferestrei și pervaz – chiar pe deasupra binoclului așezat acolo -, pe acolo îi văd ochiul fantastic și pe acolo se uită Grégoire la mine și-n casa mea, la fel cum și eu mă tot uit la el și în casa lui. Ochi în ochi.

pagina 220

Ceea ce începe ca observație amatoare, așa cum autoarea o numește de câteva ori în carte, este clar mult mai mult de atât după 6 ani, iar dorința de neintervenție pe care autoarea o exprimă este încălcată de mai multe ori, atunci când, de exemplu, Ariadna, partenera lui Grégoire, este rănită iar Grégoire trebuie să crească singur puii și nu poate să caute hrană la fel de mult, așa că femeia cumpără hrană pe care le-o lasă pe pervaz; sau când unul din pui cade din cuib înainte să poată zbura, iar autoarea îi contactează pe cei în curtea cărora a căzut pentru a îl returna cuibului.

În ambele din aceste cazuri, intervenția vine ca urmare a unei înțelegeri pe care omul a dobândit-o cu privire la limbajul pescărușilor. Nu își dă seama de căderea puiului decât pentru că strigătele părinților erau aceleași pe care le foloseau când își încurajau puii să zboare, doar că mai intense. Câți dintre noi am avut răbdarea să ascultăm strigătele pescărușilor destul cât să le descifrăm înțelesul? Nu foarte mulți. Mult mai mulți dintre noi am interacționat cu alte animale non-umane, câini, pisici și alte specii, și știm că asta e adevărat, că sunetele pe care le scot, chiar dacă sunt în limbaj non-uman, nu sunt fără înțeles. Cu toate astea, animalele non-umane sunt numite fără voce, chiar și de către persoanele care fac activism pentru animale și care consideră că sunt o voce pentru cex fără voce. Dar animalele non-umane au voce, o voce pe care noi nu învățăm să o ascultăm, au capacitatea de a construi relații pe care noi nu învățăm să le construim decât dacă relația ne este benefică nouă, au personalitate, agentivitate, vieți complexe și făcute și mai complexe și dificile de către oameni și dorința lor de a crea spații atât de igienizate încât nu permit existența altor specii.

Cred că există mereu o linie foarte fină și deloc bine definită între un antropomorfism injust al animalelor non-umane și o relaționare autentică între un om și un animal non-uman. În relațiile pe care le avem cu animalele non-umane firește că proiectăm foarte multe din sentimentele și interpretările pe care le-am dezvoltat ca ființe sociale într-o societate umană, iar asta poate să fie în detrimentul relației cu un animal non-uman și să ducă la o barieră de înțelegere care nu ne dă voie să cunoaștem cu adevărat animalul. Totuși eu sunt de părere că a interzice să asociem relațiilor noastre multispecii oricare dintre interpretările pe care le cunoaștem din cele din interiorul speciei noastre poate fi la fel de injust, pentru că le pozitează pe animalele non-umane ca pe niște ființe veșnic străine și imposibil de accesat. Relaționarea multispecii înseamnă explorarea și îmbrățișarea diferențelor, inclusiv și mai ales ale celor care sunt și care poate vor rămâne mereu incomprehensibile nouă, dar și cultivarea lucrurilor pe care le avem în comun, ca indivizi și persoane umane sau non-umane.

În acest roman, bariera dintre uman și non-uman rămâne fereastra camerei autoarei, ca un portal multispecii. Ce cred că e important este că această barieră nu e un zid de netrecut, ci o barieră transparentă care se poate ridica atunci când fereastra e deschisă, parcă ilustrănd perfect dualitatea pe care o exprimam mai sus care e mereu inclusă în relațiile multispecii. Firește, această barieră fizică rămâne problematică, pentru că încă împarte în mod nedrept lumea în interior și exterior, spațiu alocat omului și spațiu liber sau mai liber, pentru că omul (ca specie, nu ca individ, deși uneori și ca individ) poate oricând să îl facă inaccesibil și nelocuibil pentru persoanele non-umane. Până la îndepărtarea barierelor, însă, fereastra mediază interacțiunea dintre cele două persoane:

Am mai făcut un pas înainte și-am revenit la fereastră, cu aparatul încă în mână, în vreme ce el stătea în colțul lui de pervaz. Și acolo, atunci, înalt, impunător – și curajos, și prietenos, și dulce, și precaut totodată -, s-a lăsat fotografiat pe îndelete.

L-am fotografiat întreg și i-am făcut portrete, din față și din profil, i-am surprins detalii, ochii, mai ales ochii. El s-a întors așa și așa, cum îmi stă așa?, dar așa?, și uite-mă și așa. Sigur, nu mi-am pierdut mințile, pescărușul nu are cum să știe că îl fotografiez, nu are cum să știe nici ce înseamnă o imagine falsă, o copie din pixeli sau din hârtie, însă, în felul lui, ceva știa, ceva simțea – că îl privesc intens, cu admirație și fără să îl pun în pericol, da, sunt sigură că privirea mi-o înțelege (sau respirația?) și simte că nu i se întâmplă nimic, că aparatul ăsta din care iese un tub negru nu trage, nu e o armă (porți tu cumva în gene, moștenită, spaima de arme de foc, pescărușule?). Nu știu să explic, nici nu trebuie explicat. Dar știu că Grégoire mi-a pozat.

pagina 110

Multe persoane care au făcut recenzii acestui roman și chiar autoarea au explicat sau argumentat că această carte este rezultatul unui an pandemic, plin de izolare și carantină, când lipsa interacțiunii umane a putut lăsa loc celei interspecii. Și deși scrierea atentă a datelor din fiecare zi și publicarea acestui jurnal poate fi explicată astfel, anii care au precedat pandemiei au creat și hrănit această relație la rândul lor. Relațiile multispecii nu sunt doar o alternativă atunci când cele din cadrul speciei noastre întâmpină dificultăți, sunt greu de susținut, ci sunt și trebuie să fie parte a rețelei noastre de relații.

Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib a fost o bucurie neașteptată pentru mine, prezentând o întâlnire cu non-umanul care nu încearcă să îl transforme pe acesta din urmă într-o lecție despre uman, într-un simbol pe care oamenii să îl poată însuși într-un mod care să îl înstrăineze complet de referentul non-uman. Este un roman despre un pescăruș, Grégoire, despre partenera sa, Fiona, despre puii lor, Jack, Victor și Isa, și despre femeia care îi vede, în cel mai activ și profund al acțiunii de a vedea. Nu ar trebui ca asta să mă emoționeze atât de tare, dar o face, și las emoția aceasta să vină.

Nu știu cum să închei, așa că voi lăsa aici un ultim citat din carte:

Știu că numele astea, poate caraghioase, n-au sens la asemenea păsări. Pentru ele. Dar pentru mine, da. N-o să-i strig niciodată pe nume, la fel cum n-o să-i gâdil niciodată pe burtică. Însă, pe de altă parte, nici nu sunt doar niște etichete, care să mă ajute să-i identific și să le pot spune povestea. În toți ceilalți ani, de altfel, nu doar acum, păsările au avut nume. Grégoire nu e doar un pescăruș. E unul dintre acești pescăruși, unul anume, cel pe care-l cunosc. Un șef de colonie, cu atitudine, cu istorie, cu poveste. Cu anumite trăsături. Mi-e dor de Ariadna, pe care n-am mai zărit-o de mult. Mi-e dor de Fred și Barney și bănuiesc că ei zboară pe aici, stârnind ceva agitație, și mi-e dor de Mici-kiki. Îmi place să pot spune exact de care dintre ei mi-este dor.

pagina 120

Adrian Schiop – “Să ne fie la toți la fel de rău”

Posted on by Gabriela

Deși citisem vreo două articole foarte bune scrise de Adrian Schiop pe criticatac.ro, mi-a luat ceva să ajung să îi citesc romanele. Și probabil nici n-am început prea bine, pentru că l-am citit primul pe cel mai recent, Să ne fie la toți la fel de rău, ieșit în 2021, în ciuda obiceiului meu de a citi cărțile autorilor cronologic. Inaugurez cu el o nouă metodă: le voi citi invers cronologic, pentru că tocmai ce mi-am cumpărat Soldații. Iar dacă Soldații e mai bună decât Să ne fie la toți la fel de rău, Adrian Schiop va fi de departe autorul meu român preferat. Deja e aproape, dar nu am destule date cât să fie relevant din punct de vedere statistic.

