Radu Mareș – “Deplasarea spre roșu”

Deplasarea spre roșu e romanul pe care l-am citit în primul sfert al unei călătorii de douăsprezece ore cu trenul. Și deși se citește ușor, nu e o carte simplă și poate fi citită în mai multe chei.

Romanul spune povestea unui profesor de franceză ce colaborează cu un ziar local și care, ca urmare a unei obligații pe care o primește în urma unui articol pe care îl scrie, ajunge să își spună povestea căsătoriei sale eșuate și să o asculte pe aceea a unei tinere englezoaice salvată de un preot de pe un drum nu foarte favorabil ei.

Dacă se urmăresc strict cele două fire narative, romanul pare unul psihologic, urmărind mai ales deplasarea spre roșu a personajului principal, reconfigurarea frecvenței propriei sale existențe, încercând să-și explice sieși ceea ce s-a întâmplat sub pretextul unei scrisori – căci aceasta este de fapt forma sub care e prezentat textul – adresate fiului său.

Plasată în contextul unei Românii abia ieșite din comunism și care se confruntă cu imaginea terifiantă a mineriadelor, pierderea pe care o suferă personajul când soția sa preferă să rămână în Germania, alături de fratele ei geamăn, reprezintă de fapt dilema unui întreg popor, orbit de libertatea pe care o primește imediat după revoluție, de sclipirea capitalistă din Occident. De altfel, discuțiile despre politicul și socialul românesc din această perioadă nu lipsesc din niciun capitol, abordând teme ca mineriadele, fatala alegere a lui Ion Iliescu la primul vot liber din România sau situația orfelinatelor românești – mai ales imaginea lor în afară, imagine pe care articolul scris de profesorul de franceză încearcă să o îmbunătățească.

Deși autorului nu-i lipsesc momentele în care impresionează prin scriitură, el eșuează în crearea unui întreg – plotul inițial, cel al școlii despre care se scrie un articol, al prietenului influent și al englezoaicei, este abandonat pentru cel al mariajului nefast și nu mai este reluat niciodată (pentru cei ce încă suferă din cauza catastrofalului sezon 8 din Game of Thrones, senzația lăsată de această carte va fi foarte familiară). Romanul sfârșește prin a fi o colecție de povestiri bine scrise legate prin povestiri mai puțin bine scrise, iar cititorul care așteaptă o revelație la finalul romanului va rămâne întrebându-se dacă nu există o continuare. Nu există, romanul e o povestire într-o ramă incompletă, care nici măcar nu oferă o invitație de a fi completată de cititor.

Mareș nu atinge așteptările pe care le creează el însuși la începutul romanului și ne învață să o lăsăm mai moale cu așteptările astea, că de-aia suntem atât de dezamăgiți în viață. Mie totuși mi-a demonstrat și ceva de bine (spre foarte bine): proza scurtă îi e foarte potrivită. Și a scris și asta, o să citesc și revin să vă informez că am avut dreptate.

Liliana Corobca – “Kinderland”

Trebuie să existe un sat doar al nostru, cu legile lui, cu viața lui inacccesibilă și necunoscută celorlalți. Unde viața să curgă frumos, darnic, milostiv, fără răutate, dor și așteptare. Un sat al copiilor buni. Vezi, am spus “buni”. Nu doar satul copiilor, care deja există. Fiecare sat din Moldova e un sat al copiilor, întreaga țară… Mai ales dacă socotim și bătrânii, căzuți si ei în mintea copiilor. Bărbații și femeile, normali, sănătoși, apți de muncă și care să trăiască la sat, sunt o raritate, o minoritate. Moldova copiilor. Sună foarte frumos. Construim un viitor luminos pentru copiii noștri. Da, numai că-l construim în Spania, Italia, Rusia, că-n Cehia am construit deja totul și nu se mai cer constructori.

Kinderland nu e o lume idilică a copiilor fericiți și în care doar copiii sunt primiți. Kinderland e universul pustiit care rămâne în urmă atunci când adulții care pot munci pleacă după “bani lungi”. E universul copiilor care trăiesc în sărăcia de care încearcă părinții lor să scape. Cristina, care are doar 12 ani, este naratorul-personaj al cărții, ceea ce e încă o atribuție pe care și-o asumă, alături de acelea de soră mai mare, locțiitor de mamă și de tată, bucătarul și menajera familiei, iar câteodată, destul de rar, pe aceea de simplu copil de 12 ani.

Cât de dramatică sună această lume atunci când o descriu eu, după ce am citit aproape plângând cele 197 de pagini, am reflectat asupra situației și am concluzionat că ea chiar este dramatică. Dar pentru Cristina și pentru ceilalți copii aflați în situația ei, nu e loc de dramă. Povestit din perspectiva unui copil, totul capătă o notă de autenticitate percutantă, o relatare la prima mână, fără plângeri de milă sau lamentații. Atunci când se adresează părinților plecați (și mai ales mamei), tonul nu sună a fi pornit din dorința de a se plânge, ci dintr-un dor real, dureros. Și tocmai în asta stă drama. Persoanele care o trăiesc nu o identifică, iar cei care o identifică o privesc cu milă de pe margine sau doar cu durerea unei neputințe absolute.

Le-am zis, țineți-vă inima în vârful degetelor și suflați cu putere, până când va zbura la mama. Și ea va mângâia copiii ceia burdănoși și hrăniți cu mango, ca și cum ne-ar mângâia pe noi. Nu-i așa că și tu plângi și te gândești la noi? Și, când speli hăinuțele lor, lână naturală, bumbac natural, mătase naturală, dim omizi, te gândești la hainele noastre, cele mai multe aceleași, după ce le-au purtat italienii, după ce s-au învechit, ei ți le dau ție, să ni le aduci nouă. Dacă ar ști frații mei, nici nu le-ar mai purta. Mai bine fără atâtea haine naturale, de firmă, dar cu mamă. Poate și copiii aceia sunt cuminți și drăgălași, plâng și ei că mama lor i-a lăsat pe mâinile unei femei străine.

Nu mă îndoiesc că există nenumărate studii și cărți publicate pe tema efectelor pe care le are plecarea părinților în străinătate asupra copiilor rămași singuri acasă. Meritul Lilianei Corobca în această carte e că reușește să scrie o carte de ficțiune despre un subiect atât de important și mai ales că reușește să creeze această voce credibilă de copil (mai poate fi numit copil un om de 12 ani care crește alți doi copii?).

Ceea ce trebuie să fie doar o înșiruire de gânduri ale fetiței-adult devine un manifest, o mărturie sinceră (fie ea și ficțională) a adevărului trăit de copiii pe care ea îi reprezintă. Despre care nu putem spune nici că vor deveni oameni preponderent buni, pentru că își doresc să iasă din mediul în care au crescut, nici că vor fi delicvenți, tocmai pentru că nu pot ieși din acest mediu. Am auzit ambele raționamente și mi se par foarte greșite, pentru că reduc o problemă atât de complexă la un singur element.

