“Problema românească. O analiză a rasismului românesc”

Pe fundalul mișcării Black Lives Matter (majoritar) din SUA, oamenii de peste tot din lume încep să se familiarizeze cu concepte ce țin de rasism, white privilege, ce înseamnă a fi un ally și încep să se depărteze instincitv de discursul rasist, pentru că, în definitiv, rasismul este definit ca fiind rău, iar pentru mulți tot ceea ce contează e să-și poată spune că sunt în tabăra bună. Această depărtare e de fapt echivalentă cu a băga sub preș niște disfuncționalități pe care eșuăm astfel să le înțelegem și să le identificăm în propriile noastre comportamente și instituții, ca abia apoi să începem un proces real de soluționare.

În România, discriminarea față de minoritatea romă parcă nici nu e clasificată ca rasism. Întotdeauna se folosesc argumente care, în aparență, nu țin de identitatea persoanelor discriminate, ci de o așa-zisă moralitate: “nu muncesc”, “nu își duc copiii la școală”, “fură”, fără a înțelege că tocmai existența acestor stereotipuri ține în mod evident de rasism.

Volumul coordonat de Oana Dorobanțu și Carmen Gheorghe conține o serie de articole scrise de cercetători, sociologi, jurnaliști, activiști romi sau neromi în care ni se demonstrează că discriminarea împotriva romilor este, de fapt, sistematică și reprezintă în mod evident rasism. Rasismul trebuie să fie înțeles ca un sistem în care discriminarea este prezentă la nivel instituțional și colectiv, așadar simpla noastră poziționare ca fiind non-rasiști (adică nici rasiști, nici anti-rasiști) este invalidă. Simpla acceptare a sistemului este rasistă, iar singura alternativă este cea anti-rasistă. Nu există o zonă gri. Iar în România, discriminarea este sistematică și instituțională: nerecunoașterea secolelor de opresiune, sclavie sau a Holocaustului romilor, așadar negarea sau pur și simplu ignorarea istoriei acestui grup, excluderea artiștilor și creatorilor romi din instituțiile dedicate artelor vizuale (fotografie, pictură, teatru) și acapararea în mod abuziv și ofensator de către albi a spațiului în care ar trebui să se vorbească despre romi de către romi, ignorarea în mod evident de către autorități atunci când apar cazuri de discriminare ce ar trebui sancționate, acte clare de eugenie etc.

Discursul rasist este de altfel foarte prezent în societatea românească, pe rețelele de socializare, în campaniile electorale, la televizor. Abia citind acest volum am aflat că persoane precum Nicolae Robu și Radu Banciu (dar nu și Traian Băsescu, de exemplu) au fost sancționați de mai multe ori de către autorități pentru afirmații rasiste la adresa romilor. Și totuși, asta nu i-a împiedicat să continue cu același tip de afirmații: amendele plătite nu le-au adus niciun fel de discreditate publică și poate chiar i-au făcut mai plăcuți votanților și spectatorilor. Așadar, în România nu am ajuns nici măcar în punctul în care să sancționăm public rasismul.

De aceea cred că Problema românească. O analiză a rasismului românesc și alte texte scrise pe această temă sunt obligatorii. E timpul să ascultăm ce spun romii și să ne oprim din a inventa soluții pentru ei din perspectiva noastră profund afectată de prejudecăți și de considerarea bărbatului alb, cisgender, heterosexual ca fiind norma. Iar asta poate să însemne să ne simțim inconfortabil, să ne dăm seama de rasismul internalizat și să acceptăm că ăsta e singurul mod prin care ne putem schimba, chiar dacă primul instinct este acela de a ne apăra și de a refuza ideea că putem fi parte din problemă.

Cartea este publicată, așa cum spun editoarele, în principal pentru romi, cu speranța (…) că va deveni un instrument de rezistență și emancipare pentru generațiile viitoare (pagina 11), însă este nevoie ca noi, majoritarii, să devenim mai buni aliați, iar volumul poate reprezenta o sursă valoroasă de răspunsuri la întrebarea cum?