Să ne fie la toți la fel de rău e un soi de autoficțiune, se petrece de-a lungul anului 2020 și vorbește pe de o parte de Florin, un polițist gay pe care naratorul îl întâlnește pe site-ul de dating Romeo, iar pe de altă parte de lockdown, când o întâlnim pe Andreea, prietena lui Adi, asistentă la DSP – și aici îl întâlnim și pe fiul ei, Alex, un maoist. Ce cred că e important de spus e că nu e o poveste- deși narațiunea e folosită pe alocuri, scopul ei nu e să redea succesiune, să creeze un plot, iar asta e poate ceea ce mi-a plăcut cel mai mult. Ni se prezintă o serie de episoade, întâmplări, conversații care se înscriu într-o imagine fără să se înscrie într-o reprezentare clasică de roman. Iar stilul lui Schiop m-a făcut să mă îndrăgostesc până la capăt – aș vrea să detaliez, dar nu prea pot. O să spun doar ce i-am zis unei prietene, încercând să-i explic de ce îmi place așa mult: câteodată citesc ceva poezie, poveste, carte și e așa frumoasă încât trebuie să mă opresc – mai lăsați-mă cu frumusețea voastră, cu textele voastre poetice și pline de metafore, mă obosește frumusețea asta, oricât de mult o iubesc (poate de-aia am putut citi cartea lui Adi Schiop într-o singură zi, în timp ce trag săptămâni de alte cărți cărora la final le dau tot 5 stele pe goodreads) – Să ne fie la toți la fel de rău e genul de text pe care l-aș putea citi încontinuu, pentru că pare onest și rough, deși e departe de a fi lipsit de complexitate.

Pe alocuri, textul e destul de meta – aflăm că femeile nu erau în planul inițial al cărții, dar doamna Jana merită abaterea de la dorința inițială sau se face referire la succesul pe care l-a avut Soldații. Metatextualitatea e mai degrabă ironică decâț o tehnică literară în cazul lui Schiop – iar asta e cool, oricât de mult mi-ar plăcea metatextualitatea asta pretențioasă a postmodernișților.

Doamna Jana e singurul meu prieten din Ferentari; țin mult la ea și practic ea e motivul pentru care am abandonat proiectul inițial, radical gay, cu un tip care se învârte doar între bărbați – vreau să zic că am programat un test în care, la nivel de showing și interacțiune directă, să n-apară deloc femei și totul să se întâmple între bărbați, I mean la nivel de motor narativ să le elimin cu totul. Ok, nu eram absurd, să existe în decor (doamna Leana de la aprozar, Adriana, corporatista de la IBM care și-a luat chirie sub mine și pe care într-un an am inundat-o de patru ori etc.) – sau, la nivel de telling, în trecut. Pe scurt, în prezentul acțiunii să existe doar în fundal sau să emită semnale slabe de la trei metri sub pământ, din trecut.

Florin n-a reușit să scape de homofobia internalizată, de stigma pe care masculinitatea lui o primește odată cu orientarea lui sexuală, iar asta, pusă pe seama traumelor din copilările pe care Adi încearcă să le analizeze, creează un personaj care în sine nu pare prea interesant, care nu creează vreo nevoie de atașare sau vreo părere de rău în cititor atunci când dispare, dar care oferă un prilej bun să-l cunoști mai bine pe Adi. Pentru că, spre deosebire de Florin, cu Adi empatizezi câteodată, râzi altă dată. Adi e cel care prezintă scena de dating gay din România, care mai face câte-un comentariu care încălzește inimile stângiștilor și care caută afecțiune chiar și în brațele unui Florin atât de imatur emoțional încât nu i-ar putea-o oferi vreodată.

Fiindcă altfel nu mă lăsa să-l ating, nici măcar când i-o luam la muie nu mă lăsa să-i iau talia în brațe sau să-mi pun capul pe abdomenul lui, până și chestia asta îl claustra; o singură dată reușisem săl păcălesc să mă pun lângă el, cu o muie în somn, însă și atunci după 10 minute m-a hâșâit, Pleacă de aici, lasă-mă să dorm – ce să mai vorbim, era sex la zero absolut.

Și deși ziceam mai devreme că femeile nu erau prea dorite în cartea asta, feminitatea în schimb este foarte prezentă. Adi se feminizează foarte mult în relațiile sale, se compară cu femei în situații similare. Iar asta nu e doar în poziția lui submisivă – chiar și când relațiile de putere se schimbă între cei doi, iar Florin regresează la stadiul de copil, Adi preferă să nu ia doar poziția tatălui, ci să alterneze între mamă și tată, între feminin și masculin. Iar acceptarea feminității inerente fiecărui bărbat e ceva ce nu am văzut nicăieri în literatura română (deși sunt dispusă să pun asta pe seama ignoranței mele literare, și nu pe sărăcia literaturii).

Eu aș putea să mai scriu mult despre cartea asta, dar poate ar fi mai bine să citiți voi.

Dan Sociu – “Pluto în Scorpion”

Posted on by Gabriela

Îl știam pe Sociu doar din poezie – poezie care câteodată e tulburătoare, dar de multe ori nu stârnește nimic în mine; până la urmă, așa e cu arta în general. Dar bine, e timpul să îl cunosc și pe Sociu din proză, mi-am zis eu. Și-am început (și probabil voi și termina) cu cea mai recentă carte a lui, volumul ăsta de așa-zise povestiri pe care le-am citit în două zile și cărora chiar am încercat să le dau o șansă. La începutul fiecărei povestiri, mi-am zis că ășta e momentul, asta e povestirea în care voi înțelege, cea în care Dan Sociu îmi va explica, poate, că nu, nu e nici misogin, nici sexist, că toată cartea asta a fost un joc, un test, un contraexemplu. Să-mi mai spună cineva că sunt o feministă care urăște bărbații, când până în ultima clipă i-am dat șansa acestui bărbat-autor să-mi arate că de fapt caută ca textele lui să fie interpretate într-o manieră feministă, anti-sexistă. Un simplu “haha”, un “țeapă, fraierxlor” – da, standardele sunt foarte joase și Sociu n-a reușit nici măcat atât.

Pluto în Scorpion e o colecție de povestiri la persoana I care par să aibă influențe autobiografice (nu cred ca Dan Sociu să fi zis asta undeva, deci poate mă înșel) și în care în aproape toate naratorul este un Dan (poate un alt Dan de fiecare dată, dar niciodată prea schimbat) care vorbește despre sine, vorbește despre sine chiar când vorbește despre alții și până la urmă asta facem în general, vorbim mereu despre noi, chiar dacă nu ne dăm seama întotdeauna, nici noi, nici cei cărora le vorbim. Dan e ușor de recunoscut, nu e un personaj unic și îl vedem tot timpul în societate, atât de des încât un astfel de personaj pare redundant – e bărbatul care crede că existența oricărei femei în preajma lui e pentru el și mai ales pentru sexualitatea lui: prietena lui (absolut platonică) de 10 ani sigur se simte geloasă când el își îndreaptă atenția către o altă femeie, fata care s-a așezat lângă el e indecent de aproape, nici propria mamă nu scapă nesexualizată. Și cu toate astea, disprețul față de femei e evident de prin primele povestiri, când femeile care i se par sexy sunt doar niște “specimene”.

