Category: În română (sau majoritar în română)

Mia Couto – “Confession of the Lioness”

Posted on by Gabriela

Despite the fact that I read quite a lot of poetry books in the past month, Confession of the Lioness might be the most poetic (and the most beautiful) text I have read recently.

Once I started reading more literature written in Portuguese, I realised that the most fascinating books are not those written by Portuguese authors, but those that come from the Portuguese (ex-)colonies, in which this language is not just a means of communication, but a continuous reminder of a violent history that has not necessarily stopped. This was very obvious when I read and reviewed A General Theory of Oblivion, and it is just as obvious in Mia Couto’s book.

Mia Couto is a Mozambican writer and Confession of the Lioness is set in Mozambique. We are told that the plot is inspired from real events that happened in 2008 in Cabo Delgado, where 28 people were killed by lions, but further investigations discovered the social and historical issues underlying the events. In particular, the lions came into the village for reasons that were the humans’ fault, after intruding their habitats and making them come closer to the village for food, but the solution decided upon was to kill the lions – are humans even able to take responsibility for their mistakes and give reparations?

The book alternates between Miamar’s perspective, a woman living with her parents in Kulumani, whose sister was a victim of the lions attacks, and Archangel Bullseye’s perspective, who is a hunter called from the city to kill the lions – the officials that make this call are not interested in the welfare of the people of Kulumani, but in the political damage brought by the situation. But the people living in the village are more than mere voters, other societal mechanisms are at play.

Both Miamar and Archangel have to fight their past, present, and are wondering about their future; complex familial patterns are being explored and they have to disobey what is expected of them: Miamar is a woman that does not act like a Kulumani woman should act, Archangel Bullseye is supposed to be the only real hunter left, but is hunting what he wants to do?

One of the characters says:

I don’t know what they’re looking for in the bush, the lion is right here in the village.

It is so easy to blame someone we do not understand or want to understand. Non-human animals end up being blamed and punished so often for effects that are obviously man-made. In this book, the lion becomes a symbol (which I do not particularly like), of disobedience, of freedom. The use of the lioness is linked to Couto’s analysis of the condition of women in the village of Kulumani. Multiple women are given a voice in this book, and all of them are victims of patriarchy, which is a criminal system in general, and Couto does not shy away from denouncing these crimes.

“Treisprezece. proză fantastică”

Posted on by Gabriela

Pentru cineva care nu a mai citit proză fantastică din liceu, când singurul fantastic întâlnit (sau pe care mi-l amintesc oricum, a trecut ceva vreme) a fost cel al lui Eliade, volumul treisprezece a fost surprinzător. Fantasticul la care mă așteptam și pe care credeam că-l cunosc era nedespărțit de misticism, avea simboluri religioase și mai ales o stranietate care lipsește din majoritatea textelor din acest volum, foarte urbane, profane. Ce vreau să spun de fapt e că m-am simțit mult mai familiară cu textele astea decât m-aș fi așteptat și pe alocuri am rămas întrebându-mă unde e fantasticul povestirii – de mai multe ori m-am gândit că în absența contextului care plasa direct textele în proza fantastică, pe multe le-aș fi încadrat fără să mă gândesc de două ori în categoria absurdului.

Pentru că volumul e format din textele mai multor autorx și în consecință e destul de inegal, o să mă opresc din a vorbi despre el ca despre un bloc de text și o să scriu separat despre fiecare dintre cex treisprezece autorx.