Dacă ne dorim egalitate și echitate socială, atunci grupurile privilegiate trebuie să stea deoparte și să-și coboare vocea în ceea ce ține de marginalizare. Grupurile privilegiate trebuie să îi asculte pe cei marginalizați și să își folosească privilegiul pentru a amplifica vocile celor marginalizați. Dacă cei marginalizați nu fac un pas înapoi și insistă să controleze narațiunea despre ce e de făcut pentru împlinirea justiției sociale, nu fac decât să confiște spațiul pe care îl promit grupului care are nevoie de el, și să perpetueze aceleași mecanisme care au făcut posibilă injustiția socială în primul rând.

pagina 82

Un document cu resurse anti-rasism a fost realizat de niște oameni minunați aici. ERIAC (European Roma Institute for Arts and Culture) organizează în perioada Septembrie – Decembrie Barvalipe Roma Online University, care conține cursuri gratuite online ținute de specialiști în domeniu, pe teme precum istoria, cultura și identitatea Roma.

Ioana Nicolaie – “Cartea Reghinei”

A fost odată ca niciodată un trup de o mie de kilograme, zicea ea. Mai știi de el, mamă? Dar nu s-a găsit încăpere din lume care să-l încapă. N-a fost un scaun uriaș făcut pe potrivă. N-a fost ceaun în care să găsească din belșug mâncare. N-a fost cine să-l învețe să scrie cu toate cele douăzeci și patru de mâini deodată. Sau să fugă cu toate cele douăzeci și patru de picioare. Noroc că trupul a avut o șiră a spinării cum nu mai e alta. L-a ținut zdravăn, l-a strunit când era cât pe ce să cadă într-o parte, l-a îndrumat să crească liber și cât mai bine, l-a obișnuit de mic cu strădania, nu s-a dat îndărăt de la nici o muncă, fiindcă numai aceea, dacă-i cinstită, îl face întreg pe om. Și s-a luptat spinarea asta până a început să crape, într-un loc mai întâi, apoi, când o parte din trup, poate inima, s-a rupt de rest și-a început să se zbată singură, că acum, bietul, întâiul născut e și el poate pe moarte, spinarea a trosnit cu putere.

– Cum ai îndurat atâta, mamă?

pagina 199

Reghina e, în termenii Ioanei Nicolaie, o șiră a spinării care suferă sub greutatea poverii și care se învinovățește necontenit că e pe cale să cedeze. Vina și suferința, durerea și aproape autoflagelarea prin pasivitate se împletesc în monologul interior al Reghinei, pe cât de resemnat, pe atât de tulburător. Fiecare episod relevat, fără a ține seama de cronologie, arată o nouă fațetă a vieții ei. Nu lipsa de cronologie derutează, ci faptul că dacă le-am așeza cronologic, episoadele nu și-ar pierde nota suprarealistă. Pe cât de crudă e realitatea pe care Cartea Reghinei o înfățișează, pe atât de eteric ne apare discursul femeii, ca un voal translucid așezat peste viața ei și care ia forma acesteia, lăsând să se vadă frânturi de imagine, culori.

Poate că evocarea suprarealismului e doar vina mea, încă incapabilă să accept atrocitatea condiției femeii – atunci și acum. Prima naștere și prima bătaie primită, obediența față de bărbat și acceptarea tuturor acțiunilor lui, ținând încă de o iluzorie demnitate, avortul violent și suferința de a-i crește pe cei 12 copii. Fără menționarea metroului, a televizorului sau a comunismului, mi-aș fi imaginat poate întreaga imagine cu mai multe secole în urmă, iar acești termeni și alții se strecoară periodic pentru a-i aminti cititorului că lumea asta e departe de a fi fost înghesuită între coperțile acestei cărți, pentru că nu ar mai avea loc în realitate. Ea are, iar dacă nu, își face.

Reghina învață să nu mai opună rezistență, fără să-i poarte pică lui Damian sau tatălui care i-a dat-o la numai 15 ani. O urmă de regret încă răsună când povestește despre vara care a durat trei ani, despre Valer sau despre întâmplarea care a făcut-o să nu mai iasă niciodată din cuvântul tatei. Dar corpul de o mie de kilograme devine un organism ce nu mai poate fi oprit din creștere. Niciodată pe de-a întregul autonom, dar destul de autoreglabil cât să crească. Iar Reghina trăiește pentru el.

