Category: În română (sau majoritar în română)

Veronica D. Niculescu – “Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib”

Posted on by Gabriela

Nu am citit până acum nimic de Veronica D. Niculescu. Dar la una din ultimele vizite în librărie, cărțile ei au devenit dintr-o dată foarte tentante. Am stat în cumpănă alegând între Simfonia animalieră, Quilt și Pescărușul de la geam. Acum îmi doresc să le fi luat pe toate.

Am ales Pescărușul de la geam pentru că, fiind scris sub forma unui jurnal de observație, părea că îmi va oferi o perspectivă cât mai puțin stilizată asupra acestei observații și asupra relației dintre om și pescăruș care se construiește încet, neinvaziv și cu blândețe. În paginile acestei cărți avem jurnalul aproape zilnic din anul 2021 pe care autoarea îl ține despre pescărușul Grégoire, pe care îl observă de aproape 6 ani în București. Din 2016 și-a notat datele în care Grégoire a început să își facă cuib împreună cu partenera sa, numărul de ouă depuse și al puilor care supraviețuiesc, data la care aceștia își iau zborul pentru prima dată, dar observă și rutina lor zilnică, personalitatea lor, felul în care comunică în diverse situații. Deși putem să credem că doar femeia îl observă pe pescăruș, aflăm destul de repede că este și ea la rândul ei observată – pescărușul o vede prin fereastra ei, se așază pe pervaz uneori în timp ce aceasta lucrează sau doar se privesc, își recunosc existența unul alteia.

Printr-un ochi de geam cât palma, între ghiveciul de lut al copăcelului de jad, rama ferestrei și pervaz – chiar pe deasupra binoclului așezat acolo -, pe acolo îi văd ochiul fantastic și pe acolo se uită Grégoire la mine și-n casa mea, la fel cum și eu mă tot uit la el și în casa lui. Ochi în ochi.

pagina 220

Ceea ce începe ca observație amatoare, așa cum autoarea o numește de câteva ori în carte, este clar mult mai mult de atât după 6 ani, iar dorința de neintervenție pe care autoarea o exprimă este încălcată de mai multe ori, atunci când, de exemplu, Ariadna, partenera lui Grégoire, este rănită iar Grégoire trebuie să crească singur puii și nu poate să caute hrană la fel de mult, așa că femeia cumpără hrană pe care le-o lasă pe pervaz; sau când unul din pui cade din cuib înainte să poată zbura, iar autoarea îi contactează pe cei în curtea cărora a căzut pentru a îl returna cuibului.

În ambele din aceste cazuri, intervenția vine ca urmare a unei înțelegeri pe care omul a dobândit-o cu privire la limbajul pescărușilor. Nu își dă seama de căderea puiului decât pentru că strigătele părinților erau aceleași pe care le foloseau când își încurajau puii să zboare, doar că mai intense. Câți dintre noi am avut răbdarea să ascultăm strigătele pescărușilor destul cât să le descifrăm înțelesul? Nu foarte mulți. Mult mai mulți dintre noi am interacționat cu alte animale non-umane, câini, pisici și alte specii, și știm că asta e adevărat, că sunetele pe care le scot, chiar dacă sunt în limbaj non-uman, nu sunt fără înțeles. Cu toate astea, animalele non-umane sunt numite fără voce, chiar și de către persoanele care fac activism pentru animale și care consideră că sunt o voce pentru cex fără voce. Dar animalele non-umane au voce, o voce pe care noi nu învățăm să o ascultăm, au capacitatea de a construi relații pe care noi nu învățăm să le construim decât dacă relația ne este benefică nouă, au personalitate, agentivitate, vieți complexe și făcute și mai complexe și dificile de către oameni și dorința lor de a crea spații atât de igienizate încât nu permit existența altor specii.

Cred că există mereu o linie foarte fină și deloc bine definită între un antropomorfism injust al animalelor non-umane și o relaționare autentică între un om și un animal non-uman. În relațiile pe care le avem cu animalele non-umane firește că proiectăm foarte multe din sentimentele și interpretările pe care le-am dezvoltat ca ființe sociale într-o societate umană, iar asta poate să fie în detrimentul relației cu un animal non-uman și să ducă la o barieră de înțelegere care nu ne dă voie să cunoaștem cu adevărat animalul. Totuși eu sunt de părere că a interzice să asociem relațiilor noastre multispecii oricare dintre interpretările pe care le cunoaștem din cele din interiorul speciei noastre poate fi la fel de injust, pentru că le pozitează pe animalele non-umane ca pe niște ființe veșnic străine și imposibil de accesat. Relaționarea multispecii înseamnă explorarea și îmbrățișarea diferențelor, inclusiv și mai ales ale celor care sunt și care poate vor rămâne mereu incomprehensibile nouă, dar și cultivarea lucrurilor pe care le avem în comun, ca indivizi și persoane umane sau non-umane.

În acest roman, bariera dintre uman și non-uman rămâne fereastra camerei autoarei, ca un portal multispecii. Ce cred că e important este că această barieră nu e un zid de netrecut, ci o barieră transparentă care se poate ridica atunci când fereastra e deschisă, parcă ilustrănd perfect dualitatea pe care o exprimam mai sus care e mereu inclusă în relațiile multispecii. Firește, această barieră fizică rămâne problematică, pentru că încă împarte în mod nedrept lumea în interior și exterior, spațiu alocat omului și spațiu liber sau mai liber, pentru că omul (ca specie, nu ca individ, deși uneori și ca individ) poate oricând să îl facă inaccesibil și nelocuibil pentru persoanele non-umane. Până la îndepărtarea barierelor, însă, fereastra mediază interacțiunea dintre cele două persoane:

Am mai făcut un pas înainte și-am revenit la fereastră, cu aparatul încă în mână, în vreme ce el stătea în colțul lui de pervaz. Și acolo, atunci, înalt, impunător – și curajos, și prietenos, și dulce, și precaut totodată -, s-a lăsat fotografiat pe îndelete.

