Tag: Imago

Boris Pasternak – “Doctor Jivago”

Posted on by Gabriela

Lista mea de crush-uri literare nu e impresionant de lungă, însă ceea ce e impresionant e procentul de personaje ruseşti care o alcătuiesc. În capul listei e prinţul Mîşkin al lui Dostoievski şi recent l-am adăugat listei pe Ilia din Imago. Cea mai nouă achiziţie este însă Iuri Jivago, poetul medic al Rusiei bolşevice, individualitatea care refuză să se lase supusă de un sistem ce urmăreşte depersonalizarea.

Poate că romanul ne dă câteva triunghiuri amoroase, poate că Lara este femeia ideală, angelică şi pasională în acelaşi timp, în timp ce Tonia este iubirea care se sacrifică pentru a obţine liniştea căminului, iar Marina este doar amăgirea după ce recuperarea oricăreia dintre celelalte două devine imposibilă. Şi poate că insensibilitatea mea nu mi-a permis să receptez acest roman drept o poveste de dragoste. Deşi am găsi firească implicarea dragostei în firul narativ, pentru că ea nu poate fi separată niciodată de realitate, iar aceasta să rămână încă verosimilă, am considerat această componentă doar un element de decor, un detaliu pe fundalul romanului. Şi nu susţin că am dreptate, probabil se găsesc destule voci care mă pot contrazice.

Dacă am reuşit să nu-l citesc ca pe un roman de dragoste, mi-a fost imposibil să nu-l citesc ca pe un roman despre condiţia umană, strivită de atrocităţile unei maşinării care vrea să o sărăcească de ceea ce îi e esenţial: de propria voce, gândire şi sensibilitate. Greşeala doctorului Jivago în această nouă societate nu este legată de pregătirea sa profesională, ci de încăpăţânarea de a-şi păstra spiritul liber, neatins de noua ordine socială – o lume decadentă, lipsită de profunzime sau păreri proprii.

Există un oarecare stil comunist. Nu sunt prea mulţi oameni cărora li se potriveşte. Dar nimeni nu încalcă atât de făţiş această manieră de viaţă şi gândire ca dumneavoastră, Iuri Andreevici. Sunteţi o batjocură la adresa acestei lumi, sunteţi jignirea ei.

Profesia de medic nu îl împiedică să manifeste un spirit artistic dezvoltat, poate mai sensibil la tot ceea ce îl înconjoară din cauza absenţei părinţilor , cugetările sale despre artă fiind adevărate manifestri ale scriitorului în roman, pentru că nu e greu de ghicit că Iuri nu este decât o proiecţie a lui Boris Pasternak.

Vechea mea idee că arta nu e denumirea unei categorii sau a unui domeniu, care acoperă o infinitate de noţiuni şi fenomene ramificate, ci că, dimpotrivă, e ceva îngust şi concentrat, numele unui principiu care intră în compoziţia operei de artă, denumirea forţei utilizate în aceasta sau a adevărului pus la lumină. Niciodată arta nu mi s-a părut obiectul formei, nici cealaltă faţă a ei, ci mai degrabă o parte tainică şi ascunsă a conţinutului. Pentru mine toate acestea sunt clare ca lumina zilei, le simt cu toate fibrele, dar cum aş putea exprima această idee?

Operele vorbesc prin multe: prin teme, situaţii, subiecte, eroi. Dar cel mai mult vorbesc prin prezenţa artei conţinute în ele. Prezenţa artei în paginile romanului Crimă şi pedeapsă cutremură mai profund decât crima lui Raskolnikov.

Carte care vorbeşte despre Rusia din prima jumătate a secolului XX, până la cel de-Al Doilea Război Mondial, publicată în Italia pentru că reprezenta un afront la adresa URSS-ului, nu se poate contesta caracterul ei istoric şi adevărurile pe care le dezvăuie despre realitatea acelei perioade.

În zilele noastre au devenit foarte frecvente formele microscopice de hemoragie cardiacă. Nu toate sunt mortale. În unele cazuri oamenii rămân în viaţă. Aceasta e boala cea mai nouă a contemporaneităţii. Cred că e de natură morală. Celor mai mulţi dintre noi ni se pretinde o duplicitate permanentă, transformată în sistem. Este imposibil ca, fără urmări pentru sănătate, să te manifeşti altfel decât simţi, să te umileşti faţă de ceea ce îţi repugnă, să te bucuri de ceea ce te face nefericit. Sistemul nostru nervos nu-i o vorbă goală, nu-i o ficţiune. El este corpul fizic alcătuit din ţesuturi fibroase. Sufletul nostru ocupă un loc în spaţiu şi este amplasat în noi, precum dinţii din gură. Nu poate fi siluit la nesfârşit fără urmări grave. Mi-a fost greu să ascult povestirea ta despre deportare, Innokenti, despre felul cum, în acest timp, ai crescut ca om şi te-ai reeducat. E ca şi cum un cal ar povesti cum s-ar dresa singuri la circ.

