Elena Ferrante – “Viața mincinoasă a adulților”

Elena Ferrante - Viata mincinoasa a adultilor - Libraria Mihai Eminescu

Adulții mint, îi mint pe cei care nu sunt adulți, se mint între ei și cel mai important, nu recunosc că mint. Bineînțeles, asta e de fapt definiția adulților imaturi emoțional, dar ei sunt majoritari. Iar când vorbește Elena Ferrante despre asta, devine un subiect cu atât mai interesant. Căci cine nu o iubește pe autoarea Tetralogiei Napolitane? Nu îndrăznește nimeni să n-o facă și probabil pe asta s-a și bazat publicarea acestei cărți: cine nu va iubi o carte care e alcătuită din aceleași ingrediente ca seria pomenită mai sus? Ei bine, eu am găsit răspunsul: cititorii care înțeleg că ingredientele sunt importante, dar crucial este modul de preparare. Cele mai bune ingrediente se vor irosi dacă prepararea e dezastruoasă.

Iar dacă Viața mincinoasă a adulților nu poate fi numită un dezastru în mod absolut, cu siguranță devine unul prin comparație.

Când am început să citesc cartea și să mă lovesc de multiplele motive comune cu tetralogia, mi s-a părut interesant și promițător, mai ales știind că toate sunt într-un fel sau altul de sursă autobiografică: urma să înțeleg mai multe din această poveste pe care Elena Ferrante o spune fragmentar, îmbinând o realitate pe care nu o vom cunoaște niciodată cu o ficțiune pe care nu o putem recunoaște nici acum. Am început să fac asocieri, să găsesc trăsături comune între personaje, să mă amuz când personajul Tonino suna prea tare ca un alter-ego al lui Nino, deși s-a dovedit că această corespondență a fost introdusă cel mult pentru a ne induce în eroare. Curând însă am rămas dezamăgită. Dacă tetralogia a reușit, în ciuda poveștii cu iz de telenovelă, să depășească acest nivel printr-o profundă analiză a personajelor și a tuturor acțiunilor, Viața mincinoasă eșuează. Și cred că eșuează tocmai pentru că și-a propus prea mult. Numărul de personaje, întâmplările, cheile de interpretare pe care încearcă să le introducă Ferrante, toate se acumulează într-o misiune narativă ce depășește cele 300 de pagini pe care le are romanul. Nimic nu ajunge să-și atingă potențialul, pentru că Ferrante e ocupată să scrie despre toate la un nivel mediocru.

Și ca să nu continui să vorbesc despre cum nu a ieșit ce ar fi trebuit să iasă, aș vrea să scriu aici ce direcții/elemente mi-au plăcut și mi-aș fi dorit să fie explorate mai mult sau mai bine:

  • Brățara ca simbol. Deși ea pare să aibă o importanță majoră în carte, mai ales în final (pe care n-o să-l stric pentru nimeni, spunând care e), această importanță pare mai degrabă artificială și nu se oferă niciun fel de insight despre ce semnifică ea pentru fiecare dintre posesoare. Primim doar o privire din exterior, iar înzestrarea ei cu atribuții simbolice devine forțată;
  • Explorarea sexualității Giovannei, personajul principal;
  • Cum era de fapt Vittoria?
  • Introducerea religiei în viața cuiva care a crescut într-un mediu ateu și mai ales areligios.

Reproșurile mele sunt mai ales legate de firul narativ, de structurarea acțiunii, de cosntrucția personajelor, însă ar fi ipocrit să nu recunosc că talentul de scriitoare al Elenei Ferrante este în continuare evident, mai ales în ce privește alegerea cuvintelor, iar asta se vede chiar din titlu. Viața mincinoasă a adulților. Poate un titlu mai prost nu m-ar fi determinat să fiu așa dezamăgită de conținut.

So, what's your take on this?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.