Elena Ferrante – “Viața mincinoasă a adulților”

Elena Ferrante - Viata mincinoasa a adultilor - Libraria Mihai Eminescu

Adulții mint, îi mint pe cei care nu sunt adulți, se mint între ei și cel mai important, nu recunosc că mint. Bineînțeles, asta e de fapt definiția adulților imaturi emoțional, dar ei sunt majoritari. Iar când vorbește Elena Ferrante despre asta, devine un subiect cu atât mai interesant. Căci cine nu o iubește pe autoarea Tetralogiei Napolitane? Nu îndrăznește nimeni să n-o facă și probabil pe asta s-a și bazat publicarea acestei cărți: cine nu va iubi o carte care e alcătuită din aceleași ingrediente ca seria pomenită mai sus? Ei bine, eu am găsit răspunsul: cititorii care înțeleg că ingredientele sunt importante, dar crucial este modul de preparare. Cele mai bune ingrediente se vor irosi dacă prepararea e dezastruoasă.

Iar dacă Viața mincinoasă a adulților nu poate fi numită un dezastru în mod absolut, cu siguranță devine unul prin comparație.

Când am început să citesc cartea și să mă lovesc de multiplele motive comune cu tetralogia, mi s-a părut interesant și promițător, mai ales știind că toate sunt într-un fel sau altul de sursă autobiografică: urma să înțeleg mai multe din această poveste pe care Elena Ferrante o spune fragmentar, îmbinând o realitate pe care nu o vom cunoaște niciodată cu o ficțiune pe care nu o putem recunoaște nici acum. Am început să fac asocieri, să găsesc trăsături comune între personaje, să mă amuz când personajul Tonino suna prea tare ca un alter-ego al lui Nino, deși s-a dovedit că această corespondență a fost introdusă cel mult pentru a ne induce în eroare. Curând însă am rămas dezamăgită. Dacă tetralogia a reușit, în ciuda poveștii cu iz de telenovelă, să depășească acest nivel printr-o profundă analiză a personajelor și a tuturor acțiunilor, Viața mincinoasă eșuează. Și cred că eșuează tocmai pentru că și-a propus prea mult. Numărul de personaje, întâmplările, cheile de interpretare pe care încearcă să le introducă Ferrante, toate se acumulează într-o misiune narativă ce depășește cele 300 de pagini pe care le are romanul. Nimic nu ajunge să-și atingă potențialul, pentru că Ferrante e ocupată să scrie despre toate la un nivel mediocru.

Și ca să nu continui să vorbesc despre cum nu a ieșit ce ar fi trebuit să iasă, aș vrea să scriu aici ce direcții/elemente mi-au plăcut și mi-aș fi dorit să fie explorate mai mult sau mai bine:

  • Brățara ca simbol. Deși ea pare să aibă o importanță majoră în carte, mai ales în final (pe care n-o să-l stric pentru nimeni, spunând care e), această importanță pare mai degrabă artificială și nu se oferă niciun fel de insight despre ce semnifică ea pentru fiecare dintre posesoare. Primim doar o privire din exterior, iar înzestrarea ei cu atribuții simbolice devine forțată;
  • Explorarea sexualității Giovannei, personajul principal;
  • Cum era de fapt Vittoria?
  • Introducerea religiei în viața cuiva care a crescut într-un mediu ateu și mai ales areligios.

Reproșurile mele sunt mai ales legate de firul narativ, de structurarea acțiunii, de cosntrucția personajelor, însă ar fi ipocrit să nu recunosc că talentul de scriitoare al Elenei Ferrante este în continuare evident, mai ales în ce privește alegerea cuvintelor, iar asta se vede chiar din titlu. Viața mincinoasă a adulților. Poate un titlu mai prost nu m-ar fi determinat să fiu așa dezamăgită de conținut.

“Problema românească. O analiză a rasismului românesc”

Pe fundalul mișcării Black Lives Matter (majoritar) din SUA, oamenii de peste tot din lume încep să se familiarizeze cu concepte ce țin de rasism, white privilege, ce înseamnă a fi un ally și încep să se depărteze instincitv de discursul rasist, pentru că, în definitiv, rasismul este definit ca fiind rău, iar pentru mulți tot ceea ce contează e să-și poată spune că sunt în tabăra bună. Această depărtare e de fapt echivalentă cu a băga sub preș niște disfuncționalități pe care eșuăm astfel să le înțelegem și să le identificăm în propriile noastre comportamente și instituții, ca abia apoi să începem un proces real de soluționare.