Poate singurul reproș ce i s-a adus acestei cărți este lipsa de autenticitate a limbajului Reghinei, pentru că discursul ei e mai apropiat de cel al Ioanei Nicolaie scriitoarea decât de cel al unei ardelence din Văralia (oraș fictiv, dar bine localizat geografic). Și e adevărat, dar nimeni nu a pretins că Reghina ar vorbi așa. De altfel, ea nu vorbește, ci urlă – și o putem înțelege. Cartea Reghinei este ceea ce am obține dacă am reuși să dezvoltăm un translator elocvent de emoții. Doar pentru că Reghina nu le-ar putea descrie astfel, nu înseamnă că vorbele folosite nu sunt mai puțin precise. Cu toții am răspuns cel puțin o dată la o întrebare cu “nu știu ce să spun, nu pot descrie în cuvinte”. Cartea Reghinei e ce am obține dacă am ști și dacă am putea. Iar faptul că vorbește atât de puternic cu ceva din noi ce ne este în parte ascuns explică și de ce nu o poți lăsa din mână, dar și de ce ai vrea să o ascunzi și să uiți că există o astfel de lume.

Robert Musil – “Omul fără însușiri”

Cine ar fi crezut că ar putea să-mi placă atât de mult să citesc 1000 de pagini despre nimic? Nu sunt omul rezumatelor, ceea ce poate fi de-a dreptul frustrant pentru oamenii cărora le povestesc despre ce mai citesc, dar până și eu mai spun că într-o carte se întâmplă x și y lucru. În Omul fără însușiri nu se întâmplă nimic. Sau, mai bine spus, nu se întâmplă nimic care să conteze. Nu există de fapt un fir narativ și cred că dacă aș fi citit capitolele într-o ordine aleatorie, nu aș fi avut altă părere. Firește, romanul găsește pretextul câtorva idile și conflicte, are pe fundal o măreață acțiune patriotică a Kakaniei, o crimă, o reuniune de familie și un divorț, dar aceste detalii narative nu doar că nu sunt conectate decât într-un mod superficial, ci sunt ele însele fără însușiri.

De fapt, întreg romanul există pentru un singur motiv, acela de a-l descrie pe Ulrich, omul fără însușiri și prototipul omului modern:

Nu e greu să-l descriem în linii mari pe acest bărbat de treizeci și doi de ani, pe Ulrich, chiar dacă tot ce știe el despre sine însuși e doar că e deopotrivă de aproape și de departe de toate însușirile și că ele toate, fie că au ajuns sau nu să intre în stapânirea lui, îi ramân curios de indiferente.

Întrucât posesiunea unor însușiri presupune o anumită plăcere resimțită față de realitatea lor, perspectiva creată ne permite să înțelegem cum cineva care nici față de sine însuși nu dă dovadă că ar avea simțul realității poate pe neașteptate să constate că într-o bună zi ajunge să apară în proprii ochi drept un om fără însușiri.

De altfel, Ulrich nu duce de fapt lipsa însușirilor și chiar posedă unele însușiri admirabile: este un renumit matematician, frumos, fermecător, inteligent și bogat. Lipsa însușirilor lui derivă din imposibilitatea sa de a se situa pe un plan atât de pragmatic al existenței cât să își observe măcar aceste însușiri. Reflectând constant la condiția umană, moralitate, iubire și câte și mai câte, Ulrich nu are timp să se dăruiască realității, iar atunci când pare că o face, e doar pentru a nu trezi bănuielile celor din jur. Ulrich nu e niciodată sigur, nici mulțumit sau fericit și nici nu pretinde vreodată că are cheia înțelegerii realității, așa cum aflăm: înțelegerea realității reprezintă exclusiv o problemă pentru gânditorul istorico-politic. Iar Ulrich e departe de a fi unul.