  1. Pavel Nedelcu are două texte aici. Buchete urbane e la limita fantasticului, elementele caracteristice nu sunt neapărat necesare textului și mi-am dorit să fie o critică socială a situației bătrânilor în România, dar e maxim o discuție despre singurătate și alienare. Elvis părăsește clădirea e un fel de Nasul, ambele mi se par la fel de puțin amuzante, dar poate e doar lipsa mea de simț al umorului.
  2. Bogdan Răileanu, în textul Înainte să te retragi în lumea ta, imaginează o lume în care cititul poate fi folosit pentru a vindeca virusul (nu cred că e numit vreodată, dar cititorx nu poate să nu se gândească la covid-19). Mi-a plăcut atât de mult povestirea în mod cât se poate de subiectiv: orice text despre scris sau citit va primi puncte în plus de la mine. Fantasticul e doar un mijloc de a scrie despre lectură aici și nu un scop în sine.
  3. Iulia Micu pare să vrea să transmită ceva în Strada Luminii nr. 2A, însă eu sunt departe de a fi înțeles exact ce. Scenele se schimbă destul de rapid, ceea ce face textul dinamic și plăcut lecturii, iar asta reușește să redea destul de bine trecerea timpului, care pare să fie centrul textului – la final, personajul-narator reflectă la asta și la lipsa de însemnătate a individului.
  4. Lucian Mîndruță pare că s-a uitat la The Good Place și a decis că poate face el o treabă mai bună decât creatorii serialului (ceea ce nu ar fi foarte greu), dar nu prea i-a ieșit. Tot textul e cam clișeu și e de înțeles, pentru că subiectul e atât de abordat încât nu ai cum să scrii original despre el. Insuportabila plictiseală a eternității îi spune el textului.
  5. Mihai Ene scrie Între secole, care e probabil singurul text în care fantasticul a fost așa cum mă așteptam la început și care are un element care e o mică plăcere vinovată de-ale mele – joaca de-a timpul, trecerea între planuri temporale care dă senzația că ceva îți scapă și că e mai mult acolo decât poți vedea ca cititoare. Iar această joacă cu timpul devine și mai tipic fantastică pentru că acțiunea e strâns legată de noapte dintre ani, când timpul pare să își piardă rigiditatea obișnuită, e fluid.
  6. Cosmin Leucuța scrie Capra cu patru iezi, un text care mi-a plăcut nu pentru fantasticul său, ci pentru că reinterpreatarea basmului și introducerea unui personaj nou, lupoaica, partenera lupului, îi dă scriitorului ocazia să introducă niște observații deghizate ca glume despre masculinitatea toxică și despre condiția femeii – iar astea sunt căi sigure spre inima mea.
  7. Doina Ruști a scris minunat. Deși am mai multe cărți scrise de ea, nu am citit niciuna, iar ăsta e primul text al ei pe care îl citesc și n-o să mai stau atât pe gânduri și o să le citesc și pe restul. Herr se înscrie în tradiția textelor în care dizabilitățile, mai ales cele fizice, sunt asociate cu fantasticul, cu puteri speciale, ca un schimb alchimic sacru, de care nu suntem conștienți. Și deși cred că trebuie să scăpăm de această urmă de abilism din literatură, nu pot nega cât de excelent e scris textul.
  8. Tudor Ganea, în Săritorul, reușește să creeze niște imagini cât se poate de palpabile și deși textul în sine e foarte scurt, ele au rămas cu mine, parcă am devenit un al treilea personaj, care îi urmărește cu admirație pe cei doi copii și încearcă să-și facă curaj să sară.
  9. Allex Trușcă are două texte absurde. Cad oameni mi-a satisfăcut nevoia de absurd negru, de stranietate, în timp ce Judecata de Apoi aduce în discuția clasică problemă a trenului (the trolley problem), dar creează un cadru conștient și intenționat kafkian.
  10. Mihail Victus are două texte scrise obiectiv bine, dar care nu prea au reușit să mă absoarbă, iar lumile literare create au rămas la distanță de mine, motiv pentru care nu am simțit nimic gândindu-mă la copiii răpiți sau la personajul din Întunericul cobora încet și sinistru, iar soluționarea misterului, finalul textului nu a fost ceva ce așteptam, ci o comunicare factuală fără de care aș fi putut trăi foarte liniștită.
  11. Octavian Soviany – Povestea contesei Haremburga e pur și simplă scrisă prost. Nici nu-mi amintesc foarte bine despre ce a fost, dar îmi amintesc frustrarea în fața textului scris poticnit, mult prea fragmentar și cu întreruperi de fraze inoportune. Se prea poate să fi fost intenționat, de altfel, dar pentru mine a făcut lectura infinit mai neplăcută.
  12. Iulia Pană scrie foarte bine și mi-ar plăcea să o mai citesc, pentru că cele patru pagini ale povestirii Melchior sunt insuficiente pentru a-mi forma orice părere.
  13. Radu Găvan pleacă de la o premisă mișto și destul de ofertantă – fascinația aproape supranaturală pe care un artist o poate crea în fanii săi care duce la relații parasociale ce pot fi toxice. Cu toate astea, citind Ezria m-am simțit de prea multe ori confuză și finalul destul de bun nu mi-a provocat decât ușurarea de a fi terminat.

Deși mi-au plăcut doar vreo jumătate din texte, m-am bucurat să pot citi un astfel de volum. M-am bucurat atât de tare încât l-am citit într-o singură zi, deci dacă ipoteza lui Bogdan Răileanu ar fi adevărată, aș fi imună la covid o vreme. Dar pentru că nu e, a trebuit să folosesc metoda clasică și să mă vaccinez.

Adrian Schiop – “Să ne fie la toți la fel de rău”

Posted on by Gabriela

Deși citisem vreo două articole foarte bune scrise de Adrian Schiop pe criticatac.ro, mi-a luat ceva să ajung să îi citesc romanele. Și probabil nici n-am început prea bine, pentru că l-am citit primul pe cel mai recent, Să ne fie la toți la fel de rău, ieșit în 2021, în ciuda obiceiului meu de a citi cărțile autorilor cronologic. Inaugurez cu el o nouă metodă: le voi citi invers cronologic, pentru că tocmai ce mi-am cumpărat Soldații. Iar dacă Soldații e mai bună decât Să ne fie la toți la fel de rău, Adrian Schiop va fi de departe autorul meu român preferat. Deja e aproape, dar nu am destule date cât să fie relevant din punct de vedere statistic.

Să ne fie la toți la fel de rău e un soi de autoficțiune, se petrece de-a lungul anului 2020 și vorbește pe de o parte de Florin, un polițist gay pe care naratorul îl întâlnește pe site-ul de dating Romeo, iar pe de altă parte de lockdown, când o întâlnim pe Andreea, prietena lui Adi, asistentă la DSP – și aici îl întâlnim și pe fiul ei, Alex, un maoist. Ce cred că e important de spus e că nu e o poveste- deși narațiunea e folosită pe alocuri, scopul ei nu e să redea succesiune, să creeze un plot, iar asta e poate ceea ce mi-a plăcut cel mai mult. Ni se prezintă o serie de episoade, întâmplări, conversații care se înscriu într-o imagine fără să se înscrie într-o reprezentare clasică de roman. Iar stilul lui Schiop m-a făcut să mă îndrăgostesc până la capăt – aș vrea să detaliez, dar nu prea pot. O să spun doar ce i-am zis unei prietene, încercând să-i explic de ce îmi place așa mult: câteodată citesc ceva poezie, poveste, carte și e așa frumoasă încât trebuie să mă opresc – mai lăsați-mă cu frumusețea voastră, cu textele voastre poetice și pline de metafore, mă obosește frumusețea asta, oricât de mult o iubesc (poate de-aia am putut citi cartea lui Adi Schiop într-o singură zi, în timp ce trag săptămâni de alte cărți cărora la final le dau tot 5 stele pe goodreads) – Să ne fie la toți la fel de rău e genul de text pe care l-aș putea citi încontinuu, pentru că pare onest și rough, deși e departe de a fi lipsit de complexitate.

Pe alocuri, textul e destul de meta – aflăm că femeile nu erau în planul inițial al cărții, dar doamna Jana merită abaterea de la dorința inițială sau se face referire la succesul pe care l-a avut Soldații. Metatextualitatea e mai degrabă ironică decâț o tehnică literară în cazul lui Schiop – iar asta e cool, oricât de mult mi-ar plăcea metatextualitatea asta pretențioasă a postmodernișților.