L-am fotografiat întreg și i-am făcut portrete, din față și din profil, i-am surprins detalii, ochii, mai ales ochii. El s-a întors așa și așa, cum îmi stă așa?, dar așa?, și uite-mă și așa. Sigur, nu mi-am pierdut mințile, pescărușul nu are cum să știe că îl fotografiez, nu are cum să știe nici ce înseamnă o imagine falsă, o copie din pixeli sau din hârtie, însă, în felul lui, ceva știa, ceva simțea – că îl privesc intens, cu admirație și fără să îl pun în pericol, da, sunt sigură că privirea mi-o înțelege (sau respirația?) și simte că nu i se întâmplă nimic, că aparatul ăsta din care iese un tub negru nu trage, nu e o armă (porți tu cumva în gene, moștenită, spaima de arme de foc, pescărușule?). Nu știu să explic, nici nu trebuie explicat. Dar știu că Grégoire mi-a pozat.

pagina 110

Multe persoane care au făcut recenzii acestui roman și chiar autoarea au explicat sau argumentat că această carte este rezultatul unui an pandemic, plin de izolare și carantină, când lipsa interacțiunii umane a putut lăsa loc celei interspecii. Și deși scrierea atentă a datelor din fiecare zi și publicarea acestui jurnal poate fi explicată astfel, anii care au precedat pandemiei au creat și hrănit această relație la rândul lor. Relațiile multispecii nu sunt doar o alternativă atunci când cele din cadrul speciei noastre întâmpină dificultăți, sunt greu de susținut, ci sunt și trebuie să fie parte a rețelei noastre de relații.

Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib a fost o bucurie neașteptată pentru mine, prezentând o întâlnire cu non-umanul care nu încearcă să îl transforme pe acesta din urmă într-o lecție despre uman, într-un simbol pe care oamenii să îl poată însuși într-un mod care să îl înstrăineze complet de referentul non-uman. Este un roman despre un pescăruș, Grégoire, despre partenera sa, Fiona, despre puii lor, Jack, Victor și Isa, și despre femeia care îi vede, în cel mai activ și profund al acțiunii de a vedea. Nu ar trebui ca asta să mă emoționeze atât de tare, dar o face, și las emoția aceasta să vină.

Nu știu cum să închei, așa că voi lăsa aici un ultim citat din carte:

Știu că numele astea, poate caraghioase, n-au sens la asemenea păsări. Pentru ele. Dar pentru mine, da. N-o să-i strig niciodată pe nume, la fel cum n-o să-i gâdil niciodată pe burtică. Însă, pe de altă parte, nici nu sunt doar niște etichete, care să mă ajute să-i identific și să le pot spune povestea. În toți ceilalți ani, de altfel, nu doar acum, păsările au avut nume. Grégoire nu e doar un pescăruș. E unul dintre acești pescăruși, unul anume, cel pe care-l cunosc. Un șef de colonie, cu atitudine, cu istorie, cu poveste. Cu anumite trăsături. Mi-e dor de Ariadna, pe care n-am mai zărit-o de mult. Mi-e dor de Fred și Barney și bănuiesc că ei zboară pe aici, stârnind ceva agitație, și mi-e dor de Mici-kiki. Îmi place să pot spune exact de care dintre ei mi-este dor.

pagina 120

Iuliu Neagu-Negulescu – “Arimania”

Posted on by gabicaqt27

Cred că întotdeauna am evitat literatura română necontemporană (în afară de lecturile pe care le facem totx la școală, mi-ar fi greu să numesc texte românești scrise înainte de anii ’70 pe care să le fi citit). Textele vechi în general îmi dau bătăi de cap: aș vrea să le pot înțelege în contextul istoric și cultural în care au fost scrise, dar fără a anula contextul istoric și cultural în care le citesc – orice lectură e de altfel un dialog între cele două seturi de circumstanțe și nu îmi place să le separ de dragul unei obiectivități oricum false. Textele vechi sunt ușor de discreditat, pentru că par a fi în mod automat și învechite, nepotrivite unei interpretări moderne, incompatibile cu un sistem de valori feministe, de exemplu. Însă ce am ajuns să înțeleg recent este că ar trebui să chestionăm care sunt vocile care ajung la noi din trecut și care sunt vocile care nu ajung, la fel cum ar trebui să chestionăm același lucru pentru prezent. Problema accesibilității, a supremației status quo-ului, a marginalizării și mai mare a autorxlor aflate deja pe margini, toate acestea sunt și mai greu de descâlcit atunci când ne uităm la un secol și ceva în urmă, când vocile care străbat până la noi sunt atent selectate și de istoria majoritară. Așa se face că e ușor să credem că literatura revoluționară e o invenție a ultimului secol sau chiar că am inventat-o noi. Dar nu e neapărat așa.

Poate tot paragraful anterior e puțin exagerat, având în vedere că nu pot numi mai mult de 3-4 astfel de autorx care să confirme că o atfel de literatură subversivă există, dar Iuliu Neagu-Negulescu s-a înscris ușor pe această listă.

Sunt nefamiliară cu textele lui, așa că voi vorbi strict despre Arimania, un text publicat în 1923 care ne arată organizarea și buna funcționare a unei țări (probabil inspirată din România acelor zile) organizată pe principii anarhiste. Țara Buneiînțelegeri sau Arimania este subiectul acestei scrieri utopice.

Cartea e exact ce am scris mai sus: fiecare capitol din organizarea acestei țări primește o descriere detaliată, încercând să răspundă la multe dintre întrebările pe care le-am primit de atâtea ori ca răspuns la poziția anarhistă: ce facem cu poliția, copiii, educația, totul va fi haos! Deși organizarea concretă pe care o descrie poate să nu fie chiar potrivită unei perspective de secol XXI, cred că ce e important la această carte este felul în care structura acestei societăți prefigurează relațiile dintre oameni, relații de bunăînțelegere, bunăvoință și bunăconviețuire, în timp ce structura societății în care trăim acum este incompatibilă cu astfel de relații.

Bineînțeles, cartea este modelată de contextul cultural și istoric în care este scrisă: avem o perspectivă binară asupra genului, lipsește orice formă de eliberare sexuală, sexul fiind încadrat exclusiv în domeniul reproducerii și nicidecum al plăcerii, iar perspectiva asupra animalelor este una eliberatorie când vine vorba de animalele văzute ca muncitorx, dar nu când e vorba de ele ca hrană. Cu toate astea, discursul lui Iuliu Neagu-Negulescu include argumente despre abolirea poliției și a închisorii, scurtarea zilei de muncă până la maxim 4 ore, integrarea educației copiilor într-un sistem colectiv și care nu depinde de familia nucleară, care este și ea abolită în Arimania (deși monogamia e încă singura formă validă de relaționare). Imaginează-ți că am inserat aici mema aia cu it’s not much, but it’s honest work, ca să nu trebuiască să o fac pe bune.

