Category: Jonathan Safran Foer

Iată-mă. Ăsta e răspunsul lui Avraam la chemarea divină şi ăsta e răspunsul personajelor din roman atunci când eul lor cel adevărat nu mai rezistă reprimării din cei şaisprezece ani de căsătorie.

Iată-mă relatează povestea unei despărţiri şi a tuturor lucrurilor care există în jurul ei, a tuturor oamenilor şi a tuturor suferinţelor. Despre istorie, familie, identitatea unui popor prigonit. E despre oameni şi despre un gol de comunicare – între partenerii de viaţă, între generaţii ale aceleiaşi familii şi între membrii aceleiaşi generaţii.

În lipsa contextului, toţi am fi nişte monştri. 

E un roman sfâşietor. Am ales să termin anul 2017 cu inima ruptă în bucăţi. Nu pentru că se întâmplă vreun eveniment sfâşietor la final. Tocmai pentru că nu se întâmplă nimic de genul ăsta. Pentru că romanul ăsta e organic şi îl simţi cum respiră, simţi cum în Julia şi Jacob se concentrează toţi părinţii, în Sam, Max şi Benjy toţi fiii, iar în fiecare pagină neliniştea poporului evreu, pentru care şirul de nedreptăţi la care a fost supus nu s-a terminat. Universul familiei Bloch e cel în care trăim cu toţii – dorinţa de fericire, nevoia de respectare a normelor sociale, datoria faţă de familie.

Dar ceea ce face ca romanul să fie atât de viu şi autentic este umorul care, la fel ca în realitate, are multe funcţii şi urmăreşte întotdeauna ceva mai mult decât râsul: mascarea adevărului, destinderea atmosferei, transmiterea unui mesaj ce nu poate fi spus în mod direct. Ziceam că mi-a fost frântă inima. Şi totuşi nu am plâns. În schimb, am râs. Nu doar m-am amuzat, ci am râs, audibil şi total neaşteptat – cititul în locurile publice m-a făcut capabilă să-mi stăpânesc destul de bine reacţiile. De data asta n-a funcţionat. (Ce bine că e vacanţă şi că nu există niciun motiv să interacţionez cu lumea din exterior.)

Poate am învăţat puţin prea mult de la membrii familiei Bloch şi de acum o să-mi exprim tristeţea doar prin râs. E amuzant, e amuzant. Asta le spune Jacob copiilor de fiecare dată când se lovesc sau se întâmplă ceva nefericit.

CUM SĂ JOCI TRISTEŢEA
Nu există, aşa că ascunde-o ca pe o malformaţie.

CUM SĂ JOCI FRICA
Râzi.

Talentul lui Jonathan Safran Foer stă mai ales în arhitectura dialogurilor. Nu sunt toate orale, unele sunt prin SMS, altele online, dar ce diferă de alte lecturi e că dialogul nu e folosit nici pentru a duce acţiunea mai departe, nici pentru a o face să stagneze, e acţiunea în sine. Ca aici:

(…)

cineva ar trebui să inventeze un emoticon
pentru cuvântul pe care ar trebui să-l inventeze cineva
ca să descrie cât de mult m-ai rănit

îmi pare rău

(…)

te-ai întrebat vreodată de ce conta
dacă ahile se rănea la călcâi
fiindcă era singura lui parte muritoare?
şi ce? ar fi fost un şchiop nemuritor

cred că ştii de ce

ştiu

mi-ar plăcea foarte foarte mult să ştiu

foarte foarte foarte foarte
până când cuvântul “mi-ar plăcea” s-ar sparge

într-un milion de bucăţi

în dragoste

deci spune-mi

nu e vorba despre simplul fapt de a avea un călcâi
care era singura parte muritoare a trupului lui
ÎNTREAGA sa mortalitate era concentrată în călcâiul acela
– ca şi când ai muta toţi oamenii dintr-un zgârie-nori
la subsol, iar apoi subsolul se inundă

şi toţi oamenii care lucrau la diferite etaje
şi care altminteri nu s-ar fi întâlnit niciodată
se împrietenesc şi decid să ia cina împreună
şi apoi toţi ies la cină în oraş
şi îşi cunosc unul altuia familiile
şi petrec sărbătorile împreună
şi se căsătoresc şi fac
copii, care fac copii, care fac copii

dar s-au înecat

şi ce dacă?

Chiar aşa. Şi ce dacă?