Fredrik Backman – “Un bărbat pe nume Ove”

Acum vreo jumătate de an, când Un bărbat pe nume Ove îmi invadase newsfeed-ul, mi-am spus că m-am învăţat minte că a citi ceea ce primeşte un exces de publicitate nu e cea mai bună alegere, după ce am experimentat de câteva ori. De obicei optez pentru “publicitate medie” sau “absolut nimeni n-a auzit de treaba asta”. Dar i-am dat o şansă acum, când am descoperit oameni care încă o recomandă, chiar şi după ce perioada de glorie i s-a stins.

Sigur şiţi povestea aia de pe Facebook pe care o mai distribuie din când în când cineva (de fiecare dată când crezi că ai scăpat de ea pentru totdeauna), despre bătrânelul care continuă să-i ducă flori soţiei sale la mormânt sau încă îi păstrează poza în portofel sau încă mănâncă felul ei preferat — mă rog, v-aţi prins voi, diverse variaţii ale aceleiaşi poveşti, toate având scopul de a comunica frumuseţea dragostei adevărate, care transcende noţiuni atât de triviale precum viaţa şi moartea. Ei bine, acest roman merge puţin mai departe şi ne oferă informaţii din backstage-ul faimoasei poveşti. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, iubirea bătrânelului a fost sinceră şi merită respectată, dar am citit de atâtea ori povestea încât reacţia mea nu mai e aceea de a fi impresionată, ci de a-mi promite că pe viitor o voi ocoli.

Aşa că dezamăgirea pe care am simţit-o când am început să realizez încotro se îndreaptă romanul e cel puţin justificată. Am crezut că am picat iar în plasa în care am mai picat citind The Fault In Our Stars şi pe care de atunci am reuşit cumva să o ocolesc. Nu m-am oprit din citit, pentru că partea din mine clădită din ironie, sarcasm şi critică deloc indulgentă mi-a amintit că n-am mai scris de ceva vreme o recenzie negativă şi uite cum am dat de oportunitatea perfectă.

Şi bine am făcut că mi-am continuat lectura, pentru că am reuşit să înţeleg care e treaba cu Ove ăsta şi de ce cartea a creat atâta vâlvă. Romanul nu încearcă să-i uimească pe criticii literari de pretutindeni, nici să devină un model de scriitură impecabilă sau să pună bazele unui nou sistem filosofic, iar eu m-am obişnuit cu textele care par scrise special pentru unul din scopurile astea sau care cel puţin încearcă, uneori în mod exagerat, să le atingă. Un bărbat pe nume Ove urmăreşte un cu totul alt scop, acela al fericirii, acela de a-l determina pe cititor să se uite în jur cât mai mult pentru a înţelege lucrurile şi oamenii care până atunci i-au fost indiferenţi sau străini, bătrânul mereu încruntat, vecina cu prea multe vânătăi pe braţe sau tânărul pe care părinţii nu-l mai acceptă de când au aflat de orientarea lui sexuală sau, cum ar zice plin de subtilitate Ove, de când au aflat că e o persoană homo. 

Deşi e scrisă simplu şi e la fel de uşor de citit, povestea reuşeşte să contureze un personaj care e mai mult decât o mască şi pe care continui să îl descoperi cu fiecare nou capitol, în timp ce sunt abordate teme cât se poate de serioase şi de actuale: bătrâneţea, diversitatea, deschiderea către nou, moralitatea. Autorul nu-ţi spune toate astea făcându-te să crezi că îţi spune un mare secret sau că odată cu lectura acestei cărţi devii un iniţiat, nici măcar pe aproape, ci te face să simţi că totul a fost mereu lângă tine şi că fericirea nu e chiar o himeră aşa cum te-ai obişnuit să crezi. Iar umorul de care dă dovadă te face să-ţi dai seama că e vorba de ceva cu adevărat serios, căci niciun subiect serios nu poate fi abordat corect fără a fi luat în glumă.

Am râs zgomotos citind, am vărsat şi câteva lacrimi şi la final mi-am zis că sigur nu a fost cartea la care mă aşteptam, dar sunt foarte mari şansele să fi fost cartea de care aveam nevoie.