Dar iată cum o voce creată pentru a fi doar a unui copil (și, deci, mică, neajutorată, pentru că ăsta e stereotipul), spune lucruri pe care adulții ar trebui să le ia cu adevărat în seamă:

Puternic nu este acela care primește totul de-a gata, bani, avere, putere, pentru că nimeni nu-ți oferă așa ceva viața întreagă, poți să primești o dată sau de câteva ori. Puternic este acela care știe să obțină energie, forță din inima lui, acela care se alimentează pe sine, construindu-și propria hidrocentrală. Care produce lumină din interior. Acești oameni sunt foarte puțini. De fapt, toți oamenii își au propria hidrocentrală, dar preferă să se alimenteze cu lumina de la stat. Nu-și dau seama ce sursă de lumină reprezintă propria lor ființă, câtă bogăție au în ei.

Salman Rushdie – “Joseph Anton. Memorii”

Asta nu e autobiografie obişnuită. Nu e plină, aşa cum ne aşteptăm cu toţii de la autobiografia unui scriitor, de elucubraţii despre lipsa de inspiraţie sau preaplinul ei, despre crezul artistic şi pur teoretic al scriitorului sau despre o lume în mod definitiv interioară a acestuia. Memoriile astea nu sunt nişte memorii obişnuite, pentru că Salman Rushdie nu e un scriitor obişnuit. Şi nu vreau să spun doar că e un scriitor mare, pentru că e. Nici un obişnuit scriitor mare nu este. Şi nici măcar n-a ales el asta. Ştim cu toţii că ne dorim undeva în noi să fim speciali cumva, dar nici chiar Rushdie nu şi-a imaginat că ar putea fi special aşa.

El este scriitorul care de Ziua Îndrăgostiţilor din 1989 a fost condamnat la moarte de către ayatollahul Khomeini, care găseşte că romanul său, Versetele satanice, este blasfemiator la adresa islamului. Acest decret se cheamă fatwa şi este cea care îi va marca următorii zece ani ai autorului, timp în care viaţa îi este pusă în pericol şi în care milioane de oameni îl consideră vinovat, destinat morţii. Faptul că un număr extrem de redus dintre aceştia chiar au citit romanul (în frunte cu Khomeini, bineînţeles) e doar un amănunt.

Timp de 10 ani, Rushdie trebuie să găsească un echilibru între teama că el sau familia sa sunt în pericol şi lupta pentru libertatea de exprimare, libertatea literaturii şi a artei în general. Am greşit la început, spunând că această carte nu e despre crezul artistic al scriitorului. De fapt, ea este un manifest al acestui crez, al credinţei că arta, mai presus de orice altceva, nu poate fi încătuşată de convenţii. Şi deşi toţi sunt de acord cu aceste idei din punct de vedere conceptual, eu am rămas uimită de ecourile foarte scindate pe care acest eveniment îl are în societate în general, în presă şi în media, dar mai ales în grupurile de aşa-zişi artişti, care ar trebui să militeze cu atât mai puternic pentru această libertate. Dacă există un număr mare de scriitori importanţi care aleg chiar să renunţe la unele avantaje sau poziţii pe care le deţin pentru a-şi declara susţinerea faţă de Salman Rushdie şi pentru a protesta faţă de absurditatea fatwei, există de asemenea şi câţiva care îl condamnă public. Unul dintre aceştia este nimeni altul decât John le Carré, ale cărui cărţi mi-au atras de mai multe ori atenţia, fără a le citi însă. Acum mă întreb cum aş putea citi un scriitor odată ce ştiu că pentru el literatura nu se sustrage tuturor dorinţelor şi preconcepţiilor umane, că pentru el literatura nu este libertatea absolută, adevărul? E simplu, nu aş putea. O carte a unui scriitor care nu crede cu adevărat în literatură nu e decât text.

Dar am deviat de la subiect şi am vorbit cam mult de Salman Rushdie, scriitorul, când ar fi trebuit să vorbesc de Joseph Anton, care a apărut la data de 14 februarie 1989 din nimic şi s-a dematerializat la fel de repede la anularea fatwei. Timp de zece ani Rushdie a răspuns la numele de Joe, adresat mai ales de cărtre poliţiştii al căror rol era doar protecţia lui şi care l-au tratat ca prieten sau ca prizonier, în funcţie de moment sau de percepţia despre situaţie a fiecăruia. Ce înseamnă să ai o familie în astfel de condiţii şi cum se răsfrâng toate acestea asupra lor? Cum e să te îndrăgosteşti din nou când nu ai voie să ieşi din casă decât însoţit şi într-o maşină blindată? Şi cum evoluează o relaţie care se naşte aşa?

Şi în definitiv, ce se alege de viaţa cuiva care a trecut prin aşa ceva? Ei bine, fie condamnarea e dusă la îndeplinire, fie el devine şi mai faimos.

Henry Miller – “Răstignirea trandafirie”

Nu am să pot niciodată să scriu o carte care să le placă editorilor. Am scris prea multe cărţi. Cărţi de somnambul, înţelegi ce vreau să spun? Milioane şi milioane de cuvinte – dar totul în capul meu. Zăngăne acolo, ca nişte monede de aur. Am obosit să tot fabric monede de aur. M-am săturat de şarje de cavalerie…În beznă. Fiecare cuvânt pe care-l scriu trebuie să fie o săgeată care să meargă direct la ţintă. O săgeată otrăvită. Vreau să ucid cărţi, editori, cititori. A scrie pentru public nu înseamnă absolut nimic pentru mine. Eu vreau să scriu pentru nebuni – sau pentru îngeri.

“Nexus”, pagina 231

Răstignirea trandafirie e ficţiune în aceeaşi măsură în care e autobiografie – e transcrierea fidelă a lui Henry Miller, supus viciului de a trăi în două lumi în acelaşi timp. Nu va fi un roman pentru cititorul care la auzul acestui cuvânt abia aşteaptă să afle care e intriga şi cum va fi ea soluţionată. Cele trei volume sunt lipsite cu desăvârşire de intrigă, niciun aparent conflict în care e implicat personajul Henry Miller nu îl face pe cititor să se întrebe care va fi pasul lui următor. Dacă îşi va plăti chiria, va convinge vreun prieten să îi împrumute nişte bani sau îşi va găsi un job din care să se poată susţine sunt detalii indiferente, pentru că nu sunt decât pretexte pentru a-i permite personajului-narator să vorbească despre singurele două lucruri care i se par relevante.

Viaţa e unul din ele, viaţa şi modul de a o trăi, vrea să trăiască totul plenar, e scârbit de societatea burgheză şi de apucăturile sale care creează mult prea mult confort, dispreţuieşte liniştea şi tihna cu aceeaşi tărie cu care se bucură de modul să de viaţă, de incertitudinea constantă a existenţei sale.

Viaţa a devenit rutină, cea mai plicticoasă rutină. O slujbă monotonă, un sân al familiei atât de încăpător încât te pierzi în el, un şeptel de animale de casă cu bolile lor, revistele pornografice, comics-urile, almanahul fermierului. Un timp nesfârşit în care să te studiezi în oglindă. Una după alta, punctuale ca ca soarele de prânz, progeniturile ies din burta mamei. Chiria e plătită regulat, ca şi dobânzile la ipoteci. Ce plăcut să urmăreşti instalarea ţevilor noi! Ce senzaţional să vezi deschizându-se străzi noi şi pe urmă să urmăreşti cum sunt asfaltate! Totul e nou. Nou şi făcut de mântuială! Nou şi descurajant. Nou şi lipsit de noimă. Şi odată cu noul au sporit şi comodităţile. Totul e planificat pentru generaţiile viitoare. Suntem ipotecaţi viitorului strălucit.