Dar am să conced asupra unui lucru cu totul diferit, continuă Ulrich după ce rămase un timp pe gânduri. Experții nu vor ajunge niciodată până la capăt. Nu numai că în zilele noastre n-au dat de capăt; nici măcar nu pot să-și imagineze cum ar arăta încununarea activității lor. Poate că sunt incapabili să-și dorească o finalizare. Poți, de exemplu, să-ți închipui că omul va continua să aibă suflet din moment ce a învățat să-l înțeleagă și să-l stăpânească pe de-a-ntregul din punct de vedere biologic și psihologic? Cu toate acestea, ne străduim să ajungem la această condiție! Aici este necazul. Cunoașterea este o conduită, o pasiune. La urma urmei, o atitudine nepermisă: precum dipsomania, erotomania și mania homicidă, tot astfel pasiunea irezistibilă de a cunoaște dă naștere unui caracter care nu mai este echilibrat. Nu e deloc bine spus că cercetătotul urmărește adevărul, adevărul îl urmărește pe el. Omul suferă de pe urma lui. Adevărul este adevărat, iar fapta este reală, fără să le pese de om: el suferă pur și simplu de patima lor, de beția realității, care îi marchează caracterul și nu-i mai pasă absolut deloc dacă din descoperirile lui va ieși la iveală ceva întreg, omenesc, desăvârșit sau dacă de fapt va mai ieși orice la iveală. Este o ființă contradictorie, o ființă care suferă și care e în același timp monstruos de activă și de energică!

În timp ce imperiul austro-ungar se degradează sub privirea sa, Ulrich rămâne indiferent, dar nu-și scapă din ochi idealul. Însă el nu e singurul personaj demn de luat în seamă. Caracterul atât de analitic al lui Ulrich și al romanului creează o serie de portrete fabuloase, cele mai de seamă fiind cele ale îndrăgostiților Arnheim și Diotima. Iubirea lor rămâne la nivel conceptual, la fel ca toate intențiile care apar în roman.

Poate nu există niciun roman pentru care ar fi fost mai potrivit să rămână neterminat, pentru că această întâmplare nefericită nu exprimă decât neimportanța unei finalități, față de care Ulrich ar fi manifestat aceeași indiferență.

Și totuși, Robert Musil părea să aibă toată intenția să-și termine capodopera, petrecându-și ultimii 20 de ani din viață scriind la ea. Și cred că aș fi putut citi încă 1000 de pagini fără să simt nevoia unei încheieri. Lipsa acțiunii te face să te oprești din a aștepta un deznodământ. Singura întrebare care chiar contează în acest roman îl vizează doar pe Ulrich. Și deși nu ajungem să înțelegem cine e Ulrich, știm ceva mult mai important despre el:

“Îi lipsește, deci, în întregul lui, ceva!” medita Arnheim, dar ca și cum aceasta ar fi reprezentat doar cealată latură a unei asemenea certitudini, aproape în același timp și cu totul fără voia lui îl stăpâni gândul: “Omul acesta are suflet!”

Fredrik Backman – “Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”

De când am citit Un bărbat pe nume Ove mi-am spus că Fredrik Backman va deveni noua mea plăcere vinovată (deși nu m-am simțit deloc vinovată săptămâna trecută, când mi-am comandat 3 cărți scrise de el doar ca să nu plătesc transportul pentru o singură carte).

Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău e despre relația dintre o bunică altfel și nepoata sa altfel, Elsa. Așa aflăm că altfelul e ereditar. Mai ales când bunica ta e altfel de-a binelea. Când bunica ta e medic chirurg de pe vremea în care era greu de acceptat că o femeie poate fi chirurg. Când își sacrifică familia și, implicit, pe mama ta, pentru a putea salva sute de vieți peste tot prin lume. Ea nu salvează oamenii doar prin proceduri medicale, ci și oferindu-le o nouă șansă. Asta înseamnă să îi ofere o locuință femeii care și-a pierdut fiii într-un tsunami și veteranului de război a cărui limbă maternă pare a fi esperanto, șansa de a fi mamă femeii care nu reușește să aibă propriii copii și protecție mamei și fiului “cu sindrom” pe care tatăl încearcă să îl omoare, refuzând ideea că ar putea fi copilul lui.