În România, discriminarea față de minoritatea romă parcă nici nu e clasificată ca rasism. Întotdeauna se folosesc argumente care, în aparență, nu țin de identitatea persoanelor discriminate, ci de o așa-zisă moralitate: “nu muncesc”, “nu își duc copiii la școală”, “fură”, fără a înțelege că tocmai existența acestor stereotipuri ține în mod evident de rasism.

Volumul coordonat de Oana Dorobanțu și Carmen Gheorghe conține o serie de articole scrise de cercetători, sociologi, jurnaliști, activiști romi sau neromi în care ni se demonstrează că discriminarea împotriva romilor este, de fapt, sistematică și reprezintă în mod evident rasism. Rasismul trebuie să fie înțeles ca un sistem în care discriminarea este prezentă la nivel instituțional și colectiv, așadar simpla noastră poziționare ca fiind non-rasiști (adică nici rasiști, nici anti-rasiști) este invalidă. Simpla acceptare a sistemului este rasistă, iar singura alternativă este cea anti-rasistă. Nu există o zonă gri. Iar în România, discriminarea este sistematică și instituțională: nerecunoașterea secolelor de opresiune, sclavie sau a Holocaustului romilor, așadar negarea sau pur și simplu ignorarea istoriei acestui grup, excluderea artiștilor și creatorilor romi din instituțiile dedicate artelor vizuale (fotografie, pictură, teatru) și acapararea în mod abuziv și ofensator de către albi a spațiului în care ar trebui să se vorbească despre romi de către romi, ignorarea în mod evident de către autorități atunci când apar cazuri de discriminare ce ar trebui sancționate, acte clare de eugenie etc.

Discursul rasist este de altfel foarte prezent în societatea românească, pe rețelele de socializare, în campaniile electorale, la televizor. Abia citind acest volum am aflat că persoane precum Nicolae Robu și Radu Banciu (dar nu și Traian Băsescu, de exemplu) au fost sancționați de mai multe ori de către autorități pentru afirmații rasiste la adresa romilor. Și totuși, asta nu i-a împiedicat să continue cu același tip de afirmații: amendele plătite nu le-au adus niciun fel de discreditate publică și poate chiar i-au făcut mai plăcuți votanților și spectatorilor. Așadar, în România nu am ajuns nici măcar în punctul în care să sancționăm public rasismul.

De aceea cred că Problema românească. O analiză a rasismului românesc și alte texte scrise pe această temă sunt obligatorii. E timpul să ascultăm ce spun romii și să ne oprim din a inventa soluții pentru ei din perspectiva noastră profund afectată de prejudecăți și de considerarea bărbatului alb, cisgender, heterosexual ca fiind norma. Iar asta poate să însemne să ne simțim inconfortabil, să ne dăm seama de rasismul internalizat și să acceptăm că ăsta e singurul mod prin care ne putem schimba, chiar dacă primul instinct este acela de a ne apăra și de a refuza ideea că putem fi parte din problemă.

Cartea este publicată, așa cum spun editoarele, în principal pentru romi, cu speranța (…) că va deveni un instrument de rezistență și emancipare pentru generațiile viitoare (pagina 11), însă este nevoie ca noi, majoritarii, să devenim mai buni aliați, iar volumul poate reprezenta o sursă valoroasă de răspunsuri la întrebarea cum?

Dacă ne dorim egalitate și echitate socială, atunci grupurile privilegiate trebuie să stea deoparte și să-și coboare vocea în ceea ce ține de marginalizare. Grupurile privilegiate trebuie să îi asculte pe cei marginalizați și să își folosească privilegiul pentru a amplifica vocile celor marginalizați. Dacă cei marginalizați nu fac un pas înapoi și insistă să controleze narațiunea despre ce e de făcut pentru împlinirea justiției sociale, nu fac decât să confiște spațiul pe care îl promit grupului care are nevoie de el, și să perpetueze aceleași mecanisme care au făcut posibilă injustiția socială în primul rând.

pagina 82

Un document cu resurse anti-rasism a fost realizat de niște oameni minunați aici. ERIAC (European Roma Institute for Arts and Culture) organizează în perioada Septembrie – Decembrie Barvalipe Roma Online University, care conține cursuri gratuite online ținute de specialiști în domeniu, pe teme precum istoria, cultura și identitatea Roma.

