Am citit acest roman aproape fără să respir – iar acum respir cât mai silențios, de parcă mi-e teamă să nu deranjez liniștea din orașul Brisbane, pacea din orașul Brisbane – orașul care nu e decât echivalentul castelului lui Kafka, nu e decât un concept al romanului. Faptul că el are o poziție geografică exactă e doar o întâmplare, o festă pe care scriitorul ne-o joacă doar pentru a ne ancora mai bine în realitate. Pentru că oricât de poetică ar fi scriitura și cât de eterică atmosfera din Brisbane, în definitiv referentul e întotdeauna real – și totuși textul nu are greutatea unui text realist, ci fluiditatea unui râu de câmpie, tulbure și lent.
Romanul spune povestea lui Gleb Ianovski, un faimos virtuoz al chitarei care se confruntă cu imposibilitatea de a-și continua cariera – Parkinson, în timp ce al doilea plan este cel al devenirii sale, din perspectiva unui roman biografic pe care un scriitor întâlnit în avion îl scrie despre artist. Acesta pare să înțeleagă că treaba lui este să scrie despre Gleb omul, ca urmare a faptului că muzicalul decurge din omenesc.
În definitiv, firul narativ concret este aproape irelevant, căci mesajul romanului e concentrat în jurul unor teme mult mai generale (ca să nu folosesc clișeicul termen – universale): timpul, viața, condiția noastră, a oamenilor și felul în care ne raportăm la cele dintâi teme. Personajul principal, în ciuda succesului tău, pare mereu cuprins de un regret: că nu a salvat-o pe Arina de la moarte cu iubirea sa, că nu a făcut-o pe Anna să-l iubească sau că nu își va putea sfârși viața cântând.
Când a auzit ce groaznic e pentru gândac să trăiască pe cățea, doar a râs. Dar de ce trăiește pe cățea dacă e ceva groaznic pentru el? Gleb s-a uitat gânditor la ea: pentru că acela e locul lui, Beata.
Viitorul e ușor de luat, fiindcă nu există. Nu e decât iluzie. E greu să iei prezentul și, și mai greu – trecutul. Și e imposibil de luat, vă aduc la cunoștință, veșnicia.
Pe fondul subiectului pe care îl alege pentru a-și transmite mesajul, autorul vorbește mult despre muzică și mai ales despre relațiile importante dintre muzică, cel care o creează și cel care o ascultă. De altfel, muzica poate fi aici înlocuită cu orice altă formă de artă, dar mai ales cu acelea care nu se concretizează sub forma unor obiecte, care se pot repeta și trebuie să se repete, în asta stând magia lor – teatrul, dansul.
În artă mai bine nu spui până la capăt decât să spui prea mult. Iar spectatorii o să plângă ce au ei de plâns.
După ultima notă a Tocatei urmează secunde de liniște. Muzica a avut o asemenea densitate, încât, odată sfârșită, spațiul nu reușește să se umple cu alte sunete. În secunde din acestea iese la suprafață natura de dinaintea muzicii, a sunetului, a pământului. Interpretul știe valoarea liniștii acesteia: ea precedă ovațiile furtunoase. Așa dă înapoi marea cu sute de metri înaintea unui tsunami, lăsând la vedere fundul. Dar undeva departe, chiar la orizont, aleargă deja, gigantic, chiar dacă deocamndată nevăzut, primul val.
E inevitabilă comparația cu celelalte romane ale scriitorului. Fascinante și excelent scrise, Laur și Aviatorul m-au tulburat fiecare – cel dintâi mai mult decât cel de al doilea. Deși atât de diferite, cele trei romane sunt de fapt foarte omogene în interiorul meu, pentru că toate mi-au dat un sentiment identic și peste care nu am trecut peste noapte, ci peste mai multe nopți – un gol existențial, dar și o speranță și o motivație de aceeași natură. Cele trei romane vin dintr-un suflu comun, dar nu se completează – pentru că asta ar însemna că sunt incomplete, ci se depun în straturi care consolidează o viziune a unui scriitor cel puțin priceput.
A reader has no favourite book 