În principiu am început să scriu acest review nu ca să spun că Arimania o să vă schimbe viața, ci ca să vă spun că a existat literatură radicală dintotdeauna, că există acum și că va exista întotdeauna. Arimania și alte texte le găsiți pe Pagini Libere. O să fac cândva o listă cu locurile și editurile (sau poate editura) în care puteți găsi astfel de texte. Dar sunt destule pe Pagini Libere să nu vă plictisiți așteptând.

Mia Couto – “Confession of the Lioness”

Posted on by Gabriela

Despite the fact that I read quite a lot of poetry books in the past month, Confession of the Lioness might be the most poetic (and the most beautiful) text I have read recently.

Once I started reading more literature written in Portuguese, I realised that the most fascinating books are not those written by Portuguese authors, but those that come from the Portuguese (ex-)colonies, in which this language is not just a means of communication, but a continuous reminder of a violent history that has not necessarily stopped. This was very obvious when I read and reviewed A General Theory of Oblivion, and it is just as obvious in Mia Couto’s book.

Mia Couto is a Mozambican writer and Confession of the Lioness is set in Mozambique. We are told that the plot is inspired from real events that happened in 2008 in Cabo Delgado, where 28 people were killed by lions, but further investigations discovered the social and historical issues underlying the events. In particular, the lions came into the village for reasons that were the humans’ fault, after intruding their habitats and making them come closer to the village for food, but the solution decided upon was to kill the lions – are humans even able to take responsibility for their mistakes and give reparations?

The book alternates between Miamar’s perspective, a woman living with her parents in Kulumani, whose sister was a victim of the lions attacks, and Archangel Bullseye’s perspective, who is a hunter called from the city to kill the lions – the officials that make this call are not interested in the welfare of the people of Kulumani, but in the political damage brought by the situation. But the people living in the village are more than mere voters, other societal mechanisms are at play.

Both Miamar and Archangel have to fight their past, present, and are wondering about their future; complex familial patterns are being explored and they have to disobey what is expected of them: Miamar is a woman that does not act like a Kulumani woman should act, Archangel Bullseye is supposed to be the only real hunter left, but is hunting what he wants to do?

One of the characters says:

I don’t know what they’re looking for in the bush, the lion is right here in the village.

It is so easy to blame someone we do not understand or want to understand. Non-human animals end up being blamed and punished so often for effects that are obviously man-made. In this book, the lion becomes a symbol (which I do not particularly like), of disobedience, of freedom. The use of the lioness is linked to Couto’s analysis of the condition of women in the village of Kulumani. Multiple women are given a voice in this book, and all of them are victims of patriarchy, which is a criminal system in general, and Couto does not shy away from denouncing these crimes.

“Treisprezece. proză fantastică”

Posted on by Gabriela

Pentru cineva care nu a mai citit proză fantastică din liceu, când singurul fantastic întâlnit (sau pe care mi-l amintesc oricum, a trecut ceva vreme) a fost cel al lui Eliade, volumul treisprezece a fost surprinzător. Fantasticul la care mă așteptam și pe care credeam că-l cunosc era nedespărțit de misticism, avea simboluri religioase și mai ales o stranietate care lipsește din majoritatea textelor din acest volum, foarte urbane, profane. Ce vreau să spun de fapt e că m-am simțit mult mai familiară cu textele astea decât m-aș fi așteptat și pe alocuri am rămas întrebându-mă unde e fantasticul povestirii – de mai multe ori m-am gândit că în absența contextului care plasa direct textele în proza fantastică, pe multe le-aș fi încadrat fără să mă gândesc de două ori în categoria absurdului.

Pentru că volumul e format din textele mai multor autorx și în consecință e destul de inegal, o să mă opresc din a vorbi despre el ca despre un bloc de text și o să scriu separat despre fiecare dintre cex treisprezece autorx.

  1. Pavel Nedelcu are două texte aici. Buchete urbane e la limita fantasticului, elementele caracteristice nu sunt neapărat necesare textului și mi-am dorit să fie o critică socială a situației bătrânilor în România, dar e maxim o discuție despre singurătate și alienare. Elvis părăsește clădirea e un fel de Nasul, ambele mi se par la fel de puțin amuzante, dar poate e doar lipsa mea de simț al umorului.
  2. Bogdan Răileanu, în textul Înainte să te retragi în lumea ta, imaginează o lume în care cititul poate fi folosit pentru a vindeca virusul (nu cred că e numit vreodată, dar cititorx nu poate să nu se gândească la covid-19). Mi-a plăcut atât de mult povestirea în mod cât se poate de subiectiv: orice text despre scris sau citit va primi puncte în plus de la mine. Fantasticul e doar un mijloc de a scrie despre lectură aici și nu un scop în sine.
  3. Iulia Micu pare să vrea să transmită ceva în Strada Luminii nr. 2A, însă eu sunt departe de a fi înțeles exact ce. Scenele se schimbă destul de rapid, ceea ce face textul dinamic și plăcut lecturii, iar asta reușește să redea destul de bine trecerea timpului, care pare să fie centrul textului – la final, personajul-narator reflectă la asta și la lipsa de însemnătate a individului.
  4. Lucian Mîndruță pare că s-a uitat la The Good Place și a decis că poate face el o treabă mai bună decât creatorii serialului (ceea ce nu ar fi foarte greu), dar nu prea i-a ieșit. Tot textul e cam clișeu și e de înțeles, pentru că subiectul e atât de abordat încât nu ai cum să scrii original despre el. Insuportabila plictiseală a eternității îi spune el textului.
  5. Mihai Ene scrie Între secole, care e probabil singurul text în care fantasticul a fost așa cum mă așteptam la început și care are un element care e o mică plăcere vinovată de-ale mele – joaca de-a timpul, trecerea între planuri temporale care dă senzația că ceva îți scapă și că e mai mult acolo decât poți vedea ca cititoare. Iar această joacă cu timpul devine și mai tipic fantastică pentru că acțiunea e strâns legată de noapte dintre ani, când timpul pare să își piardă rigiditatea obișnuită, e fluid.
  6. Cosmin Leucuța scrie Capra cu patru iezi, un text care mi-a plăcut nu pentru fantasticul său, ci pentru că reinterpreatarea basmului și introducerea unui personaj nou, lupoaica, partenera lupului, îi dă scriitorului ocazia să introducă niște observații deghizate ca glume despre masculinitatea toxică și despre condiția femeii – iar astea sunt căi sigure spre inima mea.
  7. Doina Ruști a scris minunat. Deși am mai multe cărți scrise de ea, nu am citit niciuna, iar ăsta e primul text al ei pe care îl citesc și n-o să mai stau atât pe gânduri și o să le citesc și pe restul. Herr se înscrie în tradiția textelor în care dizabilitățile, mai ales cele fizice, sunt asociate cu fantasticul, cu puteri speciale, ca un schimb alchimic sacru, de care nu suntem conștienți. Și deși cred că trebuie să scăpăm de această urmă de abilism din literatură, nu pot nega cât de excelent e scris textul.
  8. Tudor Ganea, în Săritorul, reușește să creeze niște imagini cât se poate de palpabile și deși textul în sine e foarte scurt, ele au rămas cu mine, parcă am devenit un al treilea personaj, care îi urmărește cu admirație pe cei doi copii și încearcă să-și facă curaj să sară.
  9. Allex Trușcă are două texte absurde. Cad oameni mi-a satisfăcut nevoia de absurd negru, de stranietate, în timp ce Judecata de Apoi aduce în discuția clasică problemă a trenului (the trolley problem), dar creează un cadru conștient și intenționat kafkian.
  10. Mihail Victus are două texte scrise obiectiv bine, dar care nu prea au reușit să mă absoarbă, iar lumile literare create au rămas la distanță de mine, motiv pentru care nu am simțit nimic gândindu-mă la copiii răpiți sau la personajul din Întunericul cobora încet și sinistru, iar soluționarea misterului, finalul textului nu a fost ceva ce așteptam, ci o comunicare factuală fără de care aș fi putut trăi foarte liniștită.
  11. Octavian Soviany – Povestea contesei Haremburga e pur și simplă scrisă prost. Nici nu-mi amintesc foarte bine despre ce a fost, dar îmi amintesc frustrarea în fața textului scris poticnit, mult prea fragmentar și cu întreruperi de fraze inoportune. Se prea poate să fi fost intenționat, de altfel, dar pentru mine a făcut lectura infinit mai neplăcută.
  12. Iulia Pană scrie foarte bine și mi-ar plăcea să o mai citesc, pentru că cele patru pagini ale povestirii Melchior sunt insuficiente pentru a-mi forma orice părere.
  13. Radu Găvan pleacă de la o premisă mișto și destul de ofertantă – fascinația aproape supranaturală pe care un artist o poate crea în fanii săi care duce la relații parasociale ce pot fi toxice. Cu toate astea, citind Ezria m-am simțit de prea multe ori confuză și finalul destul de bun nu mi-a provocat decât ușurarea de a fi terminat.