Jonathan Safran Foer – “Iată-mă”

Iată-mă. Ăsta e răspunsul lui Avraam la chemarea divină şi ăsta e răspunsul personajelor din roman atunci când eul lor cel adevărat nu mai rezistă reprimării din cei şaisprezece ani de căsătorie.

Iată-mă relatează povestea unei despărţiri şi a tuturor lucrurilor care există în jurul ei, a tuturor oamenilor şi a tuturor suferinţelor. Despre istorie, familie, identitatea unui popor prigonit. E despre oameni şi despre un gol de comunicare – între partenerii de viaţă, între generaţii ale aceleiaşi familii şi între membrii aceleiaşi generaţii.

În lipsa contextului, toţi am fi nişte monştri. 

E un roman sfâşietor. Am ales să termin anul 2017 cu inima ruptă în bucăţi. Nu pentru că se întâmplă vreun eveniment sfâşietor la final. Tocmai pentru că nu se întâmplă nimic de genul ăsta. Pentru că romanul ăsta e organic şi îl simţi cum respiră, simţi cum în Julia şi Jacob se concentrează toţi părinţii, în Sam, Max şi Benjy toţi fiii, iar în fiecare pagină neliniştea poporului evreu, pentru care şirul de nedreptăţi la care a fost supus nu s-a terminat. Universul familiei Bloch e cel în care trăim cu toţii – dorinţa de fericire, nevoia de respectare a normelor sociale, datoria faţă de familie.

Dar ceea ce face ca romanul să fie atât de viu şi autentic este umorul care, la fel ca în realitate, are multe funcţii şi urmăreşte întotdeauna ceva mai mult decât râsul: mascarea adevărului, destinderea atmosferei, transmiterea unui mesaj ce nu poate fi spus în mod direct. Ziceam că mi-a fost frântă inima. Şi totuşi nu am plâns. În schimb, am râs. Nu doar m-am amuzat, ci am râs, audibil şi total neaşteptat – cititul în locurile publice m-a făcut capabilă să-mi stăpânesc destul de bine reacţiile. De data asta n-a funcţionat. (Ce bine că e vacanţă şi că nu există niciun motiv să interacţionez cu lumea din exterior.)

Poate am învăţat puţin prea mult de la membrii familiei Bloch şi de acum o să-mi exprim tristeţea doar prin râs. E amuzant, e amuzant. Asta le spune Jacob copiilor de fiecare dată când se lovesc sau se întâmplă ceva nefericit.

CUM SĂ JOCI TRISTEŢEA
Nu există, aşa că ascunde-o ca pe o malformaţie.

CUM SĂ JOCI FRICA
Râzi.

Talentul lui Jonathan Safran Foer stă mai ales în arhitectura dialogurilor. Nu sunt toate orale, unele sunt prin SMS, altele online, dar ce diferă de alte lecturi e că dialogul nu e folosit nici pentru a duce acţiunea mai departe, nici pentru a o face să stagneze, e acţiunea în sine. Ca aici:

(…)

cineva ar trebui să inventeze un emoticon
pentru cuvântul pe care ar trebui să-l inventeze cineva
ca să descrie cât de mult m-ai rănit

îmi pare rău

(…)

te-ai întrebat vreodată de ce conta
dacă ahile se rănea la călcâi
fiindcă era singura lui parte muritoare?
şi ce? ar fi fost un şchiop nemuritor

cred că ştii de ce

ştiu

mi-ar plăcea foarte foarte mult să ştiu

foarte foarte foarte foarte
până când cuvântul “mi-ar plăcea” s-ar sparge

într-un milion de bucăţi

în dragoste

deci spune-mi

nu e vorba despre simplul fapt de a avea un călcâi
care era singura parte muritoare a trupului lui
ÎNTREAGA sa mortalitate era concentrată în călcâiul acela
– ca şi când ai muta toţi oamenii dintr-un zgârie-nori
la subsol, iar apoi subsolul se inundă

şi toţi oamenii care lucrau la diferite etaje
şi care altminteri nu s-ar fi întâlnit niciodată
se împrietenesc şi decid să ia cina împreună
şi apoi toţi ies la cină în oraş
şi îşi cunosc unul altuia familiile
şi petrec sărbătorile împreună
şi se căsătoresc şi fac
copii, care fac copii, care fac copii

dar s-au înecat

şi ce dacă?

Chiar aşa. Şi ce dacă?