Mia Couto – “Confession of the Lioness”

Despite the fact that I read quite a lot of poetry books in the past month, Confession of the Lioness might be the most poetic (and the most beautiful) text I have read recently.

Once I started reading more literature written in Portuguese, I realised that the most fascinating books are not those written by Portuguese authors, but those that come from the Portuguese (ex-)colonies, in which this language is not just a means of communication, but a continuous reminder of a violent history that has not necessarily stopped. This was very obvious when I read and reviewed A General Theory of Oblivion, and it is just as obvious in Mia Couto’s book.

Mia Couto is a Mozambican writer and Confession of the Lioness is set in Mozambique. We are told that the plot is inspired from real events that happened in 2008 in Cabo Delgado, where 28 people were killed by lions, but further investigations discovered the social and historical issues underlying the events. In particular, the lions came into the village for reasons that were the humans’ fault, after intruding their habitats and making them come closer to the village for food, but the solution decided upon was to kill the lions – are humans even able to take responsibility for their mistakes and give reparations?

The book alternates between Miamar’s perspective, a woman living with her parents in Kulumani, whose sister was a victim of the lions attacks, and Archangel Bullseye’s perspective, who is a hunter called from the city to kill the lions – the officials that make this call are not interested in the welfare of the people of Kulumani, but in the political damage brought by the situation. But the people living in the village are more than mere voters, other societal mechanisms are at play.

Both Miamar and Archangel have to fight their past, present, and are wondering about their future; complex familial patterns are being explored and they have to disobey what is expected of them: Miamar is a woman that does not act like a Kulumani woman should act, Archangel Bullseye is supposed to be the only real hunter left, but is hunting what he wants to do?

One of the characters says:

I don’t know what they’re looking for in the bush, the lion is right here in the village.

It is so easy to blame someone we do not understand or want to understand. Non-human animals end up being blamed and punished so often for effects that are obviously man-made. In this book, the lion becomes a symbol (which I do not particularly like), of disobedience, of freedom. The use of the lioness is linked to Couto’s analysis of the condition of women in the village of Kulumani. Multiple women are given a voice in this book, and all of them are victims of patriarchy, which is a criminal system in general, and Couto does not shy away from denouncing these crimes.

Sally Rooney – “Beautiful World, Where Are You”

I just finished reading Beautiful World, Where Are You and I am suggesting maybe changing the title into Good LGBTQIAP+ Representation, Where Are You.

Before going into my main critique of this book, I want to say that I actually enjoyed reading it (and it took me under two days to finish it) and that I loved Rooney’s writing style.

The book is about Alice and Eileen, two adult women that are best friends. Alice is a successful published author – she has published two books, just like Sally Rooney before writing this one and it feels at times that the character is the writer’s way of expressing her own views, experiences and struggles as a writer. Eileen works at a literary magazine and is nowhere near as successful as Alice, but that doesn’t stop them from being very close. The book starts when Alice moves to a new house in the countryside for a while and it alternates chapters in which we can read the emails the two friends send to each other regularly – in which they express their worries about society (touching concepts such as class, capitalism in decay, socialism), about art, beauty, and their more intimate experiences and questions – and narrative chapters in which we see the two navigate their almost-relationships with Felix, a man Alice meets on Tinder, and Simon, Eileen’s childhood friend and crush. And that’s it. That’s the plot. Nothing really happens and I loved that. Even the ending is boring as hell and that didn’t really bother me. The book is very character-driven and Rooney is amazing at creating the atmosphere for those characters to be themselves, to show themselves, to be vulnerable at times, foolish and to make you like them and hate them at the same time. I don’t know if the purpose was to get us to like the characters, but I definitely didn’t. Even when I found myself feeling very close to some of Alice’s experiences, I didn’t like her, I just wanted to keep digging into her mind, her thoughts, her structure.

So, given that I loved almost everything about this book, what exactly is the issue? Both Alice and Felix express that they are not heterosexual – as far as I remember, we know that Alice is bisexual, but we don’t really know the label Felix uses, except for the fact that he is both into men and women. And that’s great, isn’t it? We love some LGBTQIAP+ representation, don’t we? Yes, we do, but this book is a prime example of how you’re not supposed to do it. The characters’ queerness has absolutely no relevance to anything in the book: Alice used to be in love with a woman, Felix texts a guy on Tinder and tries hitting on Simon, but that’s the extent of queer representation in this book. While I’m all for having people’s sexualities and gender identities just being a part of them and not the central aspect of their character, I cannot help myself from thinking this representation is performative at best and disingenuous at worst. Especially when the two relationships depicted in the book are very heteronormative and have very obvious gender roles: the men are a bit emotionally illiterate, not that in touch with their feelings; the women are maybe too emotional, even unstable; Alice falls in love first, Felix is much slower to express such feelings; Eileen is the damsel in distress, the princess, Simon is the masculine man, the protector, the saviour.