Deși mi-au plăcut doar vreo jumătate din texte, m-am bucurat să pot citi un astfel de volum. M-am bucurat atât de tare încât l-am citit într-o singură zi, deci dacă ipoteza lui Bogdan Răileanu ar fi adevărată, aș fi imună la covid o vreme. Dar pentru că nu e, a trebuit să folosesc metoda clasică și să mă vaccinez.

Adrian Schiop – “Să ne fie la toți la fel de rău”

Posted on by Gabriela

Deși citisem vreo două articole foarte bune scrise de Adrian Schiop pe criticatac.ro, mi-a luat ceva să ajung să îi citesc romanele. Și probabil nici n-am început prea bine, pentru că l-am citit primul pe cel mai recent, Să ne fie la toți la fel de rău, ieșit în 2021, în ciuda obiceiului meu de a citi cărțile autorilor cronologic. Inaugurez cu el o nouă metodă: le voi citi invers cronologic, pentru că tocmai ce mi-am cumpărat Soldații. Iar dacă Soldații e mai bună decât Să ne fie la toți la fel de rău, Adrian Schiop va fi de departe autorul meu român preferat. Deja e aproape, dar nu am destule date cât să fie relevant din punct de vedere statistic.

Să ne fie la toți la fel de rău e un soi de autoficțiune, se petrece de-a lungul anului 2020 și vorbește pe de o parte de Florin, un polițist gay pe care naratorul îl întâlnește pe site-ul de dating Romeo, iar pe de altă parte de lockdown, când o întâlnim pe Andreea, prietena lui Adi, asistentă la DSP – și aici îl întâlnim și pe fiul ei, Alex, un maoist. Ce cred că e important de spus e că nu e o poveste- deși narațiunea e folosită pe alocuri, scopul ei nu e să redea succesiune, să creeze un plot, iar asta e poate ceea ce mi-a plăcut cel mai mult. Ni se prezintă o serie de episoade, întâmplări, conversații care se înscriu într-o imagine fără să se înscrie într-o reprezentare clasică de roman. Iar stilul lui Schiop m-a făcut să mă îndrăgostesc până la capăt – aș vrea să detaliez, dar nu prea pot. O să spun doar ce i-am zis unei prietene, încercând să-i explic de ce îmi place așa mult: câteodată citesc ceva poezie, poveste, carte și e așa frumoasă încât trebuie să mă opresc – mai lăsați-mă cu frumusețea voastră, cu textele voastre poetice și pline de metafore, mă obosește frumusețea asta, oricât de mult o iubesc (poate de-aia am putut citi cartea lui Adi Schiop într-o singură zi, în timp ce trag săptămâni de alte cărți cărora la final le dau tot 5 stele pe goodreads) – Să ne fie la toți la fel de rău e genul de text pe care l-aș putea citi încontinuu, pentru că pare onest și rough, deși e departe de a fi lipsit de complexitate.

Pe alocuri, textul e destul de meta – aflăm că femeile nu erau în planul inițial al cărții, dar doamna Jana merită abaterea de la dorința inițială sau se face referire la succesul pe care l-a avut Soldații. Metatextualitatea e mai degrabă ironică decâț o tehnică literară în cazul lui Schiop – iar asta e cool, oricât de mult mi-ar plăcea metatextualitatea asta pretențioasă a postmodernișților.

Doamna Jana e singurul meu prieten din Ferentari; țin mult la ea și practic ea e motivul pentru care am abandonat proiectul inițial, radical gay, cu un tip care se învârte doar între bărbați – vreau să zic că am programat un test în care, la nivel de showing și interacțiune directă, să n-apară deloc femei și totul să se întâmple între bărbați, I mean la nivel de motor narativ să le elimin cu totul. Ok, nu eram absurd, să existe în decor (doamna Leana de la aprozar, Adriana, corporatista de la IBM care și-a luat chirie sub mine și pe care într-un an am inundat-o de patru ori etc.) – sau, la nivel de telling, în trecut. Pe scurt, în prezentul acțiunii să existe doar în fundal sau să emită semnale slabe de la trei metri sub pământ, din trecut.