Doamna Jana e singurul meu prieten din Ferentari; țin mult la ea și practic ea e motivul pentru care am abandonat proiectul inițial, radical gay, cu un tip care se învârte doar între bărbați – vreau să zic că am programat un test în care, la nivel de showing și interacțiune directă, să n-apară deloc femei și totul să se întâmple între bărbați, I mean la nivel de motor narativ să le elimin cu totul. Ok, nu eram absurd, să existe în decor (doamna Leana de la aprozar, Adriana, corporatista de la IBM care și-a luat chirie sub mine și pe care într-un an am inundat-o de patru ori etc.) – sau, la nivel de telling, în trecut. Pe scurt, în prezentul acțiunii să existe doar în fundal sau să emită semnale slabe de la trei metri sub pământ, din trecut.

Florin n-a reușit să scape de homofobia internalizată, de stigma pe care masculinitatea lui o primește odată cu orientarea lui sexuală, iar asta, pusă pe seama traumelor din copilările pe care Adi încearcă să le analizeze, creează un personaj care în sine nu pare prea interesant, care nu creează vreo nevoie de atașare sau vreo părere de rău în cititor atunci când dispare, dar care oferă un prilej bun să-l cunoști mai bine pe Adi. Pentru că, spre deosebire de Florin, cu Adi empatizezi câteodată, râzi altă dată. Adi e cel care prezintă scena de dating gay din România, care mai face câte-un comentariu care încălzește inimile stângiștilor și care caută afecțiune chiar și în brațele unui Florin atât de imatur emoțional încât nu i-ar putea-o oferi vreodată.

Fiindcă altfel nu mă lăsa să-l ating, nici măcar când i-o luam la muie nu mă lăsa să-i iau talia în brațe sau să-mi pun capul pe abdomenul lui, până și chestia asta îl claustra; o singură dată reușisem săl păcălesc să mă pun lângă el, cu o muie în somn, însă și atunci după 10 minute m-a hâșâit, Pleacă de aici, lasă-mă să dorm – ce să mai vorbim, era sex la zero absolut.

Și deși ziceam mai devreme că femeile nu erau prea dorite în cartea asta, feminitatea în schimb este foarte prezentă. Adi se feminizează foarte mult în relațiile sale, se compară cu femei în situații similare. Iar asta nu e doar în poziția lui submisivă – chiar și când relațiile de putere se schimbă între cei doi, iar Florin regresează la stadiul de copil, Adi preferă să nu ia doar poziția tatălui, ci să alterneze între mamă și tată, între feminin și masculin. Iar acceptarea feminității inerente fiecărui bărbat e ceva ce nu am văzut nicăieri în literatura română (deși sunt dispusă să pun asta pe seama ignoranței mele literare, și nu pe sărăcia literaturii).

Eu aș putea să mai scriu mult despre cartea asta, dar poate ar fi mai bine să citiți voi.

Dan Sociu – “Pluto în Scorpion”

Posted on by Gabriela

Îl știam pe Sociu doar din poezie – poezie care câteodată e tulburătoare, dar de multe ori nu stârnește nimic în mine; până la urmă, așa e cu arta în general. Dar bine, e timpul să îl cunosc și pe Sociu din proză, mi-am zis eu. Și-am început (și probabil voi și termina) cu cea mai recentă carte a lui, volumul ăsta de așa-zise povestiri pe care le-am citit în două zile și cărora chiar am încercat să le dau o șansă. La începutul fiecărei povestiri, mi-am zis că ășta e momentul, asta e povestirea în care voi înțelege, cea în care Dan Sociu îmi va explica, poate, că nu, nu e nici misogin, nici sexist, că toată cartea asta a fost un joc, un test, un contraexemplu. Să-mi mai spună cineva că sunt o feministă care urăște bărbații, când până în ultima clipă i-am dat șansa acestui bărbat-autor să-mi arate că de fapt caută ca textele lui să fie interpretate într-o manieră feministă, anti-sexistă. Un simplu “haha”, un “țeapă, fraierxlor” – da, standardele sunt foarte joase și Sociu n-a reușit nici măcat atât.

Pluto în Scorpion e o colecție de povestiri la persoana I care par să aibă influențe autobiografice (nu cred ca Dan Sociu să fi zis asta undeva, deci poate mă înșel) și în care în aproape toate naratorul este un Dan (poate un alt Dan de fiecare dată, dar niciodată prea schimbat) care vorbește despre sine, vorbește despre sine chiar când vorbește despre alții și până la urmă asta facem în general, vorbim mereu despre noi, chiar dacă nu ne dăm seama întotdeauna, nici noi, nici cei cărora le vorbim. Dan e ușor de recunoscut, nu e un personaj unic și îl vedem tot timpul în societate, atât de des încât un astfel de personaj pare redundant – e bărbatul care crede că existența oricărei femei în preajma lui e pentru el și mai ales pentru sexualitatea lui: prietena lui (absolut platonică) de 10 ani sigur se simte geloasă când el își îndreaptă atenția către o altă femeie, fata care s-a așezat lângă el e indecent de aproape, nici propria mamă nu scapă nesexualizată. Și cu toate astea, disprețul față de femei e evident de prin primele povestiri, când femeile care i se par sexy sunt doar niște “specimene”.

Citind toate astea, m-a apucat compasiunea, mă gândesc că trebuie să fie nespus de greu să treci prin viață având gânduri sexuale despre fiecare femeie care e suficient de aproape cât să o detectezi cu orice simț. Iar scrisul e eliberator, trebuie să înțelegem nevoia de a exprima această suferință constantă prin scris, nu-i așa? Nu, nu-i așa. Pentru că personajul povestirilor lui Sociu nu pune niciodată sub semnul întrebării pornirile sale, nu are niciun fel de self-awareness și continuă să prezinte aceleași dinamici în fiecare povestire, până când devine de la revoltător, de-a dreptul plictisitor.