Citind toate astea, m-a apucat compasiunea, mă gândesc că trebuie să fie nespus de greu să treci prin viață având gânduri sexuale despre fiecare femeie care e suficient de aproape cât să o detectezi cu orice simț. Iar scrisul e eliberator, trebuie să înțelegem nevoia de a exprima această suferință constantă prin scris, nu-i așa? Nu, nu-i așa. Pentru că personajul povestirilor lui Sociu nu pune niciodată sub semnul întrebării pornirile sale, nu are niciun fel de self-awareness și continuă să prezinte aceleași dinamici în fiecare povestire, până când devine de la revoltător, de-a dreptul plictisitor.

Una din povestiri are o naratoare femeie – Vineri seară vrajă rea – și e puțin diferită. Lipsește Dan, apare Irina, fostă alcoolică. Nu e ciudat cum singura poveste narată de o femeie este despre dependență și cum singura poveste despre dependență este narată de o femeie? Parcă naratorul și Sociu însuși n-au putut să-și asume poziția unui bărbat ca să vorbească despre dependență. Poate e mai ușor să o pui de gâtul sexului opus, pare mai îndepărtată, nu te poate atinge pe tine. Și nici măcar nu judec asta, Sociu vorbește despre dependența de alcool – prin care a trecut – în repetate rânduri și pot înțelege nevoia de a se depărta de asta, de a se proteja. Poate singura povestire cu adevărat ok.

Penultimul text, Aubade e o serie de schimburi de replici (reale sau nu, who cares) între Sociu și Ioana Drogeanu și acolo Sociu parcă pare un tip cu care ai vorbi. Ceea ce mai degrabă m-a amuzat: trebuie să fii drăguț cu femeile, spiritual și amuzant, indiferent de orice gândești tu despre ele în general. Iar asta îmi spune că personajul Dan știe foarte bine ce e ok și ce nu, dar mai degrabă îl reprezintă din perspectiva a ce e ok să spui și ce nu, a ce li se pare femeilor că e ok (și deci ce poți spune de față cu ele) și ce nu. Cu scrisul e altceva, atunci ești artist, ți se iartă multe. Până la urmă, câte nu i se iartă lui Picasso, lui Bukowski etc.? Poate ar fi timpul să nu mai iertăm nimănui, e prea mult de cerut?

Nici nu am o problemă cu stilul, care e chiar mișto. Îmi plac textele scrise așa, de parcă m-am întâlnit cu cineva și chiar îmi povestește, de parcă nu țin o carte în mână și de parcă e doar pentru mine. Din păcate, povestirile astea nu au fost doar pentru mine. Dacă cineva chiar mi-ar fi spus vreuna din poveștile astea, nu aș fi ascultat până la capăt. Și totuși am citit până la capăt. Era speranța? Era dorința de a scrie ulterior recenzia asta?

Radu Mareș – “Deplasarea spre roșu”

Posted on by Gabriela

Deplasarea spre roșu e romanul pe care l-am citit în primul sfert al unei călătorii de douăsprezece ore cu trenul. Și deși se citește ușor, nu e o carte simplă și poate fi citită în mai multe chei.

Romanul spune povestea unui profesor de franceză ce colaborează cu un ziar local și care, ca urmare a unei obligații pe care o primește în urma unui articol pe care îl scrie, ajunge să își spună povestea căsătoriei sale eșuate și să o asculte pe aceea a unei tinere englezoaice salvată de un preot de pe un drum nu foarte favorabil ei.

Dacă se urmăresc strict cele două fire narative, romanul pare unul psihologic, urmărind mai ales deplasarea spre roșu a personajului principal, reconfigurarea frecvenței propriei sale existențe, încercând să-și explice sieși ceea ce s-a întâmplat sub pretextul unei scrisori – căci aceasta este de fapt forma sub care e prezentat textul – adresate fiului său.

Plasată în contextul unei Românii abia ieșite din comunism și care se confruntă cu imaginea terifiantă a mineriadelor, pierderea pe care o suferă personajul când soția sa preferă să rămână în Germania, alături de fratele ei geamăn, reprezintă de fapt dilema unui întreg popor, orbit de libertatea pe care o primește imediat după revoluție, de sclipirea capitalistă din Occident. De altfel, discuțiile despre politicul și socialul românesc din această perioadă nu lipsesc din niciun capitol, abordând teme ca mineriadele, fatala alegere a lui Ion Iliescu la primul vot liber din România sau situația orfelinatelor românești – mai ales imaginea lor în afară, imagine pe care articolul scris de profesorul de franceză încearcă să o îmbunătățească.

Deși autorului nu-i lipsesc momentele în care impresionează prin scriitură, el eșuează în crearea unui întreg – plotul inițial, cel al școlii despre care se scrie un articol, al prietenului influent și al englezoaicei, este abandonat pentru cel al mariajului nefast și nu mai este reluat niciodată (pentru cei ce încă suferă din cauza catastrofalului sezon 8 din Game of Thrones, senzația lăsată de această carte va fi foarte familiară). Romanul sfârșește prin a fi o colecție de povestiri bine scrise legate prin povestiri mai puțin bine scrise, iar cititorul care așteaptă o revelație la finalul romanului va rămâne întrebându-se dacă nu există o continuare. Nu există, romanul e o povestire într-o ramă incompletă, care nici măcar nu oferă o invitație de a fi completată de cititor.

Mareș nu atinge așteptările pe care le creează el însuși la începutul romanului și ne învață să o lăsăm mai moale cu așteptările astea, că de-aia suntem atât de dezamăgiți în viață. Mie totuși mi-a demonstrat și ceva de bine (spre foarte bine): proza scurtă îi e foarte potrivită. Și a scris și asta, o să citesc și revin să vă informez că am avut dreptate.

Liliana Corobca – “Kinderland”

Posted on by gabicaqt27

Trebuie să existe un sat doar al nostru, cu legile lui, cu viața lui inacccesibilă și necunoscută celorlalți. Unde viața să curgă frumos, darnic, milostiv, fără răutate, dor și așteptare. Un sat al copiilor buni. Vezi, am spus “buni”. Nu doar satul copiilor, care deja există. Fiecare sat din Moldova e un sat al copiilor, întreaga țară… Mai ales dacă socotim și bătrânii, căzuți si ei în mintea copiilor. Bărbații și femeile, normali, sănătoși, apți de muncă și care să trăiască la sat, sunt o raritate, o minoritate. Moldova copiilor. Sună foarte frumos. Construim un viitor luminos pentru copiii noștri. Da, numai că-l construim în Spania, Italia, Rusia, că-n Cehia am construit deja totul și nu se mai cer constructori.

Kinderland nu e o lume idilică a copiilor fericiți și în care doar copiii sunt primiți. Kinderland e universul pustiit care rămâne în urmă atunci când adulții care pot munci pleacă după “bani lungi”. E universul copiilor care trăiesc în sărăcia de care încearcă părinții lor să scape. Cristina, care are doar 12 ani, este naratorul-personaj al cărții, ceea ce e încă o atribuție pe care și-o asumă, alături de acelea de soră mai mare, locțiitor de mamă și de tată, bucătarul și menajera familiei, iar câteodată, destul de rar, pe aceea de simplu copil de 12 ani.