“Plexus”, pagina 217

Titlurile celor trei volume sintetizează surprinzător de bine conţinutul.

Sexus e volumul în care sexualitatea care a dus la interzicearea trilogiei în SUA se manifestă. Pornografie, au spus. Pornografie spun şi cei care numesc nuditatea din firmele artistice scandaloasă şi cei care roşesc citind Amantul doamnei Chatterley. În toate acestea, sexul nu rămâne doar sex, e acolo pentru efectul pe care îl are asupra cititorului – e şocant, strident şi totuşi atât de fermecător. Şi de asta sexul e atât de puternic. Un cititor pudic sau care se consideră cuminte (nu mă încadrez, dar îmi pot imagina) se va uimi pe el însuşi savurând aceste pagini de un erotism aproape animalic de uman.

Plexus e, aşa cum e de aşteptat, reţeaua multelor eforturi pe care Henry Miller şi soţia sa, Mona, le fac pentru a-i permite celui dintâi să îşi îndeplinească menirea de scriitor, în timp ce în Nexus, centrul existenţei sale este chiar scrisul.

Şi scrie într-un mod surprinzător, un limbaj adeseori atât de elevat încât e academic, cu multiple referinţe literare şi artistice, în general, analizându-l pe Dostoievski şi identificându-se cu Van Gogh şi cu toate astea, spune că scrie aşa cum vorbeşte. Şi în ciuda a ceea ce am spus mai devreme, nici nu e greu de crezut. Nu e greu să ţi-l imaginezi pe Henry Miller vorbind astfel, nu ţi s-ar părea forţat, nenatural, că încearcă prea mult, ţi s-ar părea doar Henry Miller.

În afară de Mona şi de Miller însuşi, niciun alt personaj nu e schiţat în mai mult de câteva tuşe, ele nu există pentru sine, individual, ci primesc o descriere de un paragraf mai scurt sau mai lung şi trebuie să îşi joace rolul. Lipsa lor de adâncime îi reliefează mai mult pe ceilalţi, personajele principale. Şi totuşi, chiar şi membrii cuplului central sunt portretizaţi fiind mai degrabă ascunşi. Dacă în cazul celorlalte personaje e evident că superficialitatea e voită, din simplul motiv că nu e necesară o analiză mai amănunţită, la Mona şi la Henry, naratorul însuşi pare uimit de incapacitatea sa de a se înţelege pe sine, de a o înţelege pe ea.

Dar cel mai important aspect al acestei cărţi nu a fost enumerat încă. Dacă nu e prea important pentru literatură din punctul de vedere al unei structuri revoluţionare, al unei abordări metaficţionale sau excesiv de moderniste prin construcţie, e important pentru literatură din punctul de vedere al teoretizării. Miller nu scrie un eseu pentru a-şi exprima crezul artistic, el scrie o trilogie, scrie 1500 de pagini în care orice alt subiect în afară de literatură şi scris e doar o întrerupere. Răstignirea trandafirie e adresat scriitorilor aspiranţi, oamenilor care iubesc cuvintele în general, e pentru acei oameni pentru care spiritul şi efortul artistic, creator sunt la baza întregii existenţe. Şi nu e nevoie ca ei să fie artişti de niciun fel pentru a face asta.

Ca scriitor, el se hrăneşte din lucrurile banale din viaţă, din ceea ce e palpabil, poate mult prea uşor de atins, prea solid, carnal.

Eu nu vreau să fiu un gânditor. Eu doresc să scriu. Să scriu despre viaţă, în nuditatea ei. Fiinţele umane, orice fel de fiinţe umane, sunt pâinea şi apa mea. (…) Fericirea mea ar fi să învăţ să istorisesc o povestire bună. Pe mine mă atrage ideea de a juca de dragul jocului. Şi, mai presus de orice, iubesc această lume a fiinţelor umane, oricât de mizerabilă, de cârpăcită, de sordidă ar fi. Nu vreau să mă tai de ea. Poate că ceea ce mă fascinează pe mine în meseria de scriitor e acea necesitate a comunităţii cu toţi şi cu toate.

“Plexus”, pagina 344

– Dă-o naibii, cunosc lumea. O cunosc chiar foarte bine. Dar refuz să fac compromisuri cu ea.

– E acelaşi lucru.

– Ba nu. E deosebirea dintre ignoranţă – sau orbire – şi aroganţă. Aşa ceva. Dacă nu aş cunoaşte lumea, cum aş putea fi scriitor?

– Un scriitor are propria lui lume.

– (…) Lumea e mediul lui. Alţi oameni se mulţumsc cu micuţul lor colţ de lume, cu mica lor slujbă, cu micul lor trib, cu mica lor filozofie şi aşa mai departe. Dacă vrei să ştii, motivul pentru care nu sunt un mare scriitor constă în faptul că nu am inclus încă în mine întreaga lume largă. Nu-i vorba că nu cunosc răul. Nu-i vorba că sunt orb la răutatea lumii, aşa cum crezi tu. E altceva. E vorba că nu mă cunosc pe mine. Dar voi ajunge să mă cunosc. Şi atunci voi fi o torţă. O să iluminez lumea.

“Plexus”, pagina 591

Vorbeşte despre literatura modernă:

Pentru eroul romanului modern, gândurile nu duc nicăieri: creierul său e o strecurătoare în care spală zarzavaturile muiate din mintea lui. Îşi spune că e îndrăgostit şi zace în metroul în mers, încercând sa lase totul să se scurga prin el, ca printr-o conductă de evacuare.

“Sexus”, pagina 90

şi despre relaţia dintre cititor şi scriitor:

Unicul meu cititor…Mai târziu aveam să-l schimb cu cititorul ideal, acel pungaş amical, acel şnapan îndrăgit, căruia mă pot adresa ca şi cum nimic altceva n-ar avea valoare pe lume decât ceea ce îl interesează pe el şi pe mine. De ce adaug – şi “pe mine”? Oare acest cititor ideal poate fi altceva decât un alter ego? La ce bun să-ţi creezi o lume a ta, dacă trebuie să fie o lume pe care să o înţeleagă orice individ de pe stradă? Ce, ăştia toţi nu au lumea lor de fiecare zi, pe care pretind că o dispreţuiesc, dar de care se agaţă totuşi ca nişte şobolani gata să se înece? Nu e ciudat felul în care oamenii ăştia, care refuză sau sunt prea leneşi ca să-şi creeze o lume a lor, stăruie să invadeze lumea noastră? Cine ne calcă, noaptea, în picioare, răzoarele de flori?

Cine aruncă chiştoacele de ţigări în bazinele unde se scaldă păsările? Cine urinează peste violetele sfioase şi le veştejeşte florile? Ştim cum faceţi voi ravagii prin paginile de literatură în căutarea pasajelor care vă plac. Pretutindeni descoperim amprentele spiritului vostru grosolan. Voi ucideţi geniul, voi mutilaţi uriaşii. Voi, voi, fie din dragoste şi adoraţie, fie din invidie, ciudă şi ură. Cine scrie pentru voi îşi scrie propria condamnare la moarte.