Una din povestiri are o naratoare femeie – Vineri seară vrajă rea – și e puțin diferită. Lipsește Dan, apare Irina, fostă alcoolică. Nu e ciudat cum singura poveste narată de o femeie este despre dependență și cum singura poveste despre dependență este narată de o femeie? Parcă naratorul și Sociu însuși n-au putut să-și asume poziția unui bărbat ca să vorbească despre dependență. Poate e mai ușor să o pui de gâtul sexului opus, pare mai îndepărtată, nu te poate atinge pe tine. Și nici măcar nu judec asta, Sociu vorbește despre dependența de alcool – prin care a trecut – în repetate rânduri și pot înțelege nevoia de a se depărta de asta, de a se proteja. Poate singura povestire cu adevărat ok.

Penultimul text, Aubade e o serie de schimburi de replici (reale sau nu, who cares) între Sociu și Ioana Drogeanu și acolo Sociu parcă pare un tip cu care ai vorbi. Ceea ce mai degrabă m-a amuzat: trebuie să fii drăguț cu femeile, spiritual și amuzant, indiferent de orice gândești tu despre ele în general. Iar asta îmi spune că personajul Dan știe foarte bine ce e ok și ce nu, dar mai degrabă îl reprezintă din perspectiva a ce e ok să spui și ce nu, a ce li se pare femeilor că e ok (și deci ce poți spune de față cu ele) și ce nu. Cu scrisul e altceva, atunci ești artist, ți se iartă multe. Până la urmă, câte nu i se iartă lui Picasso, lui Bukowski etc.? Poate ar fi timpul să nu mai iertăm nimănui, e prea mult de cerut?

Nici nu am o problemă cu stilul, care e chiar mișto. Îmi plac textele scrise așa, de parcă m-am întâlnit cu cineva și chiar îmi povestește, de parcă nu țin o carte în mână și de parcă e doar pentru mine. Din păcate, povestirile astea nu au fost doar pentru mine. Dacă cineva chiar mi-ar fi spus vreuna din poveștile astea, nu aș fi ascultat până la capăt. Și totuși am citit până la capăt. Era speranța? Era dorința de a scrie ulterior recenzia asta?

Elena Ferrante – “Viața mincinoasă a adulților”

Posted on by Gabriela
Elena Ferrante - Viata mincinoasa a adultilor - Libraria Mihai Eminescu

Adulții mint, îi mint pe cei care nu sunt adulți, se mint între ei și cel mai important, nu recunosc că mint. Bineînțeles, asta e de fapt definiția adulților imaturi emoțional, dar ei sunt majoritari. Iar când vorbește Elena Ferrante despre asta, devine un subiect cu atât mai interesant. Căci cine nu o iubește pe autoarea Tetralogiei Napolitane? Nu îndrăznește nimeni să n-o facă și probabil pe asta s-a și bazat publicarea acestei cărți: cine nu va iubi o carte care e alcătuită din aceleași ingrediente ca seria pomenită mai sus? Ei bine, eu am găsit răspunsul: cititorii care înțeleg că ingredientele sunt importante, dar crucial este modul de preparare. Cele mai bune ingrediente se vor irosi dacă prepararea e dezastruoasă.

Iar dacă Viața mincinoasă a adulților nu poate fi numită un dezastru în mod absolut, cu siguranță devine unul prin comparație.

Când am început să citesc cartea și să mă lovesc de multiplele motive comune cu tetralogia, mi s-a părut interesant și promițător, mai ales știind că toate sunt într-un fel sau altul de sursă autobiografică: urma să înțeleg mai multe din această poveste pe care Elena Ferrante o spune fragmentar, îmbinând o realitate pe care nu o vom cunoaște niciodată cu o ficțiune pe care nu o putem recunoaște nici acum. Am început să fac asocieri, să găsesc trăsături comune între personaje, să mă amuz când personajul Tonino suna prea tare ca un alter-ego al lui Nino, deși s-a dovedit că această corespondență a fost introdusă cel mult pentru a ne induce în eroare. Curând însă am rămas dezamăgită. Dacă tetralogia a reușit, în ciuda poveștii cu iz de telenovelă, să depășească acest nivel printr-o profundă analiză a personajelor și a tuturor acțiunilor, Viața mincinoasă eșuează. Și cred că eșuează tocmai pentru că și-a propus prea mult. Numărul de personaje, întâmplările, cheile de interpretare pe care încearcă să le introducă Ferrante, toate se acumulează într-o misiune narativă ce depășește cele 300 de pagini pe care le are romanul. Nimic nu ajunge să-și atingă potențialul, pentru că Ferrante e ocupată să scrie despre toate la un nivel mediocru.

Și ca să nu continui să vorbesc despre cum nu a ieșit ce ar fi trebuit să iasă, aș vrea să scriu aici ce direcții/elemente mi-au plăcut și mi-aș fi dorit să fie explorate mai mult sau mai bine:

  • Brățara ca simbol. Deși ea pare să aibă o importanță majoră în carte, mai ales în final (pe care n-o să-l stric pentru nimeni, spunând care e), această importanță pare mai degrabă artificială și nu se oferă niciun fel de insight despre ce semnifică ea pentru fiecare dintre posesoare. Primim doar o privire din exterior, iar înzestrarea ei cu atribuții simbolice devine forțată;
  • Explorarea sexualității Giovannei, personajul principal;
  • Cum era de fapt Vittoria?
  • Introducerea religiei în viața cuiva care a crescut într-un mediu ateu și mai ales areligios.

Reproșurile mele sunt mai ales legate de firul narativ, de structurarea acțiunii, de cosntrucția personajelor, însă ar fi ipocrit să nu recunosc că talentul de scriitoare al Elenei Ferrante este în continuare evident, mai ales în ce privește alegerea cuvintelor, iar asta se vede chiar din titlu. Viața mincinoasă a adulților. Poate un titlu mai prost nu m-ar fi determinat să fiu așa dezamăgită de conținut.

