Lista mea de crush-uri literare nu e impresionant de lungă, însă ceea ce e impresionant e procentul de personaje ruseşti care o alcătuiesc. În capul listei e prinţul Mîşkin al lui Dostoievski şi recent l-am adăugat listei pe Ilia din Imago. Cea mai nouă achiziţie este însă Iuri Jivago, poetul medic al Rusiei bolşevice, individualitatea care refuză să se lase supusă de un sistem ce urmăreşte depersonalizarea.
Poate că romanul ne dă câteva triunghiuri amoroase, poate că Lara este femeia ideală, angelică şi pasională în acelaşi timp, în timp ce Tonia este iubirea care se sacrifică pentru a obţine liniştea căminului, iar Marina este doar amăgirea după ce recuperarea oricăreia dintre celelalte două devine imposibilă. Şi poate că insensibilitatea mea nu mi-a permis să receptez acest roman drept o poveste de dragoste. Deşi am găsi firească implicarea dragostei în firul narativ, pentru că ea nu poate fi separată niciodată de realitate, iar aceasta să rămână încă verosimilă, am considerat această componentă doar un element de decor, un detaliu pe fundalul romanului. Şi nu susţin că am dreptate, probabil se găsesc destule voci care mă pot contrazice.
Dacă am reuşit să nu-l citesc ca pe un roman de dragoste, mi-a fost imposibil să nu-l citesc ca pe un roman despre condiţia umană, strivită de atrocităţile unei maşinării care vrea să o sărăcească de ceea ce îi e esenţial: de propria voce, gândire şi sensibilitate. Greşeala doctorului Jivago în această nouă societate nu este legată de pregătirea sa profesională, ci de încăpăţânarea de a-şi păstra spiritul liber, neatins de noua ordine socială – o lume decadentă, lipsită de profunzime sau păreri proprii.
Există un oarecare stil comunist. Nu sunt prea mulţi oameni cărora li se potriveşte. Dar nimeni nu încalcă atât de făţiş această manieră de viaţă şi gândire ca dumneavoastră, Iuri Andreevici. Sunteţi o batjocură la adresa acestei lumi, sunteţi jignirea ei.
Profesia de medic nu îl împiedică să manifeste un spirit artistic dezvoltat, poate mai sensibil la tot ceea ce îl înconjoară din cauza absenţei părinţilor , cugetările sale despre artă fiind adevărate manifestri ale scriitorului în roman, pentru că nu e greu de ghicit că Iuri nu este decât o proiecţie a lui Boris Pasternak.
Vechea mea idee că arta nu e denumirea unei categorii sau a unui domeniu, care acoperă o infinitate de noţiuni şi fenomene ramificate, ci că, dimpotrivă, e ceva îngust şi concentrat, numele unui principiu care intră în compoziţia operei de artă, denumirea forţei utilizate în aceasta sau a adevărului pus la lumină. Niciodată arta nu mi s-a părut obiectul formei, nici cealaltă faţă a ei, ci mai degrabă o parte tainică şi ascunsă a conţinutului. Pentru mine toate acestea sunt clare ca lumina zilei, le simt cu toate fibrele, dar cum aş putea exprima această idee?
Operele vorbesc prin multe: prin teme, situaţii, subiecte, eroi. Dar cel mai mult vorbesc prin prezenţa artei conţinute în ele. Prezenţa artei în paginile romanului Crimă şi pedeapsă cutremură mai profund decât crima lui Raskolnikov.
Carte care vorbeşte despre Rusia din prima jumătate a secolului XX, până la cel de-Al Doilea Război Mondial, publicată în Italia pentru că reprezenta un afront la adresa URSS-ului, nu se poate contesta caracterul ei istoric şi adevărurile pe care le dezvăuie despre realitatea acelei perioade.
În zilele noastre au devenit foarte frecvente formele microscopice de hemoragie cardiacă. Nu toate sunt mortale. În unele cazuri oamenii rămân în viaţă. Aceasta e boala cea mai nouă a contemporaneităţii. Cred că e de natură morală. Celor mai mulţi dintre noi ni se pretinde o duplicitate permanentă, transformată în sistem. Este imposibil ca, fără urmări pentru sănătate, să te manifeşti altfel decât simţi, să te umileşti faţă de ceea ce îţi repugnă, să te bucuri de ceea ce te face nefericit. Sistemul nostru nervos nu-i o vorbă goală, nu-i o ficţiune. El este corpul fizic alcătuit din ţesuturi fibroase. Sufletul nostru ocupă un loc în spaţiu şi este amplasat în noi, precum dinţii din gură. Nu poate fi siluit la nesfârşit fără urmări grave. Mi-a fost greu să ascult povestirea ta despre deportare, Innokenti, despre felul cum, în acest timp, ai crescut ca om şi te-ai reeducat. E ca şi cum un cal ar povesti cum s-ar dresa singuri la circ.
Dincolo de conţinutul romanului, scriitura este una impecabilă. Pentru cei obişnuiţi să sară peste pasajele descriptive, cele din Doctor Jivago vor fi o surpriză, nu doar prin expresivitatea aproape muzicală şi prin combinaţiile neobişnuite de cuvinte, ci mai ales prin dinamismul lor, e o descrere care te ia de mână şi te duce în frigul Siberiei fără să îţi vină să opui vreo rezistenţă – metoda folosită e fascinaţia.
Este un roman cu care oamenii care cred mai mult decât în orice în idei se vor identifica, în timp ce restul îl vor privi mai degrabă ca pe o tragedie de nerepetat. Şi un roman care vorbeşte singur despre sine, în care personajele se autocaracterizează inconştient când urmăresc doar să discute:
Căci numai în cărţile proaste oamenii se împart în două tabere, care nu au nimic în comun între ele. Însă în realitate, totul se amestecă! Ce om de nimic trebuie să fii ca să joci în viaţă un singur rol şi să ocupi un singur loc în societate, să însemni unul şi acelaşi lucru!
A reader has no favourite book 