Florin n-a reușit să scape de homofobia internalizată, de stigma pe care masculinitatea lui o primește odată cu orientarea lui sexuală, iar asta, pusă pe seama traumelor din copilările pe care Adi încearcă să le analizeze, creează un personaj care în sine nu pare prea interesant, care nu creează vreo nevoie de atașare sau vreo părere de rău în cititor atunci când dispare, dar care oferă un prilej bun să-l cunoști mai bine pe Adi. Pentru că, spre deosebire de Florin, cu Adi empatizezi câteodată, râzi altă dată. Adi e cel care prezintă scena de dating gay din România, care mai face câte-un comentariu care încălzește inimile stângiștilor și care caută afecțiune chiar și în brațele unui Florin atât de imatur emoțional încât nu i-ar putea-o oferi vreodată.

Fiindcă altfel nu mă lăsa să-l ating, nici măcar când i-o luam la muie nu mă lăsa să-i iau talia în brațe sau să-mi pun capul pe abdomenul lui, până și chestia asta îl claustra; o singură dată reușisem săl păcălesc să mă pun lângă el, cu o muie în somn, însă și atunci după 10 minute m-a hâșâit, Pleacă de aici, lasă-mă să dorm – ce să mai vorbim, era sex la zero absolut.

Și deși ziceam mai devreme că femeile nu erau prea dorite în cartea asta, feminitatea în schimb este foarte prezentă. Adi se feminizează foarte mult în relațiile sale, se compară cu femei în situații similare. Iar asta nu e doar în poziția lui submisivă – chiar și când relațiile de putere se schimbă între cei doi, iar Florin regresează la stadiul de copil, Adi preferă să nu ia doar poziția tatălui, ci să alterneze între mamă și tată, între feminin și masculin. Iar acceptarea feminității inerente fiecărui bărbat e ceva ce nu am văzut nicăieri în literatura română (deși sunt dispusă să pun asta pe seama ignoranței mele literare, și nu pe sărăcia literaturii).

Eu aș putea să mai scriu mult despre cartea asta, dar poate ar fi mai bine să citiți voi.

Dan Sociu – “Pluto în Scorpion”

Posted on by Gabriela

Îl știam pe Sociu doar din poezie – poezie care câteodată e tulburătoare, dar de multe ori nu stârnește nimic în mine; până la urmă, așa e cu arta în general. Dar bine, e timpul să îl cunosc și pe Sociu din proză, mi-am zis eu. Și-am început (și probabil voi și termina) cu cea mai recentă carte a lui, volumul ăsta de așa-zise povestiri pe care le-am citit în două zile și cărora chiar am încercat să le dau o șansă. La începutul fiecărei povestiri, mi-am zis că ășta e momentul, asta e povestirea în care voi înțelege, cea în care Dan Sociu îmi va explica, poate, că nu, nu e nici misogin, nici sexist, că toată cartea asta a fost un joc, un test, un contraexemplu. Să-mi mai spună cineva că sunt o feministă care urăște bărbații, când până în ultima clipă i-am dat șansa acestui bărbat-autor să-mi arate că de fapt caută ca textele lui să fie interpretate într-o manieră feministă, anti-sexistă. Un simplu “haha”, un “țeapă, fraierxlor” – da, standardele sunt foarte joase și Sociu n-a reușit nici măcat atât.

Pluto în Scorpion e o colecție de povestiri la persoana I care par să aibă influențe autobiografice (nu cred ca Dan Sociu să fi zis asta undeva, deci poate mă înșel) și în care în aproape toate naratorul este un Dan (poate un alt Dan de fiecare dată, dar niciodată prea schimbat) care vorbește despre sine, vorbește despre sine chiar când vorbește despre alții și până la urmă asta facem în general, vorbim mereu despre noi, chiar dacă nu ne dăm seama întotdeauna, nici noi, nici cei cărora le vorbim. Dan e ușor de recunoscut, nu e un personaj unic și îl vedem tot timpul în societate, atât de des încât un astfel de personaj pare redundant – e bărbatul care crede că existența oricărei femei în preajma lui e pentru el și mai ales pentru sexualitatea lui: prietena lui (absolut platonică) de 10 ani sigur se simte geloasă când el își îndreaptă atenția către o altă femeie, fata care s-a așezat lângă el e indecent de aproape, nici propria mamă nu scapă nesexualizată. Și cu toate astea, disprețul față de femei e evident de prin primele povestiri, când femeile care i se par sexy sunt doar niște “specimene”.

Citind toate astea, m-a apucat compasiunea, mă gândesc că trebuie să fie nespus de greu să treci prin viață având gânduri sexuale despre fiecare femeie care e suficient de aproape cât să o detectezi cu orice simț. Iar scrisul e eliberator, trebuie să înțelegem nevoia de a exprima această suferință constantă prin scris, nu-i așa? Nu, nu-i așa. Pentru că personajul povestirilor lui Sociu nu pune niciodată sub semnul întrebării pornirile sale, nu are niciun fel de self-awareness și continuă să prezinte aceleași dinamici în fiecare povestire, până când devine de la revoltător, de-a dreptul plictisitor.

Una din povestiri are o naratoare femeie – Vineri seară vrajă rea – și e puțin diferită. Lipsește Dan, apare Irina, fostă alcoolică. Nu e ciudat cum singura poveste narată de o femeie este despre dependență și cum singura poveste despre dependență este narată de o femeie? Parcă naratorul și Sociu însuși n-au putut să-și asume poziția unui bărbat ca să vorbească despre dependență. Poate e mai ușor să o pui de gâtul sexului opus, pare mai îndepărtată, nu te poate atinge pe tine. Și nici măcar nu judec asta, Sociu vorbește despre dependența de alcool – prin care a trecut – în repetate rânduri și pot înțelege nevoia de a se depărta de asta, de a se proteja. Poate singura povestire cu adevărat ok.

Penultimul text, Aubade e o serie de schimburi de replici (reale sau nu, who cares) între Sociu și Ioana Drogeanu și acolo Sociu parcă pare un tip cu care ai vorbi. Ceea ce mai degrabă m-a amuzat: trebuie să fii drăguț cu femeile, spiritual și amuzant, indiferent de orice gândești tu despre ele în general. Iar asta îmi spune că personajul Dan știe foarte bine ce e ok și ce nu, dar mai degrabă îl reprezintă din perspectiva a ce e ok să spui și ce nu, a ce li se pare femeilor că e ok (și deci ce poți spune de față cu ele) și ce nu. Cu scrisul e altceva, atunci ești artist, ți se iartă multe. Până la urmă, câte nu i se iartă lui Picasso, lui Bukowski etc.? Poate ar fi timpul să nu mai iertăm nimănui, e prea mult de cerut?