“Problema românească. O analiză a rasismului românesc”

Posted on by Gabriela

Pe fundalul mișcării Black Lives Matter (majoritar) din SUA, oamenii de peste tot din lume încep să se familiarizeze cu concepte ce țin de rasism, white privilege, ce înseamnă a fi un ally și încep să se depărteze instincitv de discursul rasist, pentru că, în definitiv, rasismul este definit ca fiind rău, iar pentru mulți tot ceea ce contează e să-și poată spune că sunt în tabăra bună. Această depărtare e de fapt echivalentă cu a băga sub preș niște disfuncționalități pe care eșuăm astfel să le înțelegem și să le identificăm în propriile noastre comportamente și instituții, ca abia apoi să începem un proces real de soluționare.

În România, discriminarea față de minoritatea romă parcă nici nu e clasificată ca rasism. Întotdeauna se folosesc argumente care, în aparență, nu țin de identitatea persoanelor discriminate, ci de o așa-zisă moralitate: “nu muncesc”, “nu își duc copiii la școală”, “fură”, fără a înțelege că tocmai existența acestor stereotipuri ține în mod evident de rasism.

Volumul coordonat de Oana Dorobanțu și Carmen Gheorghe conține o serie de articole scrise de cercetători, sociologi, jurnaliști, activiști romi sau neromi în care ni se demonstrează că discriminarea împotriva romilor este, de fapt, sistematică și reprezintă în mod evident rasism. Rasismul trebuie să fie înțeles ca un sistem în care discriminarea este prezentă la nivel instituțional și colectiv, așadar simpla noastră poziționare ca fiind non-rasiști (adică nici rasiști, nici anti-rasiști) este invalidă. Simpla acceptare a sistemului este rasistă, iar singura alternativă este cea anti-rasistă. Nu există o zonă gri. Iar în România, discriminarea este sistematică și instituțională: nerecunoașterea secolelor de opresiune, sclavie sau a Holocaustului romilor, așadar negarea sau pur și simplu ignorarea istoriei acestui grup, excluderea artiștilor și creatorilor romi din instituțiile dedicate artelor vizuale (fotografie, pictură, teatru) și acapararea în mod abuziv și ofensator de către albi a spațiului în care ar trebui să se vorbească despre romi de către romi, ignorarea în mod evident de către autorități atunci când apar cazuri de discriminare ce ar trebui sancționate, acte clare de eugenie etc.

Discursul rasist este de altfel foarte prezent în societatea românească, pe rețelele de socializare, în campaniile electorale, la televizor. Abia citind acest volum am aflat că persoane precum Nicolae Robu și Radu Banciu (dar nu și Traian Băsescu, de exemplu) au fost sancționați de mai multe ori de către autorități pentru afirmații rasiste la adresa romilor. Și totuși, asta nu i-a împiedicat să continue cu același tip de afirmații: amendele plătite nu le-au adus niciun fel de discreditate publică și poate chiar i-au făcut mai plăcuți votanților și spectatorilor. Așadar, în România nu am ajuns nici măcar în punctul în care să sancționăm public rasismul.

De aceea cred că Problema românească. O analiză a rasismului românesc și alte texte scrise pe această temă sunt obligatorii. E timpul să ascultăm ce spun romii și să ne oprim din a inventa soluții pentru ei din perspectiva noastră profund afectată de prejudecăți și de considerarea bărbatului alb, cisgender, heterosexual ca fiind norma. Iar asta poate să însemne să ne simțim inconfortabil, să ne dăm seama de rasismul internalizat și să acceptăm că ăsta e singurul mod prin care ne putem schimba, chiar dacă primul instinct este acela de a ne apăra și de a refuza ideea că putem fi parte din problemă.

Cartea este publicată, așa cum spun editoarele, în principal pentru romi, cu speranța (…) că va deveni un instrument de rezistență și emancipare pentru generațiile viitoare (pagina 11), însă este nevoie ca noi, majoritarii, să devenim mai buni aliați, iar volumul poate reprezenta o sursă valoroasă de răspunsuri la întrebarea cum?

Dacă ne dorim egalitate și echitate socială, atunci grupurile privilegiate trebuie să stea deoparte și să-și coboare vocea în ceea ce ține de marginalizare. Grupurile privilegiate trebuie să îi asculte pe cei marginalizați și să își folosească privilegiul pentru a amplifica vocile celor marginalizați. Dacă cei marginalizați nu fac un pas înapoi și insistă să controleze narațiunea despre ce e de făcut pentru împlinirea justiției sociale, nu fac decât să confiște spațiul pe care îl promit grupului care are nevoie de el, și să perpetueze aceleași mecanisme care au făcut posibilă injustiția socială în primul rând.

pagina 82

Un document cu resurse anti-rasism a fost realizat de niște oameni minunați aici. ERIAC (European Roma Institute for Arts and Culture) organizează în perioada Septembrie – Decembrie Barvalipe Roma Online University, care conține cursuri gratuite online ținute de specialiști în domeniu, pe teme precum istoria, cultura și identitatea Roma.

Ioana Nicolaie – “Cartea Reghinei”

Posted on by Gabriela

A fost odată ca niciodată un trup de o mie de kilograme, zicea ea. Mai știi de el, mamă? Dar nu s-a găsit încăpere din lume care să-l încapă. N-a fost un scaun uriaș făcut pe potrivă. N-a fost ceaun în care să găsească din belșug mâncare. N-a fost cine să-l învețe să scrie cu toate cele douăzeci și patru de mâini deodată. Sau să fugă cu toate cele douăzeci și patru de picioare. Noroc că trupul a avut o șiră a spinării cum nu mai e alta. L-a ținut zdravăn, l-a strunit când era cât pe ce să cadă într-o parte, l-a îndrumat să crească liber și cât mai bine, l-a obișnuit de mic cu strădania, nu s-a dat îndărăt de la nici o muncă, fiindcă numai aceea, dacă-i cinstită, îl face întreg pe om. Și s-a luptat spinarea asta până a început să crape, într-un loc mai întâi, apoi, când o parte din trup, poate inima, s-a rupt de rest și-a început să se zbată singură, că acum, bietul, întâiul născut e și el poate pe moarte, spinarea a trosnit cu putere.

