Ruth Ozeki – “The Book of Form & Emptiness”

The Book of Form and Emptiness: Ausgezeichnet: Women's Prize for Fiction,  2022 : Ozeki, Ruth: Amazon.de: Bücher

I haven’t written here in so long that you must believe the book that made me come back here and share my thoughts about it is indeed a great one.

The Book of Form & Emptiness starts with Benny Oh, a 14-year old teenager, the son of Kenji, a Korean-Japanese jazz musician, and Annabelle, whose job is to clip articles from newspapers for archival reasons (a job obviously endangered by the digital media, which is emerging as the book unfolds). After Kenji dies in a terrible accident, Benny starts hearing the voices of