Poveștile tuturor oamenilor care o înconjoară pe bunica sunt foarte triste. Dar nicio bunică nu ar putea să i le spună așa nepoatei sale de șapte ani.

Bunica dă aprobator din cap, dar tot se apucă și-i spune povestea cap-coadă. Pentru că n-a învățat-o nimeni, vreodată, cum să nu spună povești. Iar Elsa ascultă, pentru că n-a învățat-o nimeni, vreodată, cum să nu asculte.

Elsa află toate aceste adevăruri, însă ele sunt doar povești din Miamas, regatul poveștilor din Tărâmul-Aproape-Treaz, iar personajele sunt cavaleri, prinți și prințese, dragoni și umbre. Iar bunica e genul de persoană pe care vrei să o ai de partea ta în luptă, în Tărâmul-Aproape-Treaz sau în realitate, la secția de poliție.

Dar nici bunica nu poate învinge în toate luptele, iar când ea moare, Elsa primește o ultimă misiune.

Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău e o poveste despre povești, despre importanța lor – aproape la fel de mare ca a oxigenului. Și mai ales e o poveste despre oameni și despre poveștile pe care fiecare le poartă cu sine, ascunzându-le, dar inconștient dorindu-și mai mult decât orice pe lume să le spună.

Oamenii trebuie să-și spună poveștile, Elsa. Altfel, se sufocă.

Julio Cortázar – “62. Model de asamblare”

Câteodată mă îndrăgostesc de un autor când îi citesc prima carte și mi-e frică să citesc orice altceva a scris: dacă îmi va trăda iubirea, scriind o carte proastă, o carte chinuitoare care mă va face să plâng ca după o despărțire? E ciudat că am teama asta, deși nu mi s-a întâmplat aproape niciodată. De cele mai multe ori a fost pe dos: am mai dat o șansă unui autor pe care l-am detestat aproape, ca apoi să mă îndrăgostesc de el (vorbesc de tine, aici, Rushdie).

Ei bine, cu Julio Cortázar nu am avut teama asta. E adevărat, unui scriitor mediocru i se poate întâmpla să scrie o carte acceptabilă, poate chiar bună, dar ce scriitor mediocru ar putea scrie Șotron (recenzie aici)? Așa că apucându-mă de 62, am avut o singură teamă: că o voi termina prea repede.

62 este despre capitolul cu același număr din Șotron și e chiar ceea ce spune că e. Acest generic Oraș e un exercițiu mental, un puzzle în care una din datele de intrare cele mai importante este cel care asamblează piesele, piese care nu capătă semnificație decât pentru acesta, piese în care de fiecare dată altcineva e naratorul, altcineva e personajul, parazeul, iubitul, iubita, dorința, cel ce se frământă și cel ce își dorește să uite. Cele câteva personaje care locuiesc în Oraș sunt întoarse pe toate părțile, iar asta creează senzația unui stream of consciousness care se ramifică de fiecare dată în mod neașteptat. Și totuși, odată ce te-ai obișnuit că asta se poate întâmpla oricând, romanul are un fir epic care se poate urmări. Ceea ce poate fi chiar teza pe care scriitorul vrea să o transmită: procesul activ de asamblare de către o conștiință este cel care creează sensul, care creează ordine dintr-un aparent haos. Există o graniță pe care opera lui Cortázar (sau, mă rog, cele două cărți pe care le-am citit eu) încearcă să o șteargă, să o estompeze, cea care îl separă pe creator de receptor. Cortázar alege să nu o facă printr-un manifest, ci printr-o demonstrație. Astfel, chiar și cei mai cârcotași, cei mai mari adepți ai acestei clasice diferențieri vor deveni părtași fără să vrea și fără să-și dea seama decât prea târziu.

