384 de pagini în mintea unui criminal în serie (sau cel puţin în mintea cuiva care se consideră un criminal în serie). Ce-i drept, cartea ar fi fost de două ori mai scurtă dacă am fi fost scutiţi de toate descrierile minuţioase ale ţinutelor tuturor personajelor, de numele de designeri celebri (probabil, eu am auzit de vreo 5, dar cunoscătorii probabil şi-au putut imagina mult mai bine decât mine adoratele sau criticatele piese vestimentare). La fel, cartea ar fi fost încă şi mai subţire dacă n-am fi fost puşi în faţa unei armate de restaurante, cafenele, baruri şi cluburi, împreună cu toate serviciile oferite de acestea.
..there is an idea of a Patrick Bateman, some kind of abstraction, but there is no real me, only an entity, something illusory, and though I can hide my cold gaze and you can shake my hand and feel flesh gripping yours and maybe you can even sense our lifestyles are probably comparable: I simply am not there.
Da, toate acestea nu aduc nimic în plus acţiunii, însă cu toţii suntem conştienţi de zecile de întrebări pe care ni le-am pus citind cartea. E Patrick Bateman un criminal? Chiar arată atât de bine pe cât spune? E ceva din ceea ce relatează real sau există vreun semn pe care Ellis l-a ascuns foarte bine în fluxul gândurilor aşa-zisului asasin prin care ar trebui să ne dăm seama că totul se întâmplă de fapt în mintea lui?
Is evil something you are? Or is it something you do?
Şi tocmai din această perspectivă ştim că toate detaliile aparent nenecesare nu au rolul de a aduce un plus romanului în sine, ci de a-l înfăţişa pe Bateman, cel care în 50% din timp e îngrijorat că nu arată suficient de bine, că cineva s-a îmbrăcat mai bine decât el, că părul îl face neatrăgător, că cineva are un card cu un design mai interesant decât el sau că nu are rezervare la cel mai bine privit restaurant din oraş. Iar acest personaj atât de atent construit pare să reprezinte o satiră a întregii societăţi, fapt ce face din Ellis un adevărat moralist.
Bateman e poate cel mai caraghios personaj de care am dat vreodată, pentru că nu doar întruchipează cea mai înaltă şi de prost-gust treaptă a snobismului, dar se ia şi deosebit de tare în serios: părerile şi sfaturile sale vestimentare sunt de urmat întotdeauna, iar “recenziile” de muzică pe care îl fac un critic formidabil. Pentru el, bineînţeles.
Dar dacă romanul în sine nu este decât o analiză a lumii interioare a unei persoane în mod evident dereglate mintal, ce este cu adevărat fascinant este reacţia pe care au avut-o oamenii de-a lungul timpului faţă de American Psycho. Deşi acum a devenit mai degrabă un clasic şi nu iese foarte tare în evidenţă, în 1991, când a fost lansată, această carte a fost cu mult în faţa capacităţii de acceptare a societăţii. Valurile de revoltă cele mai importante au fost din partea grupărilor feministe care considerau că în noul roman al lui Ellis femeile sunt tratate ca nişte obiecte (de parcă există vreun personaj în tot romanul care nu e un simplu obiect). În prefaţa scrisă de Irvine Welsh, acesta se întreabă cum ar fi fost privită cartea dacă ar fi fost scrisă de o femeie. Un strigăt de luptă al femeilor? Eliberarea dintr-o societate patriarhală? Oricât de pro-feminism aş fi, nu pot decât să râd de această interpretare care neglijează faptul că asta e una din puţinele cărţi în care şi bărbaţii au probleme pe care în mod normal le asociem cu femeile. În definitiv, nu lipseşte egalitatea: personajele, atât femei, cât şi bărbaţi, sunt la fel de snobi şi ridicoli.
Mi-ar plăcea să mai scriu câte ceva, dar chiar trebuie să returnez nişte casete video.
A reader has no favourite book 