“Nexus”, pagina 304

dar mai ales scrie despre dorinţa viscearală de a scrie, despre conştiinţa că ai ceva de spus, ceva ce va ieşi la iveală cu sau fără ajutorul sau consimţământul tău, iar pentru Miller asta e definiţia scriitorului. Prietenul său, Ulric, îl întreabă: să presupunem, Henry, că ai scris cea mai mare carte care a fost scrisă vreodată şi că ai pierdut manuscrisul exact când l-ai terminat. Şi să presupunem că nimeni nu ştie c-ai scris cartea asta, nici măcar cel mai intim prieten al tău. În cazul ăsta ai fi exact ca mine, care n-am aşternut un rând pe hârtie, nu-i aşa?

Răspunsul e nu şi asta e tot ce vrea Miller să înţelegem.

Elias Canetti – “Orbirea”

Orbirea e un roman care dezvăluie cât de orbi suntem cu toții: orbi la “celelalte lumi”, microuniversurile în care trăiesc ceilalți la care nu aderăm decât atunci când drumurile noastre se suprapun în mod întâmplător. Citind, fiecare personaj ți se pare diform, straniu, mai mult sau mai puțin scrântit și dacă nu simți că ești punctual niciunul dintre personaje, știi că asta nu înseamnă că nu ești un astfel de personaj.

Unde-o să ne mai ducă omenirea asta? După câte se pare, ne aflăm în preajma unei catastrofe. Superstițiosul tremură de cifra rotundă a anului 1000 și de comete. Atotștiutorul, sfânt, încă de la cei mai vechi indieni, dă naibii toate jongleriile cu cifre și toate cometele și declară: pieirea noastră, ce se apropie de nesimțire, este lipsa de pietate care a intrat în oameni, din otrava asta o să ne aflăm cu toții sfârșitul. Vai de cei ce vor veni după noi! […] Treci orb prin viață. Cât vezi oare din toată mizeria înfiorătoare care te înconjoară?

Ca cititor și pasionat de cărți, am crezut că mă voi îndrăgosti de Peter Kien, de sentimentele sale nestrămutate și foarte aprinse față de biblioteca sa, de nevoia sa de a se izola de omenire în singura lume în care simte că există ceva ce merită făcut. Preocupările altora i se par triviale, neimportante, stupide și își dedică tot timpul studiilor filologice care sunt foarte apreciate de toți specialiștii din domeniu, deși refuză să-și asume vreun merit, fie el financiar sau social. Și chiar dintre cărți, nu le consideră demne de atenția sa decât pe unele:

Numai că niciun spirit subțire nu se îngrașă cu romane. Satisfacția pe care poate că ți-o oferă o plătești cu vârf și îndesat: viciază caracterul cel mai bun. Înveți să pătrunzi în sufletele a tot felul de oameni. Prinzi gust pentru acest du-te-vino. Te transpui în personajele care-ți plac. Orice punct de vedere devine ușor de înțeles. Te lași, supus, în voia unor țeluri străine și le pierzi pentru multă vreme din vedere pe-ale tale proprii. Romanele sunt niște icuri, pe care un actor-scriitor le înfige în personalitatea compactă a cititorilor săi. Cu cât sunt mai bine calculate icul și rezistența, cu atât mai despicată rămâne persoana după lectură. Romanele ar trebui să fie interzise, în interesul statului.

Se căsătorește cu Therese doar pentru că ea pare să fie capabilă să aibă grijă de cărțile sale. În realitate, ea tratează cărțile ca pe un simplu obiect de bucătărie: le curăță cu atenție și le manevrează cu grijă pentru a nu produce vreo pagubă, dar nu poate crea nicio conexiune spirituală cu acestea, la fel cum eu nu simt nicio legătură specială față de farfuria din care am luat prânzul. Obsesia ei este aceia a fetei bătrâne care visează la admirația celor din jur și își dorește să își permită stilul de viață pe care consideră că îl merită. Pentru ea, căsătoria cu Kien este o soluție atât pentru problema virginității ei încă inacte, cât și pentru mijloacele financiare la care visează. Și celelalte personaje pot fi descrise la fel, având o latură pe care oamenii din jur o percep, o modelează după propria anatomie interioară și o consideră reprezentativă pentru ei și o altă latură, total distinctă față de prima, care se centrează pe o obsesie – motorul care le antrenează întreaga existență. Până și fratele celui mai mare sinolog, Georg Kien, psihiatru și dedicat ajutării oamenilor, e construit după aceeași structură. Nici măcar capacitatea sa de empatie și de înțelegere a celor din jur nu îl salvează de la capcana în care cădem toți, aceea de a trăi orbi și de a crede că avem o vedere perfectă.

Poate doar Georg trezește simpatia cititorilor, însă în general personajele sunt cât se poate de grotești și repulsive. Și mai ales, ele nu evoluează. Singura evoluție reală este aceea a nebuniei lui Peter Kien, însă e nedrept să ignorăm nebunia latentă a celorlaltor personaje.

Deși reușește să creeze un cadru aproape suprarealist și o atmosferă mai degrabă întunecată, uneltele folosite de Elias Canetti sunt cele ale realismului, iar ironia subtilă creează scene cât se poate de amuzante prin absurdul lor. Spre final te vei mira că te-ai amuzat atât de copios la niște acte care au dus la o astfel de evoluție a firului narativ.

Însă ceea ce e uimitor este cum autorul de doar 26 de ani dă naștere unui narator ce pare să fie încărcat de înțelepciunea unei vieți pline de experiențe. Deși naratorul nu-și face simțită prezența cu adevărat niciodată, lăsându-și personajele să acționeze singure și existând doar pentru a le dezvălui gândurile și acțiunile, este de înțeles că e un unul rafinat și cu un ochi critic bine dezvoltat.

Dacă la început Peter Kien se temea că va rămâne orb dacă își suprasolicită vederea în continuare, la final ne dăm seama nu doar că a fost orb întotdeauna, ci că suntem cu toții orbi. Ori ce o fi orbia asta?

Orbia este o armă împotriva timpului și a spațiului; existența noastră – o singură, imensă orbie, cu excepția puținului pe care-l aflăm prin simțurile noastre modeste – modeste atât ca esență, cât ca și rază de acțiune. Principiul care domnește în cosmos este orbia. Ea prilejuiește o concomitență a lucrurilor, care ar fi imposibilă dacă ele s-ar vedea reciproc. Ea permite curmarea bruscă a timpului atunci când nu-l mai putem înfrunta. […] Nu există decât un singur mijloc pentru a scăpa de timpul care este o curgere continuă: faptul de a nu-l vedea din când în când îl fărâmă în fragmentele pe care i le cunoaștem.

Christopher Moore – “Mielul: Evanghelia după Biff, tovarășul de joacă al lui Iisus”

Întotdeauna mi-au plăcut cărţile care iau o legendă, o poveste, ori un personaj bine împământate în conştiinţa colectivă şi în istoriile pe care le deprindem încă din copilărie şi care adaptează toate astea pentru a le transforma în altceva – poate fi o reîmprospătare a mesajului, o nouă viziune asupra lui sau ceva nou, care poate fi scandalos pentru unii şi savuros pentru alţii. De asta mi-a plăcut atât de mult Evanghelia după Iisus Hristos a lui Saramago, în care se ascunde revolta autorului în faţa unei figuri divine atât de idealizate şi care urmăreşte umanizarea lui Iisus. 