Cât de dramatică sună această lume atunci când o descriu eu, după ce am citit aproape plângând cele 197 de pagini, am reflectat asupra situației și am concluzionat că ea chiar este dramatică. Dar pentru Cristina și pentru ceilalți copii aflați în situația ei, nu e loc de dramă. Povestit din perspectiva unui copil, totul capătă o notă de autenticitate percutantă, o relatare la prima mână, fără plângeri de milă sau lamentații. Atunci când se adresează părinților plecați (și mai ales mamei), tonul nu sună a fi pornit din dorința de a se plânge, ci dintr-un dor real, dureros. Și tocmai în asta stă drama. Persoanele care o trăiesc nu o identifică, iar cei care o identifică o privesc cu milă de pe margine sau doar cu durerea unei neputințe absolute.

Le-am zis, țineți-vă inima în vârful degetelor și suflați cu putere, până când va zbura la mama. Și ea va mângâia copiii ceia burdănoși și hrăniți cu mango, ca și cum ne-ar mângâia pe noi. Nu-i așa că și tu plângi și te gândești la noi? Și, când speli hăinuțele lor, lână naturală, bumbac natural, mătase naturală, dim omizi, te gândești la hainele noastre, cele mai multe aceleași, după ce le-au purtat italienii, după ce s-au învechit, ei ți le dau ție, să ni le aduci nouă. Dacă ar ști frații mei, nici nu le-ar mai purta. Mai bine fără atâtea haine naturale, de firmă, dar cu mamă. Poate și copiii aceia sunt cuminți și drăgălași, plâng și ei că mama lor i-a lăsat pe mâinile unei femei străine.

Nu mă îndoiesc că există nenumărate studii și cărți publicate pe tema efectelor pe care le are plecarea părinților în străinătate asupra copiilor rămași singuri acasă. Meritul Lilianei Corobca în această carte e că reușește să scrie o carte de ficțiune despre un subiect atât de important și mai ales că reușește să creeze această voce credibilă de copil (mai poate fi numit copil un om de 12 ani care crește alți doi copii?).

Ceea ce trebuie să fie doar o înșiruire de gânduri ale fetiței-adult devine un manifest, o mărturie sinceră (fie ea și ficțională) a adevărului trăit de copiii pe care ea îi reprezintă. Despre care nu putem spune nici că vor deveni oameni preponderent buni, pentru că își doresc să iasă din mediul în care au crescut, nici că vor fi delicvenți, tocmai pentru că nu pot ieși din acest mediu. Am auzit ambele raționamente și mi se par foarte greșite, pentru că reduc o problemă atât de complexă la un singur element.

Dar iată cum o voce creată pentru a fi doar a unui copil (și, deci, mică, neajutorată, pentru că ăsta e stereotipul), spune lucruri pe care adulții ar trebui să le ia cu adevărat în seamă:

Puternic nu este acela care primește totul de-a gata, bani, avere, putere, pentru că nimeni nu-ți oferă așa ceva viața întreagă, poți să primești o dată sau de câteva ori. Puternic este acela care știe să obțină energie, forță din inima lui, acela care se alimentează pe sine, construindu-și propria hidrocentrală. Care produce lumină din interior. Acești oameni sunt foarte puțini. De fapt, toți oamenii își au propria hidrocentrală, dar preferă să se alimenteze cu lumina de la stat. Nu-și dau seama ce sursă de lumină reprezintă propria lor ființă, câtă bogăție au în ei.

Salman Rushdie – “Joseph Anton. Memorii”

Posted on by Gabriela

Asta nu e autobiografie obişnuită. Nu e plină, aşa cum ne aşteptăm cu toţii de la autobiografia unui scriitor, de elucubraţii despre lipsa de inspiraţie sau preaplinul ei, despre crezul artistic şi pur teoretic al scriitorului sau despre o lume în mod definitiv interioară a acestuia. Memoriile astea nu sunt nişte memorii obişnuite, pentru că Salman Rushdie nu e un scriitor obişnuit. Şi nu vreau să spun doar că e un scriitor mare, pentru că e. Nici un obişnuit scriitor mare nu este. Şi nici măcar n-a ales el asta. Ştim cu toţii că ne dorim undeva în noi să fim speciali cumva, dar nici chiar Rushdie nu şi-a imaginat că ar putea fi special aşa.

El este scriitorul care de Ziua Îndrăgostiţilor din 1989 a fost condamnat la moarte de către ayatollahul Khomeini, care găseşte că romanul său, Versetele satanice, este blasfemiator la adresa islamului. Acest decret se cheamă fatwa şi este cea care îi va marca următorii zece ani ai autorului, timp în care viaţa îi este pusă în pericol şi în care milioane de oameni îl consideră vinovat, destinat morţii. Faptul că un număr extrem de redus dintre aceştia chiar au citit romanul (în frunte cu Khomeini, bineînţeles) e doar un amănunt.

Timp de 10 ani, Rushdie trebuie să găsească un echilibru între teama că el sau familia sa sunt în pericol şi lupta pentru libertatea de exprimare, libertatea literaturii şi a artei în general. Am greşit la început, spunând că această carte nu e despre crezul artistic al scriitorului. De fapt, ea este un manifest al acestui crez, al credinţei că arta, mai presus de orice altceva, nu poate fi încătuşată de convenţii. Şi deşi toţi sunt de acord cu aceste idei din punct de vedere conceptual, eu am rămas uimită de ecourile foarte scindate pe care acest eveniment îl are în societate în general, în presă şi în media, dar mai ales în grupurile de aşa-zişi artişti, care ar trebui să militeze cu atât mai puternic pentru această libertate. Dacă există un număr mare de scriitori importanţi care aleg chiar să renunţe la unele avantaje sau poziţii pe care le deţin pentru a-şi declara susţinerea faţă de Salman Rushdie şi pentru a protesta faţă de absurditatea fatwei, există de asemenea şi câţiva care îl condamnă public. Unul dintre aceştia este nimeni altul decât John le Carré, ale cărui cărţi mi-au atras de mai multe ori atenţia, fără a le citi însă. Acum mă întreb cum aş putea citi un scriitor odată ce ştiu că pentru el literatura nu se sustrage tuturor dorinţelor şi preconcepţiilor umane, că pentru el literatura nu este libertatea absolută, adevărul? E simplu, nu aş putea. O carte a unui scriitor care nu crede cu adevărat în literatură nu e decât text.

Dar am deviat de la subiect şi am vorbit cam mult de Salman Rushdie, scriitorul, când ar fi trebuit să vorbesc de Joseph Anton, care a apărut la data de 14 februarie 1989 din nimic şi s-a dematerializat la fel de repede la anularea fatwei. Timp de zece ani Rushdie a răspuns la numele de Joe, adresat mai ales de cărtre poliţiştii al căror rol era doar protecţia lui şi care l-au tratat ca prieten sau ca prizonier, în funcţie de moment sau de percepţia despre situaţie a fiecăruia. Ce înseamnă să ai o familie în astfel de condiţii şi cum se răsfrâng toate acestea asupra lor? Cum e să te îndrăgosteşti din nou când nu ai voie să ieşi din casă decât însoţit şi într-o maşină blindată? Şi cum evoluează o relaţie care se naşte aşa?

Şi în definitiv, ce se alege de viaţa cuiva care a trecut prin aşa ceva? Ei bine, fie condamnarea e dusă la îndeplinire, fie el devine şi mai faimos.