Nici nu am o problemă cu stilul, care e chiar mișto. Îmi plac textele scrise așa, de parcă m-am întâlnit cu cineva și chiar îmi povestește, de parcă nu țin o carte în mână și de parcă e doar pentru mine. Din păcate, povestirile astea nu au fost doar pentru mine. Dacă cineva chiar mi-ar fi spus vreuna din poveștile astea, nu aș fi ascultat până la capăt. Și totuși am citit până la capăt. Era speranța? Era dorința de a scrie ulterior recenzia asta?

Elena Ferrante – “Viața mincinoasă a adulților”

Posted on by Gabriela
Elena Ferrante - Viata mincinoasa a adultilor - Libraria Mihai Eminescu

Adulții mint, îi mint pe cei care nu sunt adulți, se mint între ei și cel mai important, nu recunosc că mint. Bineînțeles, asta e de fapt definiția adulților imaturi emoțional, dar ei sunt majoritari. Iar când vorbește Elena Ferrante despre asta, devine un subiect cu atât mai interesant. Căci cine nu o iubește pe autoarea Tetralogiei Napolitane? Nu îndrăznește nimeni să n-o facă și probabil pe asta s-a și bazat publicarea acestei cărți: cine nu va iubi o carte care e alcătuită din aceleași ingrediente ca seria pomenită mai sus? Ei bine, eu am găsit răspunsul: cititorii care înțeleg că ingredientele sunt importante, dar crucial este modul de preparare. Cele mai bune ingrediente se vor irosi dacă prepararea e dezastruoasă.

Iar dacă Viața mincinoasă a adulților nu poate fi numită un dezastru în mod absolut, cu siguranță devine unul prin comparație.

Când am început să citesc cartea și să mă lovesc de multiplele motive comune cu tetralogia, mi s-a părut interesant și promițător, mai ales știind că toate sunt într-un fel sau altul de sursă autobiografică: urma să înțeleg mai multe din această poveste pe care Elena Ferrante o spune fragmentar, îmbinând o realitate pe care nu o vom cunoaște niciodată cu o ficțiune pe care nu o putem recunoaște nici acum. Am început să fac asocieri, să găsesc trăsături comune între personaje, să mă amuz când personajul Tonino suna prea tare ca un alter-ego al lui Nino, deși s-a dovedit că această corespondență a fost introdusă cel mult pentru a ne induce în eroare. Curând însă am rămas dezamăgită. Dacă tetralogia a reușit, în ciuda poveștii cu iz de telenovelă, să depășească acest nivel printr-o profundă analiză a personajelor și a tuturor acțiunilor, Viața mincinoasă eșuează. Și cred că eșuează tocmai pentru că și-a propus prea mult. Numărul de personaje, întâmplările, cheile de interpretare pe care încearcă să le introducă Ferrante, toate se acumulează într-o misiune narativă ce depășește cele 300 de pagini pe care le are romanul. Nimic nu ajunge să-și atingă potențialul, pentru că Ferrante e ocupată să scrie despre toate la un nivel mediocru.

Și ca să nu continui să vorbesc despre cum nu a ieșit ce ar fi trebuit să iasă, aș vrea să scriu aici ce direcții/elemente mi-au plăcut și mi-aș fi dorit să fie explorate mai mult sau mai bine:

  • Brățara ca simbol. Deși ea pare să aibă o importanță majoră în carte, mai ales în final (pe care n-o să-l stric pentru nimeni, spunând care e), această importanță pare mai degrabă artificială și nu se oferă niciun fel de insight despre ce semnifică ea pentru fiecare dintre posesoare. Primim doar o privire din exterior, iar înzestrarea ei cu atribuții simbolice devine forțată;
  • Explorarea sexualității Giovannei, personajul principal;
  • Cum era de fapt Vittoria?
  • Introducerea religiei în viața cuiva care a crescut într-un mediu ateu și mai ales areligios.

Reproșurile mele sunt mai ales legate de firul narativ, de structurarea acțiunii, de cosntrucția personajelor, însă ar fi ipocrit să nu recunosc că talentul de scriitoare al Elenei Ferrante este în continuare evident, mai ales în ce privește alegerea cuvintelor, iar asta se vede chiar din titlu. Viața mincinoasă a adulților. Poate un titlu mai prost nu m-ar fi determinat să fiu așa dezamăgită de conținut.

“Problema românească. O analiză a rasismului românesc”

Posted on by Gabriela

Pe fundalul mișcării Black Lives Matter (majoritar) din SUA, oamenii de peste tot din lume încep să se familiarizeze cu concepte ce țin de rasism, white privilege, ce înseamnă a fi un ally și încep să se depărteze instincitv de discursul rasist, pentru că, în definitiv, rasismul este definit ca fiind rău, iar pentru mulți tot ceea ce contează e să-și poată spune că sunt în tabăra bună. Această depărtare e de fapt echivalentă cu a băga sub preș niște disfuncționalități pe care eșuăm astfel să le înțelegem și să le identificăm în propriile noastre comportamente și instituții, ca abia apoi să începem un proces real de soluționare.

În România, discriminarea față de minoritatea romă parcă nici nu e clasificată ca rasism. Întotdeauna se folosesc argumente care, în aparență, nu țin de identitatea persoanelor discriminate, ci de o așa-zisă moralitate: “nu muncesc”, “nu își duc copiii la școală”, “fură”, fără a înțelege că tocmai existența acestor stereotipuri ține în mod evident de rasism.

Volumul coordonat de Oana Dorobanțu și Carmen Gheorghe conține o serie de articole scrise de cercetători, sociologi, jurnaliști, activiști romi sau neromi în care ni se demonstrează că discriminarea împotriva romilor este, de fapt, sistematică și reprezintă în mod evident rasism. Rasismul trebuie să fie înțeles ca un sistem în care discriminarea este prezentă la nivel instituțional și colectiv, așadar simpla noastră poziționare ca fiind non-rasiști (adică nici rasiști, nici anti-rasiști) este invalidă. Simpla acceptare a sistemului este rasistă, iar singura alternativă este cea anti-rasistă. Nu există o zonă gri. Iar în România, discriminarea este sistematică și instituțională: nerecunoașterea secolelor de opresiune, sclavie sau a Holocaustului romilor, așadar negarea sau pur și simplu ignorarea istoriei acestui grup, excluderea artiștilor și creatorilor romi din instituțiile dedicate artelor vizuale (fotografie, pictură, teatru) și acapararea în mod abuziv și ofensator de către albi a spațiului în care ar trebui să se vorbească despre romi de către romi, ignorarea în mod evident de către autorități atunci când apar cazuri de discriminare ce ar trebui sancționate, acte clare de eugenie etc.