In the case of Eileen and Simon, there is an attempt at deconstructing the dynamics they have, but it’s quite shallow and it doesn’t even begin to understand how gender roles play an important role in it – it’s discussed as if these are just individual features of the characters and not a systemic way in which AFAB and AMAB people are being brainwashed to think that’s how they need to act.

Alice and Felix are a different thing. This is not bi-erasure – bi people dating people at the other end of the gender spectrum does not make them straight and this is not something anyone is allowed to say (like for real, this is ban-worthy behaviour). However, exactly because bi people stay bi in all their relationships, there is always some queerness there. As a pan person myself, I can never really shed this identity, all my relationships are queer and I see that in the way I approach gender norms and other social constructs in all areas of a relationship. That doesn’t happen for Alice and Felix. And that disappointed me, because it would have been the kind of representation bi/pan/polysexual people rarely get and I was really excited for it. I am not sure whether Sally Rooney had the situated knowledge to write that relationship in a different way, as I know nothing about her sexuality and, while she is married to a man, I’m not going to assume anything. However, if she really wanted to include queerness in her book, there’s a lot of ways of getting the information needed to make it right, but there’s really no effort put into that.

And I think this speaks to a wider problem. Representation of LGBTQIAP+ people in media is very important, indeed. However, it’s not enough to just have characters that are queer if we do not deconstruct the cisheteronormative way in which our world and therefore the media functions. Representation is more than labels: it’s understanding, it’s authenticity, it’s depth. And we deserve to get that.

“Treisprezece. proză fantastică”

Pentru cineva care nu a mai citit proză fantastică din liceu, când singurul fantastic întâlnit (sau pe care mi-l amintesc oricum, a trecut ceva vreme) a fost cel al lui Eliade, volumul treisprezece a fost surprinzător. Fantasticul la care mă așteptam și pe care credeam că-l cunosc era nedespărțit de misticism, avea simboluri religioase și mai ales o stranietate care lipsește din majoritatea textelor din acest volum, foarte urbane, profane. Ce vreau să spun de fapt e că m-am simțit mult mai familiară cu textele astea decât m-aș fi așteptat și pe alocuri am rămas întrebându-mă unde e fantasticul povestirii – de mai multe ori m-am gândit că în absența contextului care plasa direct textele în proza fantastică, pe multe le-aș fi încadrat fără să mă gândesc de două ori în categoria absurdului.

Pentru că volumul e format din textele mai multor autorx și în consecință e destul de inegal, o să mă opresc din a vorbi despre el ca despre un bloc de text și o să scriu separat despre fiecare dintre cex treisprezece autorx.