Henry Miller – “Răstignirea trandafirie”

Posted on by Gabriela

Nu am să pot niciodată să scriu o carte care să le placă editorilor. Am scris prea multe cărţi. Cărţi de somnambul, înţelegi ce vreau să spun? Milioane şi milioane de cuvinte – dar totul în capul meu. Zăngăne acolo, ca nişte monede de aur. Am obosit să tot fabric monede de aur. M-am săturat de şarje de cavalerie…În beznă. Fiecare cuvânt pe care-l scriu trebuie să fie o săgeată care să meargă direct la ţintă. O săgeată otrăvită. Vreau să ucid cărţi, editori, cititori. A scrie pentru public nu înseamnă absolut nimic pentru mine. Eu vreau să scriu pentru nebuni – sau pentru îngeri.

“Nexus”, pagina 231

Răstignirea trandafirie e ficţiune în aceeaşi măsură în care e autobiografie – e transcrierea fidelă a lui Henry Miller, supus viciului de a trăi în două lumi în acelaşi timp. Nu va fi un roman pentru cititorul care la auzul acestui cuvânt abia aşteaptă să afle care e intriga şi cum va fi ea soluţionată. Cele trei volume sunt lipsite cu desăvârşire de intrigă, niciun aparent conflict în care e implicat personajul Henry Miller nu îl face pe cititor să se întrebe care va fi pasul lui următor. Dacă îşi va plăti chiria, va convinge vreun prieten să îi împrumute nişte bani sau îşi va găsi un job din care să se poată susţine sunt detalii indiferente, pentru că nu sunt decât pretexte pentru a-i permite personajului-narator să vorbească despre singurele două lucruri care i se par relevante.

Viaţa e unul din ele, viaţa şi modul de a o trăi, vrea să trăiască totul plenar, e scârbit de societatea burgheză şi de apucăturile sale care creează mult prea mult confort, dispreţuieşte liniştea şi tihna cu aceeaşi tărie cu care se bucură de modul să de viaţă, de incertitudinea constantă a existenţei sale.

Viaţa a devenit rutină, cea mai plicticoasă rutină. O slujbă monotonă, un sân al familiei atât de încăpător încât te pierzi în el, un şeptel de animale de casă cu bolile lor, revistele pornografice, comics-urile, almanahul fermierului. Un timp nesfârşit în care să te studiezi în oglindă. Una după alta, punctuale ca ca soarele de prânz, progeniturile ies din burta mamei. Chiria e plătită regulat, ca şi dobânzile la ipoteci. Ce plăcut să urmăreşti instalarea ţevilor noi! Ce senzaţional să vezi deschizându-se străzi noi şi pe urmă să urmăreşti cum sunt asfaltate! Totul e nou. Nou şi făcut de mântuială! Nou şi descurajant. Nou şi lipsit de noimă. Şi odată cu noul au sporit şi comodităţile. Totul e planificat pentru generaţiile viitoare. Suntem ipotecaţi viitorului strălucit.

“Plexus”, pagina 217

Titlurile celor trei volume sintetizează surprinzător de bine conţinutul.

Sexus e volumul în care sexualitatea care a dus la interzicearea trilogiei în SUA se manifestă. Pornografie, au spus. Pornografie spun şi cei care numesc nuditatea din firmele artistice scandaloasă şi cei care roşesc citind Amantul doamnei Chatterley. În toate acestea, sexul nu rămâne doar sex, e acolo pentru efectul pe care îl are asupra cititorului – e şocant, strident şi totuşi atât de fermecător. Şi de asta sexul e atât de puternic. Un cititor pudic sau care se consideră cuminte (nu mă încadrez, dar îmi pot imagina) se va uimi pe el însuşi savurând aceste pagini de un erotism aproape animalic de uman.

Plexus e, aşa cum e de aşteptat, reţeaua multelor eforturi pe care Henry Miller şi soţia sa, Mona, le fac pentru a-i permite celui dintâi să îşi îndeplinească menirea de scriitor, în timp ce în Nexus, centrul existenţei sale este chiar scrisul.

Şi scrie într-un mod surprinzător, un limbaj adeseori atât de elevat încât e academic, cu multiple referinţe literare şi artistice, în general, analizându-l pe Dostoievski şi identificându-se cu Van Gogh şi cu toate astea, spune că scrie aşa cum vorbeşte. Şi în ciuda a ceea ce am spus mai devreme, nici nu e greu de crezut. Nu e greu să ţi-l imaginezi pe Henry Miller vorbind astfel, nu ţi s-ar părea forţat, nenatural, că încearcă prea mult, ţi s-ar părea doar Henry Miller.

În afară de Mona şi de Miller însuşi, niciun alt personaj nu e schiţat în mai mult de câteva tuşe, ele nu există pentru sine, individual, ci primesc o descriere de un paragraf mai scurt sau mai lung şi trebuie să îşi joace rolul. Lipsa lor de adâncime îi reliefează mai mult pe ceilalţi, personajele principale. Şi totuşi, chiar şi membrii cuplului central sunt portretizaţi fiind mai degrabă ascunşi. Dacă în cazul celorlalte personaje e evident că superficialitatea e voită, din simplul motiv că nu e necesară o analiză mai amănunţită, la Mona şi la Henry, naratorul însuşi pare uimit de incapacitatea sa de a se înţelege pe sine, de a o înţelege pe ea.

Dar cel mai important aspect al acestei cărţi nu a fost enumerat încă. Dacă nu e prea important pentru literatură din punctul de vedere al unei structuri revoluţionare, al unei abordări metaficţionale sau excesiv de moderniste prin construcţie, e important pentru literatură din punctul de vedere al teoretizării. Miller nu scrie un eseu pentru a-şi exprima crezul artistic, el scrie o trilogie, scrie 1500 de pagini în care orice alt subiect în afară de literatură şi scris e doar o întrerupere. Răstignirea trandafirie e adresat scriitorilor aspiranţi, oamenilor care iubesc cuvintele în general, e pentru acei oameni pentru care spiritul şi efortul artistic, creator sunt la baza întregii existenţe. Şi nu e nevoie ca ei să fie artişti de niciun fel pentru a face asta.

Ca scriitor, el se hrăneşte din lucrurile banale din viaţă, din ceea ce e palpabil, poate mult prea uşor de atins, prea solid, carnal.

Eu nu vreau să fiu un gânditor. Eu doresc să scriu. Să scriu despre viaţă, în nuditatea ei. Fiinţele umane, orice fel de fiinţe umane, sunt pâinea şi apa mea. (…) Fericirea mea ar fi să învăţ să istorisesc o povestire bună. Pe mine mă atrage ideea de a juca de dragul jocului. Şi, mai presus de orice, iubesc această lume a fiinţelor umane, oricât de mizerabilă, de cârpăcită, de sordidă ar fi. Nu vreau să mă tai de ea. Poate că ceea ce mă fascinează pe mine în meseria de scriitor e acea necesitate a comunităţii cu toţi şi cu toate.

“Plexus”, pagina 344

– Dă-o naibii, cunosc lumea. O cunosc chiar foarte bine. Dar refuz să fac compromisuri cu ea.

– E acelaşi lucru.

– Ba nu. E deosebirea dintre ignoranţă – sau orbire – şi aroganţă. Aşa ceva. Dacă nu aş cunoaşte lumea, cum aş putea fi scriitor?

– Un scriitor are propria lui lume.