Ioana Nicolaie – “Cartea Reghinei”

A fost odată ca niciodată un trup de o mie de kilograme, zicea ea. Mai știi de el, mamă? Dar nu s-a găsit încăpere din lume care să-l încapă. N-a fost un scaun uriaș făcut pe potrivă. N-a fost ceaun în care să găsească din belșug mâncare. N-a fost cine să-l învețe să scrie cu toate cele douăzeci și patru de mâini deodată. Sau să fugă cu toate cele douăzeci și patru de picioare. Noroc că trupul a avut o șiră a spinării cum nu mai e alta. L-a ținut zdravăn, l-a strunit când era cât pe ce să cadă într-o parte, l-a îndrumat să crească liber și cât mai bine, l-a obișnuit de mic cu strădania, nu s-a dat îndărăt de la nici o muncă, fiindcă numai aceea, dacă-i cinstită, îl face întreg pe om. Și s-a luptat spinarea asta până a început să crape, într-un loc mai întâi, apoi, când o parte din trup, poate inima, s-a rupt de rest și-a început să se zbată singură, că acum, bietul, întâiul născut e și el poate pe moarte, spinarea a trosnit cu putere.

– Cum ai îndurat atâta, mamă?

pagina 199

Reghina e, în termenii Ioanei Nicolaie, o șiră a spinării care suferă sub greutatea poverii și care se învinovățește necontenit că e pe cale să cedeze. Vina și suferința, durerea și aproape autoflagelarea prin pasivitate se împletesc în monologul interior al Reghinei, pe cât de resemnat, pe atât de tulburător. Fiecare episod relevat, fără a ține seama de cronologie, arată o nouă fațetă a vieții ei. Nu lipsa de cronologie derutează, ci faptul că dacă le-am așeza cronologic, episoadele nu și-ar pierde nota suprarealistă. Pe cât de crudă e realitatea pe care Cartea Reghinei o înfățișează, pe atât de eteric ne apare discursul femeii, ca un voal translucid așezat peste viața ei și care ia forma acesteia, lăsând să se vadă frânturi de imagine, culori.

Poate că evocarea suprarealismului e doar vina mea, încă incapabilă să accept atrocitatea condiției femeii – atunci și acum. Prima naștere și prima bătaie primită, obediența față de bărbat și acceptarea tuturor acțiunilor lui, ținând încă de o iluzorie demnitate, avortul violent și suferința de a-i crește pe cei 12 copii. Fără menționarea metroului, a televizorului sau a comunismului, mi-aș fi imaginat poate întreaga imagine cu mai multe secole în urmă, iar acești termeni și alții se strecoară periodic pentru a-i aminti cititorului că lumea asta e departe de a fi fost înghesuită între coperțile acestei cărți, pentru că nu ar mai avea loc în realitate. Ea are, iar dacă nu, își face.

Reghina învață să nu mai opună rezistență, fără să-i poarte pică lui Damian sau tatălui care i-a dat-o la numai 15 ani. O urmă de regret încă răsună când povestește despre vara care a durat trei ani, despre Valer sau despre întâmplarea care a făcut-o să nu mai iasă niciodată din cuvântul tatei. Dar corpul de o mie de kilograme devine un organism ce nu mai poate fi oprit din creștere. Niciodată pe de-a întregul autonom, dar destul de autoreglabil cât să crească. Iar Reghina trăiește pentru el.

Poate singurul reproș ce i s-a adus acestei cărți este lipsa de autenticitate a limbajului Reghinei, pentru că discursul ei e mai apropiat de cel al Ioanei Nicolaie scriitoarea decât de cel al unei ardelence din Văralia (oraș fictiv, dar bine localizat geografic). Și e adevărat, dar nimeni nu a pretins că Reghina ar vorbi așa. De altfel, ea nu vorbește, ci urlă – și o putem înțelege. Cartea Reghinei este ceea ce am obține dacă am reuși să dezvoltăm un translator elocvent de emoții. Doar pentru că Reghina nu le-ar putea descrie astfel, nu înseamnă că vorbele folosite nu sunt mai puțin precise. Cu toții am răspuns cel puțin o dată la o întrebare cu “nu știu ce să spun, nu pot descrie în cuvinte”. Cartea Reghinei e ce am obține dacă am ști și dacă am putea. Iar faptul că vorbește atât de puternic cu ceva din noi ce ne este în parte ascuns explică și de ce nu o poți lăsa din mână, dar și de ce ai vrea să o ascunzi și să uiți că există o astfel de lume.