– Cum ai îndurat atâta, mamă?

pagina 199

Reghina e, în termenii Ioanei Nicolaie, o șiră a spinării care suferă sub greutatea poverii și care se învinovățește necontenit că e pe cale să cedeze. Vina și suferința, durerea și aproape autoflagelarea prin pasivitate se împletesc în monologul interior al Reghinei, pe cât de resemnat, pe atât de tulburător. Fiecare episod relevat, fără a ține seama de cronologie, arată o nouă fațetă a vieții ei. Nu lipsa de cronologie derutează, ci faptul că dacă le-am așeza cronologic, episoadele nu și-ar pierde nota suprarealistă. Pe cât de crudă e realitatea pe care Cartea Reghinei o înfățișează, pe atât de eteric ne apare discursul femeii, ca un voal translucid așezat peste viața ei și care ia forma acesteia, lăsând să se vadă frânturi de imagine, culori.

Poate că evocarea suprarealismului e doar vina mea, încă incapabilă să accept atrocitatea condiției femeii – atunci și acum. Prima naștere și prima bătaie primită, obediența față de bărbat și acceptarea tuturor acțiunilor lui, ținând încă de o iluzorie demnitate, avortul violent și suferința de a-i crește pe cei 12 copii. Fără menționarea metroului, a televizorului sau a comunismului, mi-aș fi imaginat poate întreaga imagine cu mai multe secole în urmă, iar acești termeni și alții se strecoară periodic pentru a-i aminti cititorului că lumea asta e departe de a fi fost înghesuită între coperțile acestei cărți, pentru că nu ar mai avea loc în realitate. Ea are, iar dacă nu, își face.

Reghina învață să nu mai opună rezistență, fără să-i poarte pică lui Damian sau tatălui care i-a dat-o la numai 15 ani. O urmă de regret încă răsună când povestește despre vara care a durat trei ani, despre Valer sau despre întâmplarea care a făcut-o să nu mai iasă niciodată din cuvântul tatei. Dar corpul de o mie de kilograme devine un organism ce nu mai poate fi oprit din creștere. Niciodată pe de-a întregul autonom, dar destul de autoreglabil cât să crească. Iar Reghina trăiește pentru el.

Poate singurul reproș ce i s-a adus acestei cărți este lipsa de autenticitate a limbajului Reghinei, pentru că discursul ei e mai apropiat de cel al Ioanei Nicolaie scriitoarea decât de cel al unei ardelence din Văralia (oraș fictiv, dar bine localizat geografic). Și e adevărat, dar nimeni nu a pretins că Reghina ar vorbi așa. De altfel, ea nu vorbește, ci urlă – și o putem înțelege. Cartea Reghinei este ceea ce am obține dacă am reuși să dezvoltăm un translator elocvent de emoții. Doar pentru că Reghina nu le-ar putea descrie astfel, nu înseamnă că vorbele folosite nu sunt mai puțin precise. Cu toții am răspuns cel puțin o dată la o întrebare cu “nu știu ce să spun, nu pot descrie în cuvinte”. Cartea Reghinei e ce am obține dacă am ști și dacă am putea. Iar faptul că vorbește atât de puternic cu ceva din noi ce ne este în parte ascuns explică și de ce nu o poți lăsa din mână, dar și de ce ai vrea să o ascunzi și să uiți că există o astfel de lume.

Robert Musil – “Omul fără însușiri”

Posted on by Gabriela

Cine ar fi crezut că ar putea să-mi placă atât de mult să citesc 1000 de pagini despre nimic? Nu sunt omul rezumatelor, ceea ce poate fi de-a dreptul frustrant pentru oamenii cărora le povestesc despre ce mai citesc, dar până și eu mai spun că într-o carte se întâmplă x și y lucru. În Omul fără însușiri nu se întâmplă nimic. Sau, mai bine spus, nu se întâmplă nimic care să conteze. Nu există de fapt un fir narativ și cred că dacă aș fi citit capitolele într-o ordine aleatorie, nu aș fi avut altă părere. Firește, romanul găsește pretextul câtorva idile și conflicte, are pe fundal o măreață acțiune patriotică a Kakaniei, o crimă, o reuniune de familie și un divorț, dar aceste detalii narative nu doar că nu sunt conectate decât într-un mod superficial, ci sunt ele însele fără însușiri.

De fapt, întreg romanul există pentru un singur motiv, acela de a-l descrie pe Ulrich, omul fără însușiri și prototipul omului modern:

Nu e greu să-l descriem în linii mari pe acest bărbat de treizeci și doi de ani, pe Ulrich, chiar dacă tot ce știe el despre sine însuși e doar că e deopotrivă de aproape și de departe de toate însușirile și că ele toate, fie că au ajuns sau nu să intre în stapânirea lui, îi ramân curios de indiferente.

Întrucât posesiunea unor însușiri presupune o anumită plăcere resimțită față de realitatea lor, perspectiva creată ne permite să înțelegem cum cineva care nici față de sine însuși nu dă dovadă că ar avea simțul realității poate pe neașteptate să constate că într-o bună zi ajunge să apară în proprii ochi drept un om fără însușiri.

De altfel, Ulrich nu duce de fapt lipsa însușirilor și chiar posedă unele însușiri admirabile: este un renumit matematician, frumos, fermecător, inteligent și bogat. Lipsa însușirilor lui derivă din imposibilitatea sa de a se situa pe un plan atât de pragmatic al existenței cât să își observe măcar aceste însușiri. Reflectând constant la condiția umană, moralitate, iubire și câte și mai câte, Ulrich nu are timp să se dăruiască realității, iar atunci când pare că o face, e doar pentru a nu trezi bănuielile celor din jur. Ulrich nu e niciodată sigur, nici mulțumit sau fericit și nici nu pretinde vreodată că are cheia înțelegerii realității, așa cum aflăm: înțelegerea realității reprezintă exclusiv o problemă pentru gânditorul istorico-politic. Iar Ulrich e departe de a fi unul.