Cum ziceam, m-am îndrăgostit de Cortázar citind Șotron, rămânând fascinată de construcțiile lui, de alegerile de cuvinte și de atmosfera mereu puțin mai lirică decât te-ai aștepta la unele din acțiunile aproape triviale redate. Dar în 62 am simțit că suntem îndrăgostiți de multă vreme, că eu scriu cartea în timp ce o citesc și că mă preling printre cuvinte, printre fraze, printre gânduri care mi-au creat senzația unui déjà-vu bizar, pentru că obiectiv eram convinsă că nu m-am gândit la lucrurile astea vreodată, dar mă izbea cât de posibil era să fi ajuns să le gândesc, cât de intime îmi păreau. Și nu cred că asta înseamnă că am eu vreo conexiune ieșită din comun cu scriitorul, ci că el are o abilitate ieșită din comun de a scrie într-o manieră care te face să confunzi ceea ce citești cu vocea din capul tău, care te convinge că e chiar acea voce, iar lectura e doar o întâlnire cu tine însuți. Sună ca un trip cool, nu?

Dar, în esență, știu că totul e fals, că deja mă aflu departe de ceea ce tocmai mi s-a întâmplat și care, ca de atâtea ori, ajunge să fie o zadarnică nevoie de a înțelege, poate neținând cont de chemarea sau de semnul obscur al lucrului în sine, neliniștea în care mă lasă, instantanea nevoie a altei ordini unde dau buzna amintiri, energii și semne care formează o coeziune meteorică ce dispare în aceeași clipă în care mă nivelează și mă smulge din mine însumi. Acum, din toate astea nu mi-a mai rămas decât curiozitatea, vechea particularitate umană: să descifrez. Și partea cealaltă, emoția puternică din coșul pieptului, vaga certitudina că de acolo, și nu din simplificarea dialectică, începe și continuă un drum.

Sigur că nu-i destul, până la urmă tot trebuie să gândești și așa începe analiza, distincția întree ceea ce cu adevărat face parte din acea clipă nesupusă timpului și ceea ce îi adaugă asociațiile ca s-o atragă, ca să-ți aparțină cât mai mult, ca s-o așeze cât mai mult de partea asta. Dar și mai rău va fi când vei încerca să le povestești altora, mereu vine un moment când trebuie să încerci să-i povestești unui prieten, să zicem lui Polanco sau lui Calac, sau tuturor, deodată, la o masă în Cluny, sperând poate, fără să crezi nici tu cu adevărat, că dacă le vei povesti se va dezlănțui din nou acea coagulare, că lucrurile vor căpăta în sfârșit un sens.

Ah, și dacă nu părea destul de mișto deja, traducerea e făcută de Marin Mălaicu-Hondrari.

Samanta Schweblin – “Vis febril”

De Samanta Schweblin am auzit prima dată când a apărut în numărul 10 al revistei iocan cu proza scurtă Păsări în gură, care mi s-a părut atât de bizară, absurdă și mișto încât i-am reținut numele autoarei (nu sună ca mare lucru, dar eu câteodată îi uit numele lui Tolstoi). Când am găsit într-o librărie în care nici nu trebuia să fiu cele două cărți minuscule – de parcă doar inițiații aveau dreptul să le observe și să se bucure de ele – ceva căi neuronale de a căror existență nici nu știam s-au activat și nu mi-au dat voie să plec fără ele.

Le-am citit pe ambele (volumul de proză scurtă Păsări în gură și mini-romanul Vis febril) în două zile și tot ce îmi doresc e mai mult. Păsări în gură e probabil cel mai bun volum de proză scurtă pe care l-am citit vreodată și nici măcar nu exagerez. Fiecare text e atât de unic (iar volumul e ciudat de omogen tocmai prin faptul că fiecare povestire e bizar de unică) încât ar trebui să scriu o recenzie pentru fiecare, dacă m-aș apuca. Așa că nu o voi face și voi scrie despre Vis febril, pe care l-am terminat acum 25 de minute.

De 25 de minute stau și nici măcar nu mă întreb: care e mesajul? Nici nu vreau să știu ce vrea să transmită scriitoarea prin povestea asta care sună ca un delir, ca o povestire a unui vis pe care nu ți-l mai amintești bine și îl contaminezi cu altele, cu propria imaginație, cu sugestii pe care le primești de la cei cărora le povestești.