În romanul lui Moore, tonul este unul care ni se pare cât de poate de cunoscut, este cel pe care îl auzim în gândurile noastre, cel pe care îl întâlnim peste tot în jurul nostru şi nu coincide cu cel pe care ni-l imaginăm ca fiind caracteristic cuiva care a trăit acum 2000 de ani. După ce este readus la viaţă şi primeşte darul limbilor (deşi declară că nicio femeie din viaţa sa nu ar putea spune că nu a avut dintotdeauna acest dar), Biff devine naratorul unei poveşti care încearcă să acopere lipsurile semnificative din celelalte evanghelii. Şi cine ar putea-o face mai bine decât cel mai bun prieten al lui Iisus? Iisus, aţi spune. Dar în timp ce Iisus este ocupat să îşi înţeleagă destinul de mântuitor şi apoi să urmeze drumul care i-a fost hărăzit, Biff vede şi ce se întâmplă în jur: cum reacţionează oamenii, care sunt consecinţele pe care acţiunile mesianice ale lui Iosua le pot avea.

Dar m-am grăbit. Pentru că Iosua (zis Iosi) şi Levi (zis Biff) nu sunt decât doi copii evrei obişnuiţi, iar în primii ani de viaţă Iosi nu se aseamănă mai deloc cu un mântuitor, dacă nu punem la socoteală învierea de şopârle şi cea temporară (cca. 10 minute) a unei bătrâne. Însă citind cartea pare că asişti la un show de stand-up comedy (sau poate sunt eu atât de mare fan încât totul mi se pare un show de stand-up). Dacă n-ar fi obligat de îngerul Raziel să stea închis în camera de hotel, Biff probabil ar face turnee în jurul lumii strângând milioane de oameni la spectacolele sale (poate ăsta a şi fost planul îngerului atunci când i-a dat darul tuturor limbilor şi nu doar pe cel al englezei, pentru a putea scrie evanghelia).

Eu una m-aş duce la show-urile sale. Dar ştiu o tonă de oameni care n-ar face-o. (Mă rog, nu-i ştiu personal, dar înţelegeţi voi.) Oamenii ăia care au citit cartea şi au strâmbat din nas la faptul că Moore îndrăzneşte să aducă vorba de budism şi hinduism, de filosofia confucianistă sau taoistă, de kung fu şi de alte arte marţiale şi să insinueze că nu e creştinismul singura religie care vorbeşte despre bunătare, toleranţă şi acceptare (blasfemie!!!), mai fac câteva comentarii despre lipsa de acurateţe a datelor furnizate în carte şi a atmosferei din majoritatea scenelor care e prea familiară să fie scoasă dintr-o evanghelie, uimiţi că romanul pe care îl citesc chiar e un roman, adică un text de ficţiune în care oricum realitatea e subordonată intenţiei autorului care, şocant, NU e un istoric. Ah, era să uit,  mai sunt aceia care spun că nici nu se compară cu Evanghelia după Iisus a lui Saramago, de parcă ideea întregului roman era să se compare. Ghiciţi ce, nu era! Cei doi autori au cu totul alte intenţii, Saramago satirizează şi critică, în timp ce Moore nu abordează teme la fel de grave, dar asta nu înseamnă că nu are un mesaj la fel de profund. Singura diferenţă e pozitivitatea cu care e transmis.

După ce asistăm la inventarea sarcasmului, suntem martorii primelor sale folosiri şi a perfecţionării acestui instrument care dăinuieşte încă şi e foarte prezent în medie în 50% din conversaţiile pe care le purtăm zilnic (95% în cazul meu, deci nu pot decât să-i mulţumesc lui Biff pentru minunata invenţie). Şi am râs citind cartea asta, am râs în tren primind priviri suspicioase, am râs în metrou bucuroasă că e destul zgomot să nu mă audă nimeni, am râs acasă dorindu-mi să mă audă cineva ca să pot împărtăşi gluma de care tocmai m-am bucurat. Cum ar fi faptul că vocea lui Dumnezeu seamănă cu vocea lui Darth Vader. Dar de ce să povestesc când pot să dau câteva exemple.

Cum ar fi ăsta, când aflăm despre viaţa sexuală a îngerilor:

– Raziel, tu ai echipament?

-Echipament?

-Dotare, măciucă, sculă, pulă – ai aşa ceva?

-Nu, zise îngerul, nedumerit că-mi vine să-l întreb aşa ceva. La ce mi-ar folosi?

-La sex. Îngerii nu fac sex?

-Ei, ba da, dar nu folosim aşa ceva.

-Deci există femei înger şi bărbaţi înger?

-Da.

-Şi faceţi sex cu femeile înger.

-Corect.

-Cu ce faceţi sex?

-Cu femeile înger. Tocmai ţi-am zis.

-Nu, aveţi organ sexual?

-Da.

-Mi-l arăţi?

-Nu-l am la mine.

-A.

Mi-am dat seama că există unele lucruri pe care aş prefera să nu le ştiu.

Sau momentul în care Biff critică evoluţia vârstei medii a populaţiei:

De fapt, faţă de cum era pe vremea mea, peste tot erau neînchipuit de mulţi bătrâni – ei, nu la televizor, dar în rest peste tot. Oameni buni, voi aţi uitat cumva cum se moare? Sau aţi consumat toţi tinerii la televizor, astfel că n-a mai rămas nimic în afară de păr cărunt şi carne zbârcită? Pe vremea mea, dacă văzuseşi patruzeci de veri, era cazul să începi să te gândeşti să faci paşi, ca să laşi loc tinerilor. Dacă rezistai până la cincizeci, bocitoarele începeau să te privească urât când treceau pe lângă tine, ca şi cum ai fi încercat deliberat să le laşi fără obiectul muncii. Tora zice că Moise a apucat o sută douăzeci de ani. Presupun că neamul lui Israel se ţinea după el, să vadă când o să cadă din picioare. Probabil că se făceau pariuri.

Dacă reuşesc să scap de înger, n-o să-mi pot câştiga traiul ca bocitor profesionist dacă voi, ăştia, n-aveţi bunul simţ să muriţi.

Cum rămâne cu diferenţele dintre turismul de astăzi şi cel de acum 2000 de ani?

Era un han de opt târfe, dacă aşa se măsoară hanurile. (Înţeleg că acum hanurile se măsoară în stele. Noi stăm în momentul ăsta într-un han de patru stele. Nu ştiu cum se transformă târfele în stele.) În orice caz, în ziua aceea erau opt târfe în faţa hanului.

Alternarea planurilor e foarte ingenios folosită – planul prezent e foarte amuzant, în timp ce planul poveştii aduce suspansul care vine cu urmărirea drumului lui Iosua. Astfel, ambele planuri sunt aşteptate cu la fel de mult entuziasm de cititor. 