– (…) Lumea e mediul lui. Alţi oameni se mulţumsc cu micuţul lor colţ de lume, cu mica lor slujbă, cu micul lor trib, cu mica lor filozofie şi aşa mai departe. Dacă vrei să ştii, motivul pentru care nu sunt un mare scriitor constă în faptul că nu am inclus încă în mine întreaga lume largă. Nu-i vorba că nu cunosc răul. Nu-i vorba că sunt orb la răutatea lumii, aşa cum crezi tu. E altceva. E vorba că nu mă cunosc pe mine. Dar voi ajunge să mă cunosc. Şi atunci voi fi o torţă. O să iluminez lumea.

“Plexus”, pagina 591

Vorbeşte despre literatura modernă:

Pentru eroul romanului modern, gândurile nu duc nicăieri: creierul său e o strecurătoare în care spală zarzavaturile muiate din mintea lui. Îşi spune că e îndrăgostit şi zace în metroul în mers, încercând sa lase totul să se scurga prin el, ca printr-o conductă de evacuare.

“Sexus”, pagina 90

şi despre relaţia dintre cititor şi scriitor:

Unicul meu cititor…Mai târziu aveam să-l schimb cu cititorul ideal, acel pungaş amical, acel şnapan îndrăgit, căruia mă pot adresa ca şi cum nimic altceva n-ar avea valoare pe lume decât ceea ce îl interesează pe el şi pe mine. De ce adaug – şi “pe mine”? Oare acest cititor ideal poate fi altceva decât un alter ego? La ce bun să-ţi creezi o lume a ta, dacă trebuie să fie o lume pe care să o înţeleagă orice individ de pe stradă? Ce, ăştia toţi nu au lumea lor de fiecare zi, pe care pretind că o dispreţuiesc, dar de care se agaţă totuşi ca nişte şobolani gata să se înece? Nu e ciudat felul în care oamenii ăştia, care refuză sau sunt prea leneşi ca să-şi creeze o lume a lor, stăruie să invadeze lumea noastră? Cine ne calcă, noaptea, în picioare, răzoarele de flori?

Cine aruncă chiştoacele de ţigări în bazinele unde se scaldă păsările? Cine urinează peste violetele sfioase şi le veştejeşte florile? Ştim cum faceţi voi ravagii prin paginile de literatură în căutarea pasajelor care vă plac. Pretutindeni descoperim amprentele spiritului vostru grosolan. Voi ucideţi geniul, voi mutilaţi uriaşii. Voi, voi, fie din dragoste şi adoraţie, fie din invidie, ciudă şi ură. Cine scrie pentru voi îşi scrie propria condamnare la moarte.

“Nexus”, pagina 304

dar mai ales scrie despre dorinţa viscearală de a scrie, despre conştiinţa că ai ceva de spus, ceva ce va ieşi la iveală cu sau fără ajutorul sau consimţământul tău, iar pentru Miller asta e definiţia scriitorului. Prietenul său, Ulric, îl întreabă: să presupunem, Henry, că ai scris cea mai mare carte care a fost scrisă vreodată şi că ai pierdut manuscrisul exact când l-ai terminat. Şi să presupunem că nimeni nu ştie c-ai scris cartea asta, nici măcar cel mai intim prieten al tău. În cazul ăsta ai fi exact ca mine, care n-am aşternut un rând pe hârtie, nu-i aşa?

Răspunsul e nu şi asta e tot ce vrea Miller să înţelegem.

Elias Canetti – “Orbirea”

Posted on by Gabriela

Orbirea e un roman care dezvăluie cât de orbi suntem cu toții: orbi la “celelalte lumi”, microuniversurile în care trăiesc ceilalți la care nu aderăm decât atunci când drumurile noastre se suprapun în mod întâmplător. Citind, fiecare personaj ți se pare diform, straniu, mai mult sau mai puțin scrântit și dacă nu simți că ești punctual niciunul dintre personaje, știi că asta nu înseamnă că nu ești un astfel de personaj.

Unde-o să ne mai ducă omenirea asta? După câte se pare, ne aflăm în preajma unei catastrofe. Superstițiosul tremură de cifra rotundă a anului 1000 și de comete. Atotștiutorul, sfânt, încă de la cei mai vechi indieni, dă naibii toate jongleriile cu cifre și toate cometele și declară: pieirea noastră, ce se apropie de nesimțire, este lipsa de pietate care a intrat în oameni, din otrava asta o să ne aflăm cu toții sfârșitul. Vai de cei ce vor veni după noi! […] Treci orb prin viață. Cât vezi oare din toată mizeria înfiorătoare care te înconjoară?

Ca cititor și pasionat de cărți, am crezut că mă voi îndrăgosti de Peter Kien, de sentimentele sale nestrămutate și foarte aprinse față de biblioteca sa, de nevoia sa de a se izola de omenire în singura lume în care simte că există ceva ce merită făcut. Preocupările altora i se par triviale, neimportante, stupide și își dedică tot timpul studiilor filologice care sunt foarte apreciate de toți specialiștii din domeniu, deși refuză să-și asume vreun merit, fie el financiar sau social. Și chiar dintre cărți, nu le consideră demne de atenția sa decât pe unele:

Numai că niciun spirit subțire nu se îngrașă cu romane. Satisfacția pe care poate că ți-o oferă o plătești cu vârf și îndesat: viciază caracterul cel mai bun. Înveți să pătrunzi în sufletele a tot felul de oameni. Prinzi gust pentru acest du-te-vino. Te transpui în personajele care-ți plac. Orice punct de vedere devine ușor de înțeles. Te lași, supus, în voia unor țeluri străine și le pierzi pentru multă vreme din vedere pe-ale tale proprii. Romanele sunt niște icuri, pe care un actor-scriitor le înfige în personalitatea compactă a cititorilor săi. Cu cât sunt mai bine calculate icul și rezistența, cu atât mai despicată rămâne persoana după lectură. Romanele ar trebui să fie interzise, în interesul statului.

Se căsătorește cu Therese doar pentru că ea pare să fie capabilă să aibă grijă de cărțile sale. În realitate, ea tratează cărțile ca pe un simplu obiect de bucătărie: le curăță cu atenție și le manevrează cu grijă pentru a nu produce vreo pagubă, dar nu poate crea nicio conexiune spirituală cu acestea, la fel cum eu nu simt nicio legătură specială față de farfuria din care am luat prânzul. Obsesia ei este aceia a fetei bătrâne care visează la admirația celor din jur și își dorește să își permită stilul de viață pe care consideră că îl merită. Pentru ea, căsătoria cu Kien este o soluție atât pentru problema virginității ei încă inacte, cât și pentru mijloacele financiare la care visează. Și celelalte personaje pot fi descrise la fel, având o latură pe care oamenii din jur o percep, o modelează după propria anatomie interioară și o consideră reprezentativă pentru ei și o altă latură, total distinctă față de prima, care se centrează pe o obsesie – motorul care le antrenează întreaga existență. Până și fratele celui mai mare sinolog, Georg Kien, psihiatru și dedicat ajutării oamenilor, e construit după aceeași structură. Nici măcar capacitatea sa de empatie și de înțelegere a celor din jur nu îl salvează de la capcana în care cădem toți, aceea de a trăi orbi și de a crede că avem o vedere perfectă.

Poate doar Georg trezește simpatia cititorilor, însă în general personajele sunt cât se poate de grotești și repulsive. Și mai ales, ele nu evoluează. Singura evoluție reală este aceea a nebuniei lui Peter Kien, însă e nedrept să ignorăm nebunia latentă a celorlaltor personaje.