  1. Pavel Nedelcu are două texte aici. Buchete urbane e la limita fantasticului, elementele caracteristice nu sunt neapărat necesare textului și mi-am dorit să fie o critică socială a situației bătrânilor în România, dar e maxim o discuție despre singurătate și alienare. Elvis părăsește clădirea e un fel de Nasul, ambele mi se par la fel de puțin amuzante, dar poate e doar lipsa mea de simț al umorului.
  2. Bogdan Răileanu, în textul Înainte să te retragi în lumea ta, imaginează o lume în care cititul poate fi folosit pentru a vindeca virusul (nu cred că e numit vreodată, dar cititorx nu poate să nu se gândească la covid-19). Mi-a plăcut atât de mult povestirea în mod cât se poate de subiectiv: orice text despre scris sau citit va primi puncte în plus de la mine. Fantasticul e doar un mijloc de a scrie despre lectură aici și nu un scop în sine.
  3. Iulia Micu pare să vrea să transmită ceva în Strada Luminii nr. 2A, însă eu sunt departe de a fi înțeles exact ce. Scenele se schimbă destul de rapid, ceea ce face textul dinamic și plăcut lecturii, iar asta reușește să redea destul de bine trecerea timpului, care pare să fie centrul textului – la final, personajul-narator reflectă la asta și la lipsa de însemnătate a individului.
  4. Lucian Mîndruță pare că s-a uitat la The Good Place și a decis că poate face el o treabă mai bună decât creatorii serialului (ceea ce nu ar fi foarte greu), dar nu prea i-a ieșit. Tot textul e cam clișeu și e de înțeles, pentru că subiectul e atât de abordat încât nu ai cum să scrii original despre el. Insuportabila plictiseală a eternității îi spune el textului.
  5. Mihai Ene scrie Între secole, care e probabil singurul text în care fantasticul a fost așa cum mă așteptam la început și care are un element care e o mică plăcere vinovată de-ale mele – joaca de-a timpul, trecerea între planuri temporale care dă senzația că ceva îți scapă și că e mai mult acolo decât poți vedea ca cititoare. Iar această joacă cu timpul devine și mai tipic fantastică pentru că acțiunea e strâns legată de noapte dintre ani, când timpul pare să își piardă rigiditatea obișnuită, e fluid.
  6. Cosmin Leucuța scrie Capra cu patru iezi, un text care mi-a plăcut nu pentru fantasticul său, ci pentru că reinterpreatarea basmului și introducerea unui personaj nou, lupoaica, partenera lupului, îi dă scriitorului ocazia să introducă niște observații deghizate ca glume despre masculinitatea toxică și despre condiția femeii – iar astea sunt căi sigure spre inima mea.
  7. Doina Ruști a scris minunat. Deși am mai multe cărți scrise de ea, nu am citit niciuna, iar ăsta e primul text al ei pe care îl citesc și n-o să mai stau atât pe gânduri și o să le citesc și pe restul. Herr se înscrie în tradiția textelor în care dizabilitățile, mai ales cele fizice, sunt asociate cu fantasticul, cu puteri speciale, ca un schimb alchimic sacru, de care nu suntem conștienți. Și deși cred că trebuie să scăpăm de această urmă de abilism din literatură, nu pot nega cât de excelent e scris textul.
  8. Tudor Ganea, în Săritorul, reușește să creeze niște imagini cât se poate de palpabile și deși textul în sine e foarte scurt, ele au rămas cu mine, parcă am devenit un al treilea personaj, care îi urmărește cu admirație pe cei doi copii și încearcă să-și facă curaj să sară.
  9. Allex Trușcă are două texte absurde. Cad oameni mi-a satisfăcut nevoia de absurd negru, de stranietate, în timp ce Judecata de Apoi aduce în discuția clasică problemă a trenului (the trolley problem), dar creează un cadru conștient și intenționat kafkian.
  10. Mihail Victus are două texte scrise obiectiv bine, dar care nu prea au reușit să mă absoarbă, iar lumile literare create au rămas la distanță de mine, motiv pentru care nu am simțit nimic gândindu-mă la copiii răpiți sau la personajul din Întunericul cobora încet și sinistru, iar soluționarea misterului, finalul textului nu a fost ceva ce așteptam, ci o comunicare factuală fără de care aș fi putut trăi foarte liniștită.
  11. Octavian Soviany – Povestea contesei Haremburga e pur și simplă scrisă prost. Nici nu-mi amintesc foarte bine despre ce a fost, dar îmi amintesc frustrarea în fața textului scris poticnit, mult prea fragmentar și cu întreruperi de fraze inoportune. Se prea poate să fi fost intenționat, de altfel, dar pentru mine a făcut lectura infinit mai neplăcută.
  12. Iulia Pană scrie foarte bine și mi-ar plăcea să o mai citesc, pentru că cele patru pagini ale povestirii Melchior sunt insuficiente pentru a-mi forma orice părere.
  13. Radu Găvan pleacă de la o premisă mișto și destul de ofertantă – fascinația aproape supranaturală pe care un artist o poate crea în fanii săi care duce la relații parasociale ce pot fi toxice. Cu toate astea, citind Ezria m-am simțit de prea multe ori confuză și finalul destul de bun nu mi-a provocat decât ușurarea de a fi terminat.

Deși mi-au plăcut doar vreo jumătate din texte, m-am bucurat să pot citi un astfel de volum. M-am bucurat atât de tare încât l-am citit într-o singură zi, deci dacă ipoteza lui Bogdan Răileanu ar fi adevărată, aș fi imună la covid o vreme. Dar pentru că nu e, a trebuit să folosesc metoda clasică și să mă vaccinez.