Dincolo de conţinutul romanului, scriitura este una impecabilă. Pentru cei obişnuiţi să sară peste pasajele descriptive, cele din Doctor Jivago vor fi o surpriză, nu doar prin expresivitatea aproape muzicală şi prin combinaţiile neobişnuite de cuvinte, ci mai ales prin dinamismul lor, e o descrere care te ia de mână şi te duce în frigul Siberiei fără să îţi vină să opui vreo rezistenţă – metoda folosită e fascinaţia.

Este un roman cu care oamenii care cred mai mult decât în orice în idei se vor identifica, în timp ce restul îl vor privi mai degrabă ca pe o tragedie de nerepetat. Şi un roman care vorbeşte singur despre sine, în care personajele se autocaracterizează inconştient când urmăresc doar să discute:

Căci numai în cărţile proaste oamenii se împart în două tabere, care nu au nimic în comun între ele. Însă în realitate, totul se amestecă! Ce om de nimic trebuie să fii ca să joci în viaţă un singur rol şi să ocupi un singur loc în societate, să însemni unul şi acelaşi lucru!

 

Ludmila Uliţkaia – “Imago”

Posted on by Gabriela

Poate e doar dragostea mea pentru Rusia de vină, dar “Imago” e cu siguranţă cea mai bună carte pe care am citit-o anul ăsta (am recitit şi “Fraţii Karamazov”, dar nu luăm asta în considerare).

Cei trei prieteni în jurul cărora se ţese romanul sunt folosiţi exemplar pentru a ilustra ce înseamnă un destin şi cum poate fi influenţat de orice, de la lucruri covârşitoare ce afectează milioane de oameni precum comunismul, până la fapte minore, un simplu accident sau un gând nedesluşit.

Lumea din “Imago” este restrictivă, iar evoluţia locuitorilor ei este îngrădită. Şi cu toate astea, în centrul atenţiei noastre este un grup de oameni care sfidează asta. Literatura este în prim-plan, iar limitele care i se impun ne fac să fim revoltaţi. Îi iubim pe Boris Pasternak şi pe Iosif Brodski şi ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă cenzura ar fi reuşit într-adevăr, dacă samizdatul nu ar fi existat şi lucrările lor s-ar fi pierdut. Dar nu ei sunt cei importanţi, nu scriitorii cărora nu li se permite să publice aşa cum ar trebui contează, ci aceia care vor să îi citească şi care îşi riscă libertatea (fizică) pentru a face asta şi pentru a le oferi şi altora şansa de a o face. În definitiv, nu sunt încă sigură câţi dintre ei o fac din convingere că literatura trebuie să fie auzită şi că cenzura este o practică barbară şi câţi vor doar să se simtă liberi (moral) în împrejurări în care asta e considerată o crimă şi pedepsită ca atare.

“Supravieţuieşti aici numai dacă îţi schimbi pielea şi-ţi faci rost de una nouă, o nouă suprafaţă cu noi receptori. Oricât de straniu, treaba asta nu priveşte conţinutul, ce-i înăuntru. Poţi să păstrezi pentru tine ideile cele mai originale, acelea care sunt în disonanţă cu viaţa de aici, de neînţeles pentru mine. Ele nu interesează pe nimeni. Dar ca să fii în rând cu lumea, trebuie să îndeplineşti ritualurile ei de comunicare deloc complicate. Baletul idiot al vieţii occidentale. Sunt gata să-l accept, deşi sunt nevoit să iau decizii dificile.” (pagina 142)

Deşi se referă la America, rândurile de mai sus vorbesc despre omul modern în general, despre sacrificiile pe care trebuie să le facă pentru a se putea considera integrat şi arată discrepanţa dintre acesta şi cel care încă nu a intrat în această lume dezumanizantă şi care încă îşi foloseşte profunzimea simţurilor şi a ideilor pentru a supravieţui în comuniune cu propriile idealuri.

Romanul e complex din multe puncte de vedere. Conţinutul îl face să poată fi citit atât ca roman despre Rusia secolului XX, ca bildungsroman, ca roman despre necesitatea literaturii şi artei în general, dar şi în mod generic, roman despre condiţia umană. Structura dă însă mai multe informaţii despre complexitatea autoarei, care nu se rezumă la a povesti cronologic şi cinstit vieţile lui Ilia, Sania şi Miha, care devin plictisitoare în anumite etape. În fiecare nou capitol se ascund provocări, pentru că trebuie să identifici nu doar personajele, care nu mereu apar de la început, ci şi timpul în care e plasat, ca mai apoi să încerci să faci conexiuni cu celelalte capitole sau să aştepţi clarificări. E un puzzle şi un joc de leapşa în acelaşi timp. Spre deosebire de multe alte cărţi scrise fragmentar care uneori m-au obosit şi enervat, am citit cele 557 de pagini ale Ludmilei Uliţkaia fără să recurg la subterfugii, pauze sau alte scuze.

Pentru că lumea literară nu ia niciodată pauză şi sunt atât de multe cărţi pe care nu le-am citit, se întâmplă rar să recitesc vreo carte, însă ceva îmi spune că n-am să mă rezum la o singură lectură a romanului “Imago”.