Deși reușește să creeze un cadru aproape suprarealist și o atmosferă mai degrabă întunecată, uneltele folosite de Elias Canetti sunt cele ale realismului, iar ironia subtilă creează scene cât se poate de amuzante prin absurdul lor. Spre final te vei mira că te-ai amuzat atât de copios la niște acte care au dus la o astfel de evoluție a firului narativ.

Însă ceea ce e uimitor este cum autorul de doar 26 de ani dă naștere unui narator ce pare să fie încărcat de înțelepciunea unei vieți pline de experiențe. Deși naratorul nu-și face simțită prezența cu adevărat niciodată, lăsându-și personajele să acționeze singure și existând doar pentru a le dezvălui gândurile și acțiunile, este de înțeles că e un unul rafinat și cu un ochi critic bine dezvoltat.

Dacă la început Peter Kien se temea că va rămâne orb dacă își suprasolicită vederea în continuare, la final ne dăm seama nu doar că a fost orb întotdeauna, ci că suntem cu toții orbi. Ori ce o fi orbia asta?

Orbia este o armă împotriva timpului și a spațiului; existența noastră – o singură, imensă orbie, cu excepția puținului pe care-l aflăm prin simțurile noastre modeste – modeste atât ca esență, cât ca și rază de acțiune. Principiul care domnește în cosmos este orbia. Ea prilejuiește o concomitență a lucrurilor, care ar fi imposibilă dacă ele s-ar vedea reciproc. Ea permite curmarea bruscă a timpului atunci când nu-l mai putem înfrunta. […] Nu există decât un singur mijloc pentru a scăpa de timpul care este o curgere continuă: faptul de a nu-l vedea din când în când îl fărâmă în fragmentele pe care i le cunoaștem.

Christopher Moore – “Mielul: Evanghelia după Biff, tovarășul de joacă al lui Iisus”

Posted on by Gabriela

Întotdeauna mi-au plăcut cărţile care iau o legendă, o poveste, ori un personaj bine împământate în conştiinţa colectivă şi în istoriile pe care le deprindem încă din copilărie şi care adaptează toate astea pentru a le transforma în altceva – poate fi o reîmprospătare a mesajului, o nouă viziune asupra lui sau ceva nou, care poate fi scandalos pentru unii şi savuros pentru alţii. De asta mi-a plăcut atât de mult Evanghelia după Iisus Hristos a lui Saramago, în care se ascunde revolta autorului în faţa unei figuri divine atât de idealizate şi care urmăreşte umanizarea lui Iisus. 

În romanul lui Moore, tonul este unul care ni se pare cât de poate de cunoscut, este cel pe care îl auzim în gândurile noastre, cel pe care îl întâlnim peste tot în jurul nostru şi nu coincide cu cel pe care ni-l imaginăm ca fiind caracteristic cuiva care a trăit acum 2000 de ani. După ce este readus la viaţă şi primeşte darul limbilor (deşi declară că nicio femeie din viaţa sa nu ar putea spune că nu a avut dintotdeauna acest dar), Biff devine naratorul unei poveşti care încearcă să acopere lipsurile semnificative din celelalte evanghelii. Şi cine ar putea-o face mai bine decât cel mai bun prieten al lui Iisus? Iisus, aţi spune. Dar în timp ce Iisus este ocupat să îşi înţeleagă destinul de mântuitor şi apoi să urmeze drumul care i-a fost hărăzit, Biff vede şi ce se întâmplă în jur: cum reacţionează oamenii, care sunt consecinţele pe care acţiunile mesianice ale lui Iosua le pot avea.

Dar m-am grăbit. Pentru că Iosua (zis Iosi) şi Levi (zis Biff) nu sunt decât doi copii evrei obişnuiţi, iar în primii ani de viaţă Iosi nu se aseamănă mai deloc cu un mântuitor, dacă nu punem la socoteală învierea de şopârle şi cea temporară (cca. 10 minute) a unei bătrâne. Însă citind cartea pare că asişti la un show de stand-up comedy (sau poate sunt eu atât de mare fan încât totul mi se pare un show de stand-up). Dacă n-ar fi obligat de îngerul Raziel să stea închis în camera de hotel, Biff probabil ar face turnee în jurul lumii strângând milioane de oameni la spectacolele sale (poate ăsta a şi fost planul îngerului atunci când i-a dat darul tuturor limbilor şi nu doar pe cel al englezei, pentru a putea scrie evanghelia).

Eu una m-aş duce la show-urile sale. Dar ştiu o tonă de oameni care n-ar face-o. (Mă rog, nu-i ştiu personal, dar înţelegeţi voi.) Oamenii ăia care au citit cartea şi au strâmbat din nas la faptul că Moore îndrăzneşte să aducă vorba de budism şi hinduism, de filosofia confucianistă sau taoistă, de kung fu şi de alte arte marţiale şi să insinueze că nu e creştinismul singura religie care vorbeşte despre bunătare, toleranţă şi acceptare (blasfemie!!!), mai fac câteva comentarii despre lipsa de acurateţe a datelor furnizate în carte şi a atmosferei din majoritatea scenelor care e prea familiară să fie scoasă dintr-o evanghelie, uimiţi că romanul pe care îl citesc chiar e un roman, adică un text de ficţiune în care oricum realitatea e subordonată intenţiei autorului care, şocant, NU e un istoric. Ah, era să uit,  mai sunt aceia care spun că nici nu se compară cu Evanghelia după Iisus a lui Saramago, de parcă ideea întregului roman era să se compare. Ghiciţi ce, nu era! Cei doi autori au cu totul alte intenţii, Saramago satirizează şi critică, în timp ce Moore nu abordează teme la fel de grave, dar asta nu înseamnă că nu are un mesaj la fel de profund. Singura diferenţă e pozitivitatea cu care e transmis.

După ce asistăm la inventarea sarcasmului, suntem martorii primelor sale folosiri şi a perfecţionării acestui instrument care dăinuieşte încă şi e foarte prezent în medie în 50% din conversaţiile pe care le purtăm zilnic (95% în cazul meu, deci nu pot decât să-i mulţumesc lui Biff pentru minunata invenţie). Şi am râs citind cartea asta, am râs în tren primind priviri suspicioase, am râs în metrou bucuroasă că e destul zgomot să nu mă audă nimeni, am râs acasă dorindu-mi să mă audă cineva ca să pot împărtăşi gluma de care tocmai m-am bucurat. Cum ar fi faptul că vocea lui Dumnezeu seamănă cu vocea lui Darth Vader. Dar de ce să povestesc când pot să dau câteva exemple.

Cum ar fi ăsta, când aflăm despre viaţa sexuală a îngerilor:

– Raziel, tu ai echipament?

-Echipament?

-Dotare, măciucă, sculă, pulă – ai aşa ceva?

-Nu, zise îngerul, nedumerit că-mi vine să-l întreb aşa ceva. La ce mi-ar folosi?

-La sex. Îngerii nu fac sex?

-Ei, ba da, dar nu folosim aşa ceva.

-Deci există femei înger şi bărbaţi înger?

-Da.

-Şi faceţi sex cu femeile înger.

-Corect.

-Cu ce faceţi sex?

-Cu femeile înger. Tocmai ţi-am zis.

-Nu, aveţi organ sexual?

-Da.

-Mi-l arăţi?

-Nu-l am la mine.

-A.

Mi-am dat seama că există unele lucruri pe care aş prefera să nu le ştiu.