Robert Musil – “Omul fără însușiri”

Cine ar fi crezut că ar putea să-mi placă atât de mult să citesc 1000 de pagini despre nimic? Nu sunt omul rezumatelor, ceea ce poate fi de-a dreptul frustrant pentru oamenii cărora le povestesc despre ce mai citesc, dar până și eu mai spun că într-o carte se întâmplă x și y lucru. În Omul fără însușiri nu se întâmplă nimic. Sau, mai bine spus, nu se întâmplă nimic care să conteze. Nu există de fapt un fir narativ și cred că dacă aș fi citit capitolele într-o ordine aleatorie, nu aș fi avut altă părere. Firește, romanul găsește pretextul câtorva idile și conflicte, are pe fundal o măreață acțiune patriotică a Kakaniei, o crimă, o reuniune de familie și un divorț, dar aceste detalii narative nu doar că nu sunt conectate decât într-un mod superficial, ci sunt ele însele fără însușiri.

De fapt, întreg romanul există pentru un singur motiv, acela de a-l descrie pe Ulrich, omul fără însușiri și prototipul omului modern:

Nu e greu să-l descriem în linii mari pe acest bărbat de treizeci și doi de ani, pe Ulrich, chiar dacă tot ce știe el despre sine însuși e doar că e deopotrivă de aproape și de departe de toate însușirile și că ele toate, fie că au ajuns sau nu să intre în stapânirea lui, îi ramân curios de indiferente.

Întrucât posesiunea unor însușiri presupune o anumită plăcere resimțită față de realitatea lor, perspectiva creată ne permite să înțelegem cum cineva care nici față de sine însuși nu dă dovadă că ar avea simțul realității poate pe neașteptate să constate că într-o bună zi ajunge să apară în proprii ochi drept un om fără însușiri.

De altfel, Ulrich nu duce de fapt lipsa însușirilor și chiar posedă unele însușiri admirabile: este un renumit matematician, frumos, fermecător, inteligent și bogat. Lipsa însușirilor lui derivă din imposibilitatea sa de a se situa pe un plan atât de pragmatic al existenței cât să își observe măcar aceste însușiri. Reflectând constant la condiția umană, moralitate, iubire și câte și mai câte, Ulrich nu are timp să se dăruiască realității, iar atunci când pare că o face, e doar pentru a nu trezi bănuielile celor din jur. Ulrich nu e niciodată sigur, nici mulțumit sau fericit și nici nu pretinde vreodată că are cheia înțelegerii realității, așa cum aflăm: înțelegerea realității reprezintă exclusiv o problemă pentru gânditorul istorico-politic. Iar Ulrich e departe de a fi unul.

Dar am să conced asupra unui lucru cu totul diferit, continuă Ulrich după ce rămase un timp pe gânduri. Experții nu vor ajunge niciodată până la capăt. Nu numai că în zilele noastre n-au dat de capăt; nici măcar nu pot să-și imagineze cum ar arăta încununarea activității lor. Poate că sunt incapabili să-și dorească o finalizare. Poți, de exemplu, să-ți închipui că omul va continua să aibă suflet din moment ce a învățat să-l înțeleagă și să-l stăpânească pe de-a-ntregul din punct de vedere biologic și psihologic? Cu toate acestea, ne străduim să ajungem la această condiție! Aici este necazul. Cunoașterea este o conduită, o pasiune. La urma urmei, o atitudine nepermisă: precum dipsomania, erotomania și mania homicidă, tot astfel pasiunea irezistibilă de a cunoaște dă naștere unui caracter care nu mai este echilibrat. Nu e deloc bine spus că cercetătotul urmărește adevărul, adevărul îl urmărește pe el. Omul suferă de pe urma lui. Adevărul este adevărat, iar fapta este reală, fără să le pese de om: el suferă pur și simplu de patima lor, de beția realității, care îi marchează caracterul și nu-i mai pasă absolut deloc dacă din descoperirile lui va ieși la iveală ceva întreg, omenesc, desăvârșit sau dacă de fapt va mai ieși orice la iveală. Este o ființă contradictorie, o ființă care suferă și care e în același timp monstruos de activă și de energică!