Discursul rasist este de altfel foarte prezent în societatea românească, pe rețelele de socializare, în campaniile electorale, la televizor. Abia citind acest volum am aflat că persoane precum Nicolae Robu și Radu Banciu (dar nu și Traian Băsescu, de exemplu) au fost sancționați de mai multe ori de către autorități pentru afirmații rasiste la adresa romilor. Și totuși, asta nu i-a împiedicat să continue cu același tip de afirmații: amendele plătite nu le-au adus niciun fel de discreditate publică și poate chiar i-au făcut mai plăcuți votanților și spectatorilor. Așadar, în România nu am ajuns nici măcar în punctul în care să sancționăm public rasismul.

De aceea cred că Problema românească. O analiză a rasismului românesc și alte texte scrise pe această temă sunt obligatorii. E timpul să ascultăm ce spun romii și să ne oprim din a inventa soluții pentru ei din perspectiva noastră profund afectată de prejudecăți și de considerarea bărbatului alb, cisgender, heterosexual ca fiind norma. Iar asta poate să însemne să ne simțim inconfortabil, să ne dăm seama de rasismul internalizat și să acceptăm că ăsta e singurul mod prin care ne putem schimba, chiar dacă primul instinct este acela de a ne apăra și de a refuza ideea că putem fi parte din problemă.

Cartea este publicată, așa cum spun editoarele, în principal pentru romi, cu speranța (…) că va deveni un instrument de rezistență și emancipare pentru generațiile viitoare (pagina 11), însă este nevoie ca noi, majoritarii, să devenim mai buni aliați, iar volumul poate reprezenta o sursă valoroasă de răspunsuri la întrebarea cum?

Dacă ne dorim egalitate și echitate socială, atunci grupurile privilegiate trebuie să stea deoparte și să-și coboare vocea în ceea ce ține de marginalizare. Grupurile privilegiate trebuie să îi asculte pe cei marginalizați și să își folosească privilegiul pentru a amplifica vocile celor marginalizați. Dacă cei marginalizați nu fac un pas înapoi și insistă să controleze narațiunea despre ce e de făcut pentru împlinirea justiției sociale, nu fac decât să confiște spațiul pe care îl promit grupului care are nevoie de el, și să perpetueze aceleași mecanisme care au făcut posibilă injustiția socială în primul rând.

pagina 82

Un document cu resurse anti-rasism a fost realizat de niște oameni minunați aici. ERIAC (European Roma Institute for Arts and Culture) organizează în perioada Septembrie – Decembrie Barvalipe Roma Online University, care conține cursuri gratuite online ținute de specialiști în domeniu, pe teme precum istoria, cultura și identitatea Roma.

Ioana Nicolaie – “Cartea Reghinei”

Posted on by Gabriela

A fost odată ca niciodată un trup de o mie de kilograme, zicea ea. Mai știi de el, mamă? Dar nu s-a găsit încăpere din lume care să-l încapă. N-a fost un scaun uriaș făcut pe potrivă. N-a fost ceaun în care să găsească din belșug mâncare. N-a fost cine să-l învețe să scrie cu toate cele douăzeci și patru de mâini deodată. Sau să fugă cu toate cele douăzeci și patru de picioare. Noroc că trupul a avut o șiră a spinării cum nu mai e alta. L-a ținut zdravăn, l-a strunit când era cât pe ce să cadă într-o parte, l-a îndrumat să crească liber și cât mai bine, l-a obișnuit de mic cu strădania, nu s-a dat îndărăt de la nici o muncă, fiindcă numai aceea, dacă-i cinstită, îl face întreg pe om. Și s-a luptat spinarea asta până a început să crape, într-un loc mai întâi, apoi, când o parte din trup, poate inima, s-a rupt de rest și-a început să se zbată singură, că acum, bietul, întâiul născut e și el poate pe moarte, spinarea a trosnit cu putere.

– Cum ai îndurat atâta, mamă?

pagina 199

Reghina e, în termenii Ioanei Nicolaie, o șiră a spinării care suferă sub greutatea poverii și care se învinovățește necontenit că e pe cale să cedeze. Vina și suferința, durerea și aproape autoflagelarea prin pasivitate se împletesc în monologul interior al Reghinei, pe cât de resemnat, pe atât de tulburător. Fiecare episod relevat, fără a ține seama de cronologie, arată o nouă fațetă a vieții ei. Nu lipsa de cronologie derutează, ci faptul că dacă le-am așeza cronologic, episoadele nu și-ar pierde nota suprarealistă. Pe cât de crudă e realitatea pe care Cartea Reghinei o înfățișează, pe atât de eteric ne apare discursul femeii, ca un voal translucid așezat peste viața ei și care ia forma acesteia, lăsând să se vadă frânturi de imagine, culori.

Poate că evocarea suprarealismului e doar vina mea, încă incapabilă să accept atrocitatea condiției femeii – atunci și acum. Prima naștere și prima bătaie primită, obediența față de bărbat și acceptarea tuturor acțiunilor lui, ținând încă de o iluzorie demnitate, avortul violent și suferința de a-i crește pe cei 12 copii. Fără menționarea metroului, a televizorului sau a comunismului, mi-aș fi imaginat poate întreaga imagine cu mai multe secole în urmă, iar acești termeni și alții se strecoară periodic pentru a-i aminti cititorului că lumea asta e departe de a fi fost înghesuită între coperțile acestei cărți, pentru că nu ar mai avea loc în realitate. Ea are, iar dacă nu, își face.

Reghina învață să nu mai opună rezistență, fără să-i poarte pică lui Damian sau tatălui care i-a dat-o la numai 15 ani. O urmă de regret încă răsună când povestește despre vara care a durat trei ani, despre Valer sau despre întâmplarea care a făcut-o să nu mai iasă niciodată din cuvântul tatei. Dar corpul de o mie de kilograme devine un organism ce nu mai poate fi oprit din creștere. Niciodată pe de-a întregul autonom, dar destul de autoreglabil cât să crească. Iar Reghina trăiește pentru el.