Sau momentul în care Biff critică evoluţia vârstei medii a populaţiei:

De fapt, faţă de cum era pe vremea mea, peste tot erau neînchipuit de mulţi bătrâni – ei, nu la televizor, dar în rest peste tot. Oameni buni, voi aţi uitat cumva cum se moare? Sau aţi consumat toţi tinerii la televizor, astfel că n-a mai rămas nimic în afară de păr cărunt şi carne zbârcită? Pe vremea mea, dacă văzuseşi patruzeci de veri, era cazul să începi să te gândeşti să faci paşi, ca să laşi loc tinerilor. Dacă rezistai până la cincizeci, bocitoarele începeau să te privească urât când treceau pe lângă tine, ca şi cum ai fi încercat deliberat să le laşi fără obiectul muncii. Tora zice că Moise a apucat o sută douăzeci de ani. Presupun că neamul lui Israel se ţinea după el, să vadă când o să cadă din picioare. Probabil că se făceau pariuri.

Dacă reuşesc să scap de înger, n-o să-mi pot câştiga traiul ca bocitor profesionist dacă voi, ăştia, n-aveţi bunul simţ să muriţi.

Cum rămâne cu diferenţele dintre turismul de astăzi şi cel de acum 2000 de ani?

Era un han de opt târfe, dacă aşa se măsoară hanurile. (Înţeleg că acum hanurile se măsoară în stele. Noi stăm în momentul ăsta într-un han de patru stele. Nu ştiu cum se transformă târfele în stele.) În orice caz, în ziua aceea erau opt târfe în faţa hanului.

Alternarea planurilor e foarte ingenios folosită – planul prezent e foarte amuzant, în timp ce planul poveştii aduce suspansul care vine cu urmărirea drumului lui Iosua. Astfel, ambele planuri sunt aşteptate cu la fel de mult entuziasm de cititor. 

Un ultim lucru ce merită precizat e că romanul nu e total lipsit de acurateţe, pentru că redă destul de fidel viaţa evreilor din acea perioadă şi împrumută scene din evanghelii pe care le dezvoltă în folosul propriei naraţiuni. Asta înseamnă că textul lui Moore nu e nici pe departe lipsit de documentaţie şi că toate nepotrivirile care îi supără pe unii şi fascinează pe alţii sunt făcute în mod deliberat, aşa cum aflăm şi în postfaţa care nu vine ca un îndrumar de lectură, ci ca o explicaţie pe care noi nu am cerut-o, iar ceilalţi n-o vor aprecia. Textul e şi o critică la adresa felului în care aceste legende au fost interpretate de-a lungul timpului pentru a crea din ele, de exemplu, filme de succes (Maria Magdalena, înfăţişată întotdeauna drept prostituată, deşi niciun text biblic nu precizează acest detaliu).

Şi chiar dacă am povestit mai mult despre elementele amuzante din roman, nu putem sări peste cele moralizatoare, profunde – în definitiv, oricât ar fi modificat, Iisus rămâne să predice iubirea şi bunătatea. Pe lângă învăţăturile creştine (îmbogăţite cu altele nonexistente, dar bine formulate), aflăm că nu doar cei care nu-l cunoşteau pe Iisus n-au crezut în el (romanii care l-au crucificat), pentru că nu-i puteau înţelege natura divină. Credinţa e un fenomen foarte complex, ea nu e periclitată doar de necunoaştere, ci şi de cunoaşterea prea amănunţită. Pentru Biff, Iosua este mult prea uman pentru a fi tot ceea ce spune, iar finalul de un tragism comic ne demonstrează asta.

Harper Lee – “Du-te şi pune un străjer”

Posted on by Gabriela

Nu cred că exista un moment mai potrivit pentru a citi această carte decât acesta, când problema discriminării în România e una din ce în ce mai serioasă, cu mişcări împotriva minorităţilor sexuale care antrenează milioane de oameni. Du-te şi pune un străjer este, la fel ca primul volum, …Să ucizi o pasăre cântătoare, un roman despre discriminarea rasială, însă în ambele cazuri fenomenul e provocat de o prejudecată transmisă programatic de la o generaţie la alta:

Dar susţinătorii supremaţiei albilor se tem de argumentaţia raţională, pentru că ştiu că în faţa argumentelor obiective pierd. Prejudecata, acest cuvânt vulgar, şi credinţa, acest cuvânt curat, au ceva în comun: amândouă încep unde se termină raţiunea.

Reîntâlnirea cu personajele din …Să ucizi o pasăre cântătoare aproape şocantă, căci trecerea timpului pare să le fi schimbat ireversibil. Doar Jean Louise şi Scout încă se suprapun, căci la baza femeii de 26 de ani stă copila care nu distinge culorile.

Tu nu distingi culorile, Jean Louise, a spus. Niciodată nu le-ai perceput şi asta n-o să se schimbe. Singurele diferenţe pe care le vezi între doi oameni ţin de aspect, inteligenţă, caracter şi altele la fel. N-ai avut niciodată tendinţa să priveşti oamenii ca aparţinând unor rase, iar acum, când tocmai rasa e chestiunea cea mai arzătoare pe ordinea de zi, tu tot nu eşti în stare să gândeşti aşa. Tu nu vezi decât oameni.

Timpul care a trecut între cele două volume are efecte diferite asupra personajelor: în timp ce Scout evoluează pe direcţia impusă de primul volum, în care toţi oamenii sunt caracterizaţi de un bine intrinsec, la polul celălalt este Calpurnia, care se transformă dintr-o fiinţă iubitoare care a ţinut locul mamei pentru cei doi copii ai familiei Finch într-o fiinţă definită exclusiv prin culoarea pielii ei care îi conferă o singură trăsătură relevantă, ura faţă de rasa albă.

Pentru Jean Louise, care trăieşte în New York, unde problema rasei este din ce în ce mai puţin importantă, revenirea în Maycomb, unde se poartă un adevărat război pe tema acordării dreptului de vot pentru negri, vine ca o lovitură. Însă universul ei interior este zdruncinat de prăbuşirea centrului său, un punct de stabilitate în care se află tatăl ei, Atticus, a cărui imagine a fost cea a unui zeu pe tot parcursul copilăriei sale. Realizarea faptului că el nu este infailibil şi că este supus greşelilor şi prejudecăţilor umane coincide cu pierderea sensului de sine al personajului, pentru că întreaga fundaţie a caracterului ei este invalidată. Şi atunci, întrebarea cine sunt eu? devine un element de dezechilibru, căci nu poate fi de partea lui Atticus, dar îi este imposibil să se întoarcă împotriva lui. Răspunsul este, de fapt, că trebuie să renunţe să se raporteze la Atticus cu totul şi să îşi găsească propria identitate, care poate sau nu să coincidă cu vechea Scout.

Astfel, deşi romanul abordează şi tema discriminării, aceasta îi este subordonată căutării de sine şi poate fi considerat finalul unui bildungsroman, căci abia acum tânăra Scout, devenită Jean Louise este cu adevărat iniţiată şi nevoită să iasă de sub iluzoria protecţie a învăţăturilor paterne.

Ieri, la biserică, domnul Stone a pus un străjer. Ar fi trebuit să-mi dea şi mie unul. Am nevoie de un străjer care să mă ducă de mână şi să dea de veste ce vede din oră în oră. Am nevoie de un străjer care să-mi spună: Uite ce spune omul ăsta şi uite ce vrea cu adevărat să spună, să tragă o linie pe mijloc şi să spună: Ăsta e un fel de dreptate şi celălalt e alt fel de dreptate şi să mă ajute să înţeleg diferenţa. Am nevoie de un străjer care să meargă şi să strige în patru zări că e prea mult să joci cuiva o festă timp de douăzeci şi şase de ani, indiferent cât de tare te amuzi.

La finalul romanului, Jean Louise nu mai are nevoie de un străjer.