Cele puțin peste 100 de pagini iau forma unui dialog între Amanda, mama Ninei, și David, fiul Carlei, în ultimele momente de viață ale Amandei. David încearcă să o ghideze spre a-și aminti sau a mărturisi ceea ce s-a întâmplat, cum a ajuns în mica localitate cu fiica ei, cum Carla i-a povestit despre fiul ei, un monstru, cum a aflat de contaminarea pârâului din care beau toți oamenii și animalele, cum femeia din casa verde, care pare a fi o vrăjitoare, încearcă să rezolve intoxicația prin transferarea spiritului (de care e legată o parte din boală) într-un trup sănătos care se poate lupta cu ea. Întrebările deghizate ca replici ale lui David pot fi chiar asta sau pot fi vocea unei conștiințe tulburate care se învinovățește pentru a-și fi pus în pericol familia și mai ales fiica. Pentru că până la urmă, acțiunile Amandei și ale Carlei nu pot fi explicate decât prin maternitate, prin dorința de a-și proteja și salva copiii. Ambele aproape că sunt indiferente la copilul celeilalte, deși ambii trec prin aceeași confuzie, de a fi pe jumate în alt corp.

Atmosfera este însă ceea ce face cartea asta specială. Tehnica aleasă, cea a relatării amintirilor te face să simți că vezi totul printr-un voal, că nu asiști direct la nimic, că narațiunea e necreditabilă, există o singură perspectivă a unei persoane muribunde, care nu înțelege tot ce se petrece. Fiecare imagine redată se apropie din ce în ce mai tare de absurditate, poate cea care e la apogeu este imaginea zecilor de copii bolnavi, cu malformații datorate consumului de apă otrăvită, care traversează strada foarte devreme dimineața, ca un alai greu de imaginat, ireal parcă.

Și cred că la asta se pricepe cel mai bine Samanta Schweblin, fapt confirmat de toate povestirile ei: să creeze imagini absurde, de neînțeles, dar care hipnotizează cititorul care nu se poate opri din citit. Iar asta face ca textele ei să aibă un potențial foarte mare pentru a fi ecranizate. Sper să nu întârzie prea mult ecranizările astea.

Toată cartea e o încercare de a afla ce e important în această poveste. Dar nu e totul important? E ceva important?

Andreea Răsuceanu – “O formă de viață necunoscută”

O formă de viață necunoscută se naște din cele mai intime părți ale Bucureștiului, locuiește pe Strada Mântuleasa și nu pleacă niciodată de acolo.

Oare aici se năștea liniștea, pe strada asta mica ce unea două bulevarde, liniștea care pe urmă se împrăștia în tot orașul, lingându-i bordurile și învelindu-i trotuarele într-o plapumă moale. O stradă mică, de trecere, pe unde să traversezi orașul mai repede, spre locurile care contează cu adevărat, marile bulevarde, acolo unde-i viața. Unloc în care nu se fixează nimic, totul e provizoriu, erau multe astfel de străzi în București, unde totul părea ridicat în grabă, înjghebat, gata să fie pus la pământ oricând. Dar aici lucrurile păreau să fie la fel dintotdeauna, eterne, deși atât de diferite și amestecate. Strada avea o viață a ei, secretă, și uneori Elena avea impresia că duhurile ei ascunse o urmăreau până ieșea în Calea Călărașilor.

E acolo în secolul XVIII, când Mantu nu se întoarce acasă după o călătorie comercială în Turcia, iar soția sa, Stanca, reușește să ridice o biserică deși el lipsește. Aceasta e Biserica Mântuleasa, a cărei istorie este încă incertă, dar cine ar putea spune că nu a fost chiar așa?

E acolo și cu Elena care, deși trăind în timpul Primului Război Mondial, vrea să-și construiască o casă pe Strada Mântuleasa și descoperă în timpul săpăturilor niște catacombe care ne fac să ne gândim la Bucureștiul de sub pământ sau la Bucureștiul pe care nu îl vedem neapărat, deși există. Și reușita ei e una solitară aproape, pentru că soțul pare să se fi desprins de realitate odată cu războiul, care îi afectează atât de contradictoriu pe cei doi soți.

Forma de viață necunoscută e și azi pe Strada Mântuleasa, când aflăm și povestea Ioanei, din perspectiva unei naratoare care nu capătă niciodată un chip, ci rămâne o voce prin care Ioana prinde, în mod ironic, viață.