Dar am să conced asupra unui lucru cu totul diferit, continuă Ulrich după ce rămase un timp pe gânduri. Experții nu vor ajunge niciodată până la capăt. Nu numai că în zilele noastre n-au dat de capăt; nici măcar nu pot să-și imagineze cum ar arăta încununarea activității lor. Poate că sunt incapabili să-și dorească o finalizare. Poți, de exemplu, să-ți închipui că omul va continua să aibă suflet din moment ce a învățat să-l înțeleagă și să-l stăpânească pe de-a-ntregul din punct de vedere biologic și psihologic? Cu toate acestea, ne străduim să ajungem la această condiție! Aici este necazul. Cunoașterea este o conduită, o pasiune. La urma urmei, o atitudine nepermisă: precum dipsomania, erotomania și mania homicidă, tot astfel pasiunea irezistibilă de a cunoaște dă naștere unui caracter care nu mai este echilibrat. Nu e deloc bine spus că cercetătotul urmărește adevărul, adevărul îl urmărește pe el. Omul suferă de pe urma lui. Adevărul este adevărat, iar fapta este reală, fără să le pese de om: el suferă pur și simplu de patima lor, de beția realității, care îi marchează caracterul și nu-i mai pasă absolut deloc dacă din descoperirile lui va ieși la iveală ceva întreg, omenesc, desăvârșit sau dacă de fapt va mai ieși orice la iveală. Este o ființă contradictorie, o ființă care suferă și care e în același timp monstruos de activă și de energică!

În timp ce imperiul austro-ungar se degradează sub privirea sa, Ulrich rămâne indiferent, dar nu-și scapă din ochi idealul. Însă el nu e singurul personaj demn de luat în seamă. Caracterul atât de analitic al lui Ulrich și al romanului creează o serie de portrete fabuloase, cele mai de seamă fiind cele ale îndrăgostiților Arnheim și Diotima. Iubirea lor rămâne la nivel conceptual, la fel ca toate intențiile care apar în roman.

Poate nu există niciun roman pentru care ar fi fost mai potrivit să rămână neterminat, pentru că această întâmplare nefericită nu exprimă decât neimportanța unei finalități, față de care Ulrich ar fi manifestat aceeași indiferență.

Și totuși, Robert Musil părea să aibă toată intenția să-și termine capodopera, petrecându-și ultimii 20 de ani din viață scriind la ea. Și cred că aș fi putut citi încă 1000 de pagini fără să simt nevoia unei încheieri. Lipsa acțiunii te face să te oprești din a aștepta un deznodământ. Singura întrebare care chiar contează în acest roman îl vizează doar pe Ulrich. Și deși nu ajungem să înțelegem cine e Ulrich, știm ceva mult mai important despre el:

“Îi lipsește, deci, în întregul lui, ceva!” medita Arnheim, dar ca și cum aceasta ar fi reprezentat doar cealată latură a unei asemenea certitudini, aproape în același timp și cu totul fără voia lui îl stăpâni gândul: “Omul acesta are suflet!”

Julio Cortázar – “62. Model de asamblare”

Posted on by Gabriela

Câteodată mă îndrăgostesc de un autor când îi citesc prima carte și mi-e frică să citesc orice altceva a scris: dacă îmi va trăda iubirea, scriind o carte proastă, o carte chinuitoare care mă va face să plâng ca după o despărțire? E ciudat că am teama asta, deși nu mi s-a întâmplat aproape niciodată. De cele mai multe ori a fost pe dos: am mai dat o șansă unui autor pe care l-am detestat aproape, ca apoi să mă îndrăgostesc de el (vorbesc de tine, aici, Rushdie).

Ei bine, cu Julio Cortázar nu am avut teama asta. E adevărat, unui scriitor mediocru i se poate întâmpla să scrie o carte acceptabilă, poate chiar bună, dar ce scriitor mediocru ar putea scrie Șotron (recenzie aici)? Așa că apucându-mă de 62, am avut o singură teamă: că o voi termina prea repede.

62 este despre capitolul cu același număr din Șotron și e chiar ceea ce spune că e. Acest generic Oraș e un exercițiu mental, un puzzle în care una din datele de intrare cele mai importante este cel care asamblează piesele, piese care nu capătă semnificație decât pentru acesta, piese în care de fiecare dată altcineva e naratorul, altcineva e personajul, parazeul, iubitul, iubita, dorința, cel ce se frământă și cel ce își dorește să uite. Cele câteva personaje care locuiesc în Oraș sunt întoarse pe toate părțile, iar asta creează senzația unui stream of consciousness care se ramifică de fiecare dată în mod neașteptat. Și totuși, odată ce te-ai obișnuit că asta se poate întâmpla oricând, romanul are un fir epic care se poate urmări. Ceea ce poate fi chiar teza pe care scriitorul vrea să o transmită: procesul activ de asamblare de către o conștiință este cel care creează sensul, care creează ordine dintr-un aparent haos. Există o graniță pe care opera lui Cortázar (sau, mă rog, cele două cărți pe care le-am citit eu) încearcă să o șteargă, să o estompeze, cea care îl separă pe creator de receptor. Cortázar alege să nu o facă printr-un manifest, ci printr-o demonstrație. Astfel, chiar și cei mai cârcotași, cei mai mari adepți ai acestei clasice diferențieri vor deveni părtași fără să vrea și fără să-și dea seama decât prea târziu.

Cum ziceam, m-am îndrăgostit de Cortázar citind Șotron, rămânând fascinată de construcțiile lui, de alegerile de cuvinte și de atmosfera mereu puțin mai lirică decât te-ai aștepta la unele din acțiunile aproape triviale redate. Dar în 62 am simțit că suntem îndrăgostiți de multă vreme, că eu scriu cartea în timp ce o citesc și că mă preling printre cuvinte, printre fraze, printre gânduri care mi-au creat senzația unui déjà-vu bizar, pentru că obiectiv eram convinsă că nu m-am gândit la lucrurile astea vreodată, dar mă izbea cât de posibil era să fi ajuns să le gândesc, cât de intime îmi păreau. Și nu cred că asta înseamnă că am eu vreo conexiune ieșită din comun cu scriitorul, ci că el are o abilitate ieșită din comun de a scrie într-o manieră care te face să confunzi ceea ce citești cu vocea din capul tău, care te convinge că e chiar acea voce, iar lectura e doar o întâlnire cu tine însuți. Sună ca un trip cool, nu?