Un ultim lucru ce merită precizat e că romanul nu e total lipsit de acurateţe, pentru că redă destul de fidel viaţa evreilor din acea perioadă şi împrumută scene din evanghelii pe care le dezvoltă în folosul propriei naraţiuni. Asta înseamnă că textul lui Moore nu e nici pe departe lipsit de documentaţie şi că toate nepotrivirile care îi supără pe unii şi fascinează pe alţii sunt făcute în mod deliberat, aşa cum aflăm şi în postfaţa care nu vine ca un îndrumar de lectură, ci ca o explicaţie pe care noi nu am cerut-o, iar ceilalţi n-o vor aprecia. Textul e şi o critică la adresa felului în care aceste legende au fost interpretate de-a lungul timpului pentru a crea din ele, de exemplu, filme de succes (Maria Magdalena, înfăţişată întotdeauna drept prostituată, deşi niciun text biblic nu precizează acest detaliu).

Şi chiar dacă am povestit mai mult despre elementele amuzante din roman, nu putem sări peste cele moralizatoare, profunde – în definitiv, oricât ar fi modificat, Iisus rămâne să predice iubirea şi bunătatea. Pe lângă învăţăturile creştine (îmbogăţite cu altele nonexistente, dar bine formulate), aflăm că nu doar cei care nu-l cunoşteau pe Iisus n-au crezut în el (romanii care l-au crucificat), pentru că nu-i puteau înţelege natura divină. Credinţa e un fenomen foarte complex, ea nu e periclitată doar de necunoaştere, ci şi de cunoaşterea prea amănunţită. Pentru Biff, Iosua este mult prea uman pentru a fi tot ceea ce spune, iar finalul de un tragism comic ne demonstrează asta.

Harper Lee – “Du-te şi pune un străjer”

Nu cred că exista un moment mai potrivit pentru a citi această carte decât acesta, când problema discriminării în România e una din ce în ce mai serioasă, cu mişcări împotriva minorităţilor sexuale care antrenează milioane de oameni. Du-te şi pune un străjer este, la fel ca primul volum, …Să ucizi o pasăre cântătoare, un roman despre discriminarea rasială, însă în ambele cazuri fenomenul e provocat de o prejudecată transmisă programatic de la o generaţie la alta:

Dar susţinătorii supremaţiei albilor se tem de argumentaţia raţională, pentru că ştiu că în faţa argumentelor obiective pierd. Prejudecata, acest cuvânt vulgar, şi credinţa, acest cuvânt curat, au ceva în comun: amândouă încep unde se termină raţiunea.

Reîntâlnirea cu personajele din …Să ucizi o pasăre cântătoare aproape şocantă, căci trecerea timpului pare să le fi schimbat ireversibil. Doar Jean Louise şi Scout încă se suprapun, căci la baza femeii de 26 de ani stă copila care nu distinge culorile.

Tu nu distingi culorile, Jean Louise, a spus. Niciodată nu le-ai perceput şi asta n-o să se schimbe. Singurele diferenţe pe care le vezi între doi oameni ţin de aspect, inteligenţă, caracter şi altele la fel. N-ai avut niciodată tendinţa să priveşti oamenii ca aparţinând unor rase, iar acum, când tocmai rasa e chestiunea cea mai arzătoare pe ordinea de zi, tu tot nu eşti în stare să gândeşti aşa. Tu nu vezi decât oameni.

Timpul care a trecut între cele două volume are efecte diferite asupra personajelor: în timp ce Scout evoluează pe direcţia impusă de primul volum, în care toţi oamenii sunt caracterizaţi de un bine intrinsec, la polul celălalt este Calpurnia, care se transformă dintr-o fiinţă iubitoare care a ţinut locul mamei pentru cei doi copii ai familiei Finch într-o fiinţă definită exclusiv prin culoarea pielii ei care îi conferă o singură trăsătură relevantă, ura faţă de rasa albă.

Pentru Jean Louise, care trăieşte în New York, unde problema rasei este din ce în ce mai puţin importantă, revenirea în Maycomb, unde se poartă un adevărat război pe tema acordării dreptului de vot pentru negri, vine ca o lovitură. Însă universul ei interior este zdruncinat de prăbuşirea centrului său, un punct de stabilitate în care se află tatăl ei, Atticus, a cărui imagine a fost cea a unui zeu pe tot parcursul copilăriei sale. Realizarea faptului că el nu este infailibil şi că este supus greşelilor şi prejudecăţilor umane coincide cu pierderea sensului de sine al personajului, pentru că întreaga fundaţie a caracterului ei este invalidată. Şi atunci, întrebarea cine sunt eu? devine un element de dezechilibru, căci nu poate fi de partea lui Atticus, dar îi este imposibil să se întoarcă împotriva lui. Răspunsul este, de fapt, că trebuie să renunţe să se raporteze la Atticus cu totul şi să îşi găsească propria identitate, care poate sau nu să coincidă cu vechea Scout.

Astfel, deşi romanul abordează şi tema discriminării, aceasta îi este subordonată căutării de sine şi poate fi considerat finalul unui bildungsroman, căci abia acum tânăra Scout, devenită Jean Louise este cu adevărat iniţiată şi nevoită să iasă de sub iluzoria protecţie a învăţăturilor paterne.

Ieri, la biserică, domnul Stone a pus un străjer. Ar fi trebuit să-mi dea şi mie unul. Am nevoie de un străjer care să mă ducă de mână şi să dea de veste ce vede din oră în oră. Am nevoie de un străjer care să-mi spună: Uite ce spune omul ăsta şi uite ce vrea cu adevărat să spună, să tragă o linie pe mijloc şi să spună: Ăsta e un fel de dreptate şi celălalt e alt fel de dreptate şi să mă ajute să înţeleg diferenţa. Am nevoie de un străjer care să meargă şi să strige în patru zări că e prea mult să joci cuiva o festă timp de douăzeci şi şase de ani, indiferent cât de tare te amuzi.

La finalul romanului, Jean Louise nu mai are nevoie de un străjer.

Orhan Pamuk – “Muzeul inocenţei”

Citind Muzeul inocenţei, n-am putut să nu mă gândesc la faptul că Orhan Pamuk este pentru literatura turcă ceea ce este Tolstoi pentru cea rusă. Şi asemănările nu stau neapărat în elemente structurale sau de viziune pe care cei doi le împărtăşesc, pentru că nu i-am supus pe cei doi unei astfel de analize, ci pentru că starea pe care mi-au creat-o cărţile celor doi e aceeaşi: m-am simţit asaltată de sute, mii de amănunte care nu aduceau neapărat nimic în plus poveştii, ci părea un efort voluntar al scriitorului de a nu ajunge la final prea curând, de a mai petrece timp în vâltoarea acestei naraţiuni care a devenit parte din ei (şi din care a devenit chiar el parte în cazul lui Orhan Pamuk, care are, spre deosebire de Tolstoi, instrumentele postmodernismului şi se foloseşte cu pricepere de ele). Toate aceste detalii dau greutate iubirii obsesive a lui Kemal, dar şi nivelează firul epic, care nu constă într-o poveste de dragoste tumultuoasă, ci într-o epopee despre iubirea care poate fi pasională şi spontană, pe de o parte, dar, pe de altă parte, despre iubirea care aşteaptă, care mocneşte în linişte aşteptând să se poată dezlănţui, despre cum îşi găseşte ea pacea în gesturi şi obiecte mărunte, precum cele 1593 de seri petrecute în compania familiei persoanei iubite sau cele 4213 mucuri de ţigară care au fost atinse mâinile şi buzele acesteia.