În timp ce imperiul austro-ungar se degradează sub privirea sa, Ulrich rămâne indiferent, dar nu-și scapă din ochi idealul. Însă el nu e singurul personaj demn de luat în seamă. Caracterul atât de analitic al lui Ulrich și al romanului creează o serie de portrete fabuloase, cele mai de seamă fiind cele ale îndrăgostiților Arnheim și Diotima. Iubirea lor rămâne la nivel conceptual, la fel ca toate intențiile care apar în roman.

Poate nu există niciun roman pentru care ar fi fost mai potrivit să rămână neterminat, pentru că această întâmplare nefericită nu exprimă decât neimportanța unei finalități, față de care Ulrich ar fi manifestat aceeași indiferență.

Și totuși, Robert Musil părea să aibă toată intenția să-și termine capodopera, petrecându-și ultimii 20 de ani din viață scriind la ea. Și cred că aș fi putut citi încă 1000 de pagini fără să simt nevoia unei încheieri. Lipsa acțiunii te face să te oprești din a aștepta un deznodământ. Singura întrebare care chiar contează în acest roman îl vizează doar pe Ulrich. Și deși nu ajungem să înțelegem cine e Ulrich, știm ceva mult mai important despre el:

“Îi lipsește, deci, în întregul lui, ceva!” medita Arnheim, dar ca și cum aceasta ar fi reprezentat doar cealată latură a unei asemenea certitudini, aproape în același timp și cu totul fără voia lui îl stăpâni gândul: “Omul acesta are suflet!”

Fredrik Backman – “Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”

De când am citit Un bărbat pe nume Ove mi-am spus că Fredrik Backman va deveni noua mea plăcere vinovată (deși nu m-am simțit deloc vinovată săptămâna trecută, când mi-am comandat 3 cărți scrise de el doar ca să nu plătesc transportul pentru o singură carte).

Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău e despre relația dintre o bunică altfel și nepoata sa altfel, Elsa. Așa aflăm că altfelul e ereditar. Mai ales când bunica ta e altfel de-a binelea. Când bunica ta e medic chirurg de pe vremea în care era greu de acceptat că o femeie poate fi chirurg. Când își sacrifică familia și, implicit, pe mama ta, pentru a putea salva sute de vieți peste tot prin lume. Ea nu salvează oamenii doar prin proceduri medicale, ci și oferindu-le o nouă șansă. Asta înseamnă să îi ofere o locuință femeii care și-a pierdut fiii într-un tsunami și veteranului de război a cărui limbă maternă pare a fi esperanto, șansa de a fi mamă femeii care nu reușește să aibă propriii copii și protecție mamei și fiului “cu sindrom” pe care tatăl încearcă să îl omoare, refuzând ideea că ar putea fi copilul lui.

Poveștile tuturor oamenilor care o înconjoară pe bunica sunt foarte triste. Dar nicio bunică nu ar putea să i le spună așa nepoatei sale de șapte ani.

Bunica dă aprobator din cap, dar tot se apucă și-i spune povestea cap-coadă. Pentru că n-a învățat-o nimeni, vreodată, cum să nu spună povești. Iar Elsa ascultă, pentru că n-a învățat-o nimeni, vreodată, cum să nu asculte.

Elsa află toate aceste adevăruri, însă ele sunt doar povești din Miamas, regatul poveștilor din Tărâmul-Aproape-Treaz, iar personajele sunt cavaleri, prinți și prințese, dragoni și umbre. Iar bunica e genul de persoană pe care vrei să o ai de partea ta în luptă, în Tărâmul-Aproape-Treaz sau în realitate, la secția de poliție.

Dar nici bunica nu poate învinge în toate luptele, iar când ea moare, Elsa primește o ultimă misiune.

Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău e o poveste despre povești, despre importanța lor – aproape la fel de mare ca a oxigenului. Și mai ales e o poveste despre oameni și despre poveștile pe care fiecare le poartă cu sine, ascunzându-le, dar inconștient dorindu-și mai mult decât orice pe lume să le spună.

Oamenii trebuie să-și spună poveștile, Elsa. Altfel, se sufocă.