Dar, în esență, știu că totul e fals, că deja mă aflu departe de ceea ce tocmai mi s-a întâmplat și care, ca de atâtea ori, ajunge să fie o zadarnică nevoie de a înțelege, poate neținând cont de chemarea sau de semnul obscur al lucrului în sine, neliniștea în care mă lasă, instantanea nevoie a altei ordini unde dau buzna amintiri, energii și semne care formează o coeziune meteorică ce dispare în aceeași clipă în care mă nivelează și mă smulge din mine însumi. Acum, din toate astea nu mi-a mai rămas decât curiozitatea, vechea particularitate umană: să descifrez. Și partea cealaltă, emoția puternică din coșul pieptului, vaga certitudina că de acolo, și nu din simplificarea dialectică, începe și continuă un drum.

Sigur că nu-i destul, până la urmă tot trebuie să gândești și așa începe analiza, distincția întree ceea ce cu adevărat face parte din acea clipă nesupusă timpului și ceea ce îi adaugă asociațiile ca s-o atragă, ca să-ți aparțină cât mai mult, ca s-o așeze cât mai mult de partea asta. Dar și mai rău va fi când vei încerca să le povestești altora, mereu vine un moment când trebuie să încerci să-i povestești unui prieten, să zicem lui Polanco sau lui Calac, sau tuturor, deodată, la o masă în Cluny, sperând poate, fără să crezi nici tu cu adevărat, că dacă le vei povesti se va dezlănțui din nou acea coagulare, că lucrurile vor căpăta în sfârșit un sens.

Ah, și dacă nu părea destul de mișto deja, traducerea e făcută de Marin Mălaicu-Hondrari.

Samanta Schweblin – “Vis febril”

Posted on by Gabriela

De Samanta Schweblin am auzit prima dată când a apărut în numărul 10 al revistei iocan cu proza scurtă Păsări în gură, care mi s-a părut atât de bizară, absurdă și mișto încât i-am reținut numele autoarei (nu sună ca mare lucru, dar eu câteodată îi uit numele lui Tolstoi). Când am găsit într-o librărie în care nici nu trebuia să fiu cele două cărți minuscule – de parcă doar inițiații aveau dreptul să le observe și să se bucure de ele – ceva căi neuronale de a căror existență nici nu știam s-au activat și nu mi-au dat voie să plec fără ele.

Le-am citit pe ambele (volumul de proză scurtă Păsări în gură și mini-romanul Vis febril) în două zile și tot ce îmi doresc e mai mult. Păsări în gură e probabil cel mai bun volum de proză scurtă pe care l-am citit vreodată și nici măcar nu exagerez. Fiecare text e atât de unic (iar volumul e ciudat de omogen tocmai prin faptul că fiecare povestire e bizar de unică) încât ar trebui să scriu o recenzie pentru fiecare, dacă m-aș apuca. Așa că nu o voi face și voi scrie despre Vis febril, pe care l-am terminat acum 25 de minute.

De 25 de minute stau și nici măcar nu mă întreb: care e mesajul? Nici nu vreau să știu ce vrea să transmită scriitoarea prin povestea asta care sună ca un delir, ca o povestire a unui vis pe care nu ți-l mai amintești bine și îl contaminezi cu altele, cu propria imaginație, cu sugestii pe care le primești de la cei cărora le povestești.

Cele puțin peste 100 de pagini iau forma unui dialog între Amanda, mama Ninei, și David, fiul Carlei, în ultimele momente de viață ale Amandei. David încearcă să o ghideze spre a-și aminti sau a mărturisi ceea ce s-a întâmplat, cum a ajuns în mica localitate cu fiica ei, cum Carla i-a povestit despre fiul ei, un monstru, cum a aflat de contaminarea pârâului din care beau toți oamenii și animalele, cum femeia din casa verde, care pare a fi o vrăjitoare, încearcă să rezolve intoxicația prin transferarea spiritului (de care e legată o parte din boală) într-un trup sănătos care se poate lupta cu ea. Întrebările deghizate ca replici ale lui David pot fi chiar asta sau pot fi vocea unei conștiințe tulburate care se învinovățește pentru a-și fi pus în pericol familia și mai ales fiica. Pentru că până la urmă, acțiunile Amandei și ale Carlei nu pot fi explicate decât prin maternitate, prin dorința de a-și proteja și salva copiii. Ambele aproape că sunt indiferente la copilul celeilalte, deși ambii trec prin aceeași confuzie, de a fi pe jumate în alt corp.

Atmosfera este însă ceea ce face cartea asta specială. Tehnica aleasă, cea a relatării amintirilor te face să simți că vezi totul printr-un voal, că nu asiști direct la nimic, că narațiunea e necreditabilă, există o singură perspectivă a unei persoane muribunde, care nu înțelege tot ce se petrece. Fiecare imagine redată se apropie din ce în ce mai tare de absurditate, poate cea care e la apogeu este imaginea zecilor de copii bolnavi, cu malformații datorate consumului de apă otrăvită, care traversează strada foarte devreme dimineața, ca un alai greu de imaginat, ireal parcă.

Și cred că la asta se pricepe cel mai bine Samanta Schweblin, fapt confirmat de toate povestirile ei: să creeze imagini absurde, de neînțeles, dar care hipnotizează cititorul care nu se poate opri din citit. Iar asta face ca textele ei să aibă un potențial foarte mare pentru a fi ecranizate. Sper să nu întârzie prea mult ecranizările astea.

Toată cartea e o încercare de a afla ce e important în această poveste. Dar nu e totul important? E ceva important?