De fapt, nu cred că e neapărat o poveste de dragoste, pentru că sentimentele lui Kemal nu pot fi asimilate în totalitate acestui termen nobil. El îşi creează mai degrabă imaginea de îndrăgostit, consolidării căreia îşi dedică toată viaţa. În numele iubirii sale răneşte atât persoana iubită, cât şi pe logodnica ce îi poartă o dragoste sinceră şi consideră că statutul lui de fiinţă care iubeşte îi permite acest lucru. Unii cititori, mai aspri, îl pot cataloga în categoria bărbaţilor imorali şi egocentrici, în timp ce alţii îl absolvă de orice vină, căci cei aflaţi sub semnul dragostei nu mai pot fi traşi la răspundere pentru acţiunile (şi non-acţiunile lor).

Într-adevăr, e destul de greu să îl condamni pe Kemal, atunci când “victimele” sale există doar pentru a întruchipa aceste roluri. În timp ce personajele masculine capătă portrete care le studiază în adâncime (până şi despre personaje episodice precum Zaim şi Mehmet cunoaştem multe amănunte importante pentru portretul lor moral), personajele feminine, îndeosebi Sibel şi Füsun, nu se bucură de acelaşi tratament. În timp ce Sibel e doar un personaj secundar, ne aşteptăm ca cel puţin Füsun să fie zugrăvită aşa cum ar face-o un îndrăgostit autentic. Nu putem vorbi nici măcar de o idealizare a acesteia, pentru că pe tot parcursul romanului ea nu rămâne nimic mai mult decât obiectul unei obsesii (accent pe obiectul, pentru că nu e înfăţişată ca ceva mai mult de atât), a unei dorinţe, singurele trăsături pe care i le aflăm fiind încăpăţânarea imatură şi dorinţa de a-şi depăşi condiţia, de a deveni o actriţă faimoasă.

Totuşi, romanul vorbeşte şi despre ceva mai mult, despre Istanbulul anilor ’60-’70 şi despre mentalitatea care încă guverna Turcia acelei epoci, fiind supusă în acelaşi timp unui proces de modernizare acceptat cu greu de opinia publică. De altfel, viaţa lui Kemal şi soarta Istanbulului se reflectă parţial una în cealaltă: dacă deciziile cele mai importante din viaţa lui Kemal se iau în preajma unor evenimente destabilizatoare (moartea celor două figuri paterne), Istanbulul are parte de propria sa porţie de destabilizare, pornită din estomparea din ce în ce mai puternică a unei figuri la fel de importante ca cea paternă, tradiţia. Astfel, luăm contact cu o ţară aflată în plină tranziţie şi vedem ce efect are schimbarea asupra locuitorilor, gustând în acelaşi timp din cultura lor.

Însă nu trebuie să uităm cine este cu adevărat Orhan Pamuk, acest scriitor fidel crezului său artistic, o punte între realitate şi ficţiune, prin care cele două ajung să comunice. Orhan Pamuk devine personaj al propriei cărţi, primind chiar de la protagonist misiunea de a-i spune povestea, dar şi de a finaliza proiectul Muzeului inocenţei (aflat în Instanbul şi mai nou şi pe lista mea de obiective turistice). E un joc postmodernist de care suntem atenţionaţi încă de la logodna lui Kemal cu Sibel, când unul dintre invitaţi este chiar Orhan Bey, dar căruia nu-i dăm mare atenţia până în final, când aflăm povestea acelei seri şi dintr-o altă perspectivă.

Tot despre realitate şi ficţiune vorbim şi atunci când ne întrebăm cât din personaje sunt parte din autor şi cât sunt pură ficţiune, iar dilema e cu atât mai mare acum, când Orhan preia vocea lui Kemal şi şi-o însuşeşte.

În definitiv, nu ştim dacă asta e adevărata întrebare pe care ar trebui să ne-o punem, deşi avem răspunsul:

Toţi mă întreabă: domnule Pamuk, dumneata eşti Kemal din roman? Ei, gata! Nu, nu sunt Kemal, dar nici nu vă pot convinge că nu sunt. Asta înseamnă să fii scriitor. Şi sunt fericit. Tolstoi a făcut o şcoală. Alţi scriitori au întemeiat o revistă, au făcut filme, au avut o carieră politică. Muzeul ăsta e şcoala mea, e revista, e filmul şi e politica mea. E o parte din mine.

Jonathan Coe – “Cercul închis”

După ce termin o carte, îmi place să citesc şi câteva recenzii, pentru că foarte aproape de plăcerea lecturii în sine în topul meu de activităţi preferate se află dezbaterea cu privire la cărţi şi la subiectele abordate în ele. Asta am făcut şi acum, însă când am căutat pe Google titlul am afla că ar fi unul tipic şi destul de previzibil pentru o serie fantasy, însă romanul lui Coe, scris pentru a continua povestea personajelor ajunse la maturitate din Clubul putregaiurilor, despre care am scris acum vreo săptămână, e chiar la polul opus: nu doar că îi lipsesc cu desăvârşire elementele fantasy, dar pare că s-a depus un efort supraomenesc pentru ca naraţiunea să fie cât mai adânc înfiptă în realitate. Textul se suprapune cu realitatea istorică a ultimilor 40 de ani , înglobând relatări şi păreri cu privire la terorism, politică, rasism şi alte probleme încă actuale într-un mod ce pare aproape nenatural: toate personajele se grăbesc să-şi spună părerea, înainte să fie lăsate să acţioneze în conformitate cu aceasta sau nemaiprimind ocazia să o facă.  Şi cred că tot ce am spus mai sus se vede foarte clar în fragmentul de mai jos, replică a lui Claire:

Şi să ştii că, într-un fel, deşi e foarte urât c-o spun, atentatul din Birmingham a fost o atrocitate mai mică dacă priveşti lucrurile statistic, dacă-l compari cu Lockerbie, dacă-l compari cu exploziile din Bali, cu 11 septembrie sau cu numărul total de civili care au murit în războiul din 2003 din Irak. Şi ce s-ar întâmpla dacă ai încerca să explici toate morţile astea şi toate vieţile distruse – dac-ai încerca să te-ntorci de fiecare dată la originea lucrurilor? Ai înnebuni? Altfel spus, e o nebunie să încerci aşa ceva, sau de fapt e singurul lucru sănătos – să admiţi că la scară mare sau mică, oameni perfect obişnuiţi şi perfect nevinovaţi îşi văd mereu vieţile făcute zob de forţe pe care nu le pot controla, fie ele evenimente istorice sau pur şi simplu ghinionul de rahat de-a ieşi din casă taman în ziua când trece pe-acolo un şofer beat, care conduce cu peste o sută de kilometri pe oră, dar chiar şi atunci poţi să dai vina de cultură, pe cultura care i-a spus să e cool să meargă cu peste o sută pe oră sau pe cultura care l-a transformat într-un alcoolic, şi cum spuneam, poate că asta e de fapt lucrul sănătos pe care poţi să încerci să-l faci, să nu mai ridici din umeri, să nu mai spui chestii de genul “Viaţa e un hazard” sau “Se mai întâmplă şi de-astea”, fiindcă dacă te gândeşti bine, totul are o cauză.