Cu toate că cele trei femei nu se întâlnesc și nu există nimic care le leagă în mod unic una de alta, poveștile lor nu pot fi separate una de alta fără a se pierde din rotunzimea romanului, fie că vorbim de continuitatea generațiilor sau de bucata de București evocată în toate. Marea tema comună este însă absența – o absență dureroasă, dar atât de calmă încât te ia pe nepregătite. Stanca nu îl plânge cu adevărat pe Mantu niciodată, pentru că în fiecare clipă așteaptă să se întoarcă. Elena încearcă să compenseze pentru absența mentală a soțului ei prin copil, prin casa pe care o construiește. Iar Ioana, care e absența cea mai pregnantă și cel mai viu redată, nu trezește revoltă în naratoare, ci doar o dragoste plină de dor.

Nu știu cum se poate vorbi despre absență. Cum se pune într-o formă concretă, în cuvinte, inexistența. Neantul. Absență, absențe, s. f. 1. Lipsă a unei ființe sau a unui obiect din locul în care ar fi trebuit să se afle. 2. Pierdere bruscă și de scurtă durată a cunoștinței, întâlnită în epilepsie. 3. Fig. Neatenție, indiferență a cuiva. – Din fr. absence, lat. absentia. Da, asta e. Lipsa unei ființe din locul în care ar fi trebuit să se afle. Dar cine știe unde e asta. Locul unde ar fi trebuit să se afle Ioana. Cum definești absența unui lucru dacă nu ai certitudinea că trebuia că se afle într-un anume loc. Nu mai știam unde ar fi trebuit să fie Ioana.

Am auzit-o pe Andreea Răsuceanu vorbind despre O formă de viață necunoscută înainte să citesc cartea, la FILIT, ca despre o carte care trebuia să fie scrisă, care există de multă vreme, dar a fost scrisă abia acum și care e veșnic legată de un loc. Atunci mi s-a părut bizar, intrigant. Acum înțeleg.

Notă de pandemie:

În mod normal, aș fi încheiat aici, dar faptul că o parte a romanului se petrece acum câteva sute de ani ne plasează într-o explozie de ciumă care afectează Bucureștiul, dar ne arată și că indiferent de care e boala, oamenii nu par să reacționeze diferit în fața niciunei epidemii:

Ciuma e boala păcătoșilor, așa să știi, zicea Marghioala dând cu păcură la colțurile casei cu un șomoiag mare de cârpe. Degeaba își pun acum toate sulemenitele cămașa aspră și se-mbrobodesc, de ochiul lui Dumnezeu nu scapă nimeni. Ochiul din tinda bisericii vede tot, nu doar de-a lungul și de-a latul străzii și până unde cotește prima oară drumul, vede în sufletul omului, oriunde s-ar băga. Degeaba stau acuma toți în case, sub mese, și mănâncă numai ierburi și nici un drac cât de mic nu pomenesc, răul e făcut și pedeapsa vine. Și zicând asta, bătrâna ridică șomoioagele de cârpe negre deasupra capului și străbate așa curtea, ca arătarea în carne și oase a bolii. Buboaiele astea sunt răutatea din om și negreala e păcatul care iese din el, putreziciunea sufletului trece în corp și de-aici încolo numai sfârșitul îl mai așteaptă. Vorbește singură, s-au închis toți în case și doar ceața galben-verzuie, ca fierea, trece pe deasupra Bucureștiului, e singura mișcare perceptibilă. Închiși în încăperi bine afumate, oamenii descoperă că urâtul și singurătatea sunt boli la fel de grave, care dacă nu te omoară, te lasă fără vlagă și în voia sorții, mult mai ușor se-mbolnăvește nefericitul decât cel căruia îi place să petreacă, cred bucureștenii. Domnul a dat poruncă să se-nchidă toate cârciumile din oraș și să servească doar prin geamlâc, ca să nu se revolte bucureștenii, numai bisericile nu s-au închis și oamenii se înghesuie la slujbe unii-ntr-alții fără să le treacă prin cap că mult mai ușor se vor îmbolnăvi așa, laolaltă.

Nu s-au schimbat prea multe, nu?