Poate singurul reproș ce i s-a adus acestei cărți este lipsa de autenticitate a limbajului Reghinei, pentru că discursul ei e mai apropiat de cel al Ioanei Nicolaie scriitoarea decât de cel al unei ardelence din Văralia (oraș fictiv, dar bine localizat geografic). Și e adevărat, dar nimeni nu a pretins că Reghina ar vorbi așa. De altfel, ea nu vorbește, ci urlă – și o putem înțelege. Cartea Reghinei este ceea ce am obține dacă am reuși să dezvoltăm un translator elocvent de emoții. Doar pentru că Reghina nu le-ar putea descrie astfel, nu înseamnă că vorbele folosite nu sunt mai puțin precise. Cu toții am răspuns cel puțin o dată la o întrebare cu “nu știu ce să spun, nu pot descrie în cuvinte”. Cartea Reghinei e ce am obține dacă am ști și dacă am putea. Iar faptul că vorbește atât de puternic cu ceva din noi ce ne este în parte ascuns explică și de ce nu o poți lăsa din mână, dar și de ce ai vrea să o ascunzi și să uiți că există o astfel de lume.

Robert Musil – “Omul fără însușiri”

Posted on by Gabriela

Cine ar fi crezut că ar putea să-mi placă atât de mult să citesc 1000 de pagini despre nimic? Nu sunt omul rezumatelor, ceea ce poate fi de-a dreptul frustrant pentru oamenii cărora le povestesc despre ce mai citesc, dar până și eu mai spun că într-o carte se întâmplă x și y lucru. În Omul fără însușiri nu se întâmplă nimic. Sau, mai bine spus, nu se întâmplă nimic care să conteze. Nu există de fapt un fir narativ și cred că dacă aș fi citit capitolele într-o ordine aleatorie, nu aș fi avut altă părere. Firește, romanul găsește pretextul câtorva idile și conflicte, are pe fundal o măreață acțiune patriotică a Kakaniei, o crimă, o reuniune de familie și un divorț, dar aceste detalii narative nu doar că nu sunt conectate decât într-un mod superficial, ci sunt ele însele fără însușiri.

De fapt, întreg romanul există pentru un singur motiv, acela de a-l descrie pe Ulrich, omul fără însușiri și prototipul omului modern:

Nu e greu să-l descriem în linii mari pe acest bărbat de treizeci și doi de ani, pe Ulrich, chiar dacă tot ce știe el despre sine însuși e doar că e deopotrivă de aproape și de departe de toate însușirile și că ele toate, fie că au ajuns sau nu să intre în stapânirea lui, îi ramân curios de indiferente.

Întrucât posesiunea unor însușiri presupune o anumită plăcere resimțită față de realitatea lor, perspectiva creată ne permite să înțelegem cum cineva care nici față de sine însuși nu dă dovadă că ar avea simțul realității poate pe neașteptate să constate că într-o bună zi ajunge să apară în proprii ochi drept un om fără însușiri.

De altfel, Ulrich nu duce de fapt lipsa însușirilor și chiar posedă unele însușiri admirabile: este un renumit matematician, frumos, fermecător, inteligent și bogat. Lipsa însușirilor lui derivă din imposibilitatea sa de a se situa pe un plan atât de pragmatic al existenței cât să își observe măcar aceste însușiri. Reflectând constant la condiția umană, moralitate, iubire și câte și mai câte, Ulrich nu are timp să se dăruiască realității, iar atunci când pare că o face, e doar pentru a nu trezi bănuielile celor din jur. Ulrich nu e niciodată sigur, nici mulțumit sau fericit și nici nu pretinde vreodată că are cheia înțelegerii realității, așa cum aflăm: înțelegerea realității reprezintă exclusiv o problemă pentru gânditorul istorico-politic. Iar Ulrich e departe de a fi unul.

Dar am să conced asupra unui lucru cu totul diferit, continuă Ulrich după ce rămase un timp pe gânduri. Experții nu vor ajunge niciodată până la capăt. Nu numai că în zilele noastre n-au dat de capăt; nici măcar nu pot să-și imagineze cum ar arăta încununarea activității lor. Poate că sunt incapabili să-și dorească o finalizare. Poți, de exemplu, să-ți închipui că omul va continua să aibă suflet din moment ce a învățat să-l înțeleagă și să-l stăpânească pe de-a-ntregul din punct de vedere biologic și psihologic? Cu toate acestea, ne străduim să ajungem la această condiție! Aici este necazul. Cunoașterea este o conduită, o pasiune. La urma urmei, o atitudine nepermisă: precum dipsomania, erotomania și mania homicidă, tot astfel pasiunea irezistibilă de a cunoaște dă naștere unui caracter care nu mai este echilibrat. Nu e deloc bine spus că cercetătotul urmărește adevărul, adevărul îl urmărește pe el. Omul suferă de pe urma lui. Adevărul este adevărat, iar fapta este reală, fără să le pese de om: el suferă pur și simplu de patima lor, de beția realității, care îi marchează caracterul și nu-i mai pasă absolut deloc dacă din descoperirile lui va ieși la iveală ceva întreg, omenesc, desăvârșit sau dacă de fapt va mai ieși orice la iveală. Este o ființă contradictorie, o ființă care suferă și care e în același timp monstruos de activă și de energică!

În timp ce imperiul austro-ungar se degradează sub privirea sa, Ulrich rămâne indiferent, dar nu-și scapă din ochi idealul. Însă el nu e singurul personaj demn de luat în seamă. Caracterul atât de analitic al lui Ulrich și al romanului creează o serie de portrete fabuloase, cele mai de seamă fiind cele ale îndrăgostiților Arnheim și Diotima. Iubirea lor rămâne la nivel conceptual, la fel ca toate intențiile care apar în roman.

Poate nu există niciun roman pentru care ar fi fost mai potrivit să rămână neterminat, pentru că această întâmplare nefericită nu exprimă decât neimportanța unei finalități, față de care Ulrich ar fi manifestat aceeași indiferență.

Și totuși, Robert Musil părea să aibă toată intenția să-și termine capodopera, petrecându-și ultimii 20 de ani din viață scriind la ea. Și cred că aș fi putut citi încă 1000 de pagini fără să simt nevoia unei încheieri. Lipsa acțiunii te face să te oprești din a aștepta un deznodământ. Singura întrebare care chiar contează în acest roman îl vizează doar pe Ulrich. Și deși nu ajungem să înțelegem cine e Ulrich, știm ceva mult mai important despre el:

“Îi lipsește, deci, în întregul lui, ceva!” medita Arnheim, dar ca și cum aceasta ar fi reprezentat doar cealată latură a unei asemenea certitudini, aproape în același timp și cu totul fără voia lui îl stăpâni gândul: “Omul acesta are suflet!”