Spre deosebire de volumul anterior, naraţiunea este mai uşor de urmărit. Numărul de personaje este încă semnificativ, dar ele sunt destul de clar grupate pe câteva fire narative care se încrucişează adesea, fără a crea însă ambiguitate. Întâlnim povestea celui despre care toată lumea credea că va avea un viitor strălucit ca scriitor, dar care nu reuşeşte să se dea un final romanului pe care îl scrie de zeci de ani şi care numără deja mii de pagini şi care ar trebui să revoluţioneze lumea literară prin mijloacele neconvenţionale şi metaliterare prin care cititorul şi romanul sunt conectaţi. Suntem faţă în faţă cu politicianul al cărui partid urmăreşte interese pe care el nu le poate susţine, dar este nevoit să le aprobe pentru a fi privit în continuare cu ochi buni. Şi mai ales, primim continuarea istoriilor pe care Clubul putregaiurilor le-a lăsat în aşteptare.

Personajele rămân încă nişte simple tipuri, deşi li se conturează o serie de motivaţii şi trăsături definitorii, ele nu capătă o adâncime reală, ci doar răspund nevoii autorului de a-şi transmite mesajul: scriitorul aspirant şi geniul aflat în pană de inspiraţie, politicianul cu o latură umană, soţia dedicată familiei, adultul încă obsedat de iubirea din adolescenţă sau tânăra aflată în căutarea tatălui. Toate aceste personaje sunt doar unelte pe care Coe le foloseşte pentru a construi geometria romanului.

Astfel, romanul e constituit dintr-o sumă de cercuri mai mult sau mai puţin închise, însă acestea nu sunt concentrice, ele se intersectează, se conţin sau se exclud, creând un puzzle peste care se suprapune realitatea. Intenţia autorului este aceea de a discuta cu seriozitate subiecte importante, însă îngrămădirea lor în pasta epică nu e cea mai reuşită, pare că totul e în grabă, că scriitorul e atât de entuziasmat de finalul pe care l-a ales încât vrea să îl prezinte cât mai repede cititorului. Totuşi, nu pot decât să îi înţeleg entuziasmul, pentru că finalul închide un nou cerc într-un mod ce te face să zâmbeşti, dar îţi şi lasă un vag gust amar, pentru că modernitatea nu mai are cum să dea un final fericit fără să fie ipocrită:

(…) în clipa aceea, cei doi nu doreau de la viaţă decât şansa de-a repeta greşelile comise de părinţii lor, într-o lume care încă se căznea să decidă dacă putea să le îngăduie luxul ăsta.

Jonathan Coe – “Clubul putregaiurilor”

Acum ceva vreme, ajunsă la bibliotecă, am dat de raftul pe care se aflau şi cărţile lui Jonathan Coe. Îndrăgostită de acest autor încă de când i-am citit Casa somnului, am luat fără să mă gândesc Cercul închis, ca peste câteva zile, când am deschis cartea încercând să fac să treacă mai uşor cele 12 ore de mers cu trenul până la Cluj, să aflu că aveam în mâini continuarea unei cărţi pe care n-o citisem. Aşa că nu e de mirare că în Cluj, din prima libărie în care am intrat, am luat (alături de vreo alte 3 cărţi) şi primul volum care este tocmai acesta, Clubul putregaiurilor.

Contrar orizontului de aşteptare creat de titlu, romanul nu este despre guvernul actual al României, aşa cum m-au întrebat mai mulţi oameni văzându-mă citind. Singura asemănare dintre personajele de aici şi cele care alcătuiesc instituţia sus-numită este totala lor deconectare de realitate.

Învârtindu-se în jurul unui liceu gratuit din Birmingham, unde admiterea se face pe bază de examen, romanul nu înfăţişează lumea, ci o microsocietate izolată, în care străbat câteodată ecouri din afară, pe care însă protagoniştii nu le pot înţelege: “De ce e Berlinul divizat?”, “De ce este numită afacerea Watergate astfel?”, “De ce este petrolul atât de scump?”, “De ce omoară IRA în stânga şi în dreapta?”. Dar acestea rămân probleme secundare pentru ei, concentrându-şi atenţia pe chestiunile interne, pe rivalităţi şi orgolii la fel de nejustificate. Întâlnirea familiei Trotters cu un cuplu de evrei şi povestea emoţionantă a acestora ar fi, în alt context, un moment de cotitură pentru personaje şi pentru felul în care percep acestea lumea şi pe cei din jurul lor. În schimb, experienţa trece aproape neobservată prin forul interior al locuitorilor acestui univers.

Pentru o parte din elevii de la King William’s, Cercul închis, un grup select alcătuit în interiorul liceului, reprezintă cheia soluţionării tuturor problemelor, mijlocind transformarea societăţii. Cercul închis e ideal pentru asta din mai multe puncte de vedere:

  1. CONFIDENŢIALITATEA. Cercul răspunde faţă de sine şi atât. Ca atare, el îşi poate articula opiniile în deplină libertate, departe de influenţa oricărei forme de lobbying şi a oricărui grp de presiune. (…)
  2. PROTECŢIA. Celălalt atu al Cercului este faptul că-şi poate alege membrii nu doar dintre elevii claselor a zecea, ci şi DIN CANCELARIE. Astfel, gânditorii nevolnici (Nuttall, Serkis etc.) pot fi excluşi, iar spiritele înrudite (Pyle, Daintry, Spraggon) cooptate în folosul cauzei.
  3. ELITISMUL. Cercul nu e e obligat să asculte vocea gloatei. Nu se comportăa populist, aşa cum fac celelalte societăţi de dezbateri. Nu pierde vremea ascultându-i pe dobitoci sau pe demenţi. În esenţă, e o structură anti-democratică şi tocmai de aici îşi trage forţa. Ideile şi politicile pot să germineze mult mai repede şi mai eficient în această atmosferă.

Iar Cercul închis se ia în serios, dar autorul nu îl ia. Tonul în sine este unul neobişnuit, căci deşi unele personaje par să treacă printr-un proces de iniţiere, prin experienţe marcante, cum este revelaţia divină la care ia parte Ben Trotter, schimbarea lor ulterioară e o simplă imitaţie a unei maturizări, mai degrabă o caricatură ce trădează spiritul ironic al autorului. Alte personaje sunt întru totul caricaturale (Sam Chase, soţul înşelat care încearcă să îşi recupereze soţia împrumutând în mod stângaci armele celui care a reuşit să i-o fure), iar altele se dovedesc a fi mai profunde decât potretul lor lasă să se vadă.

Astfel, Jonathan Coe creează tabloul unei lumi haotice şi adesea uşuratice în judecăţile sale. Dar chiar considerând că aceasta a fost intenţia autorului, există un gram de inconsistenţă tematică care te face să te îndoieşti de tine în faţa clasicei întrebări ce a vrut să spună autorul?, dar care sper că va fi înlăturată în Cercul închis, carte pe care voi începe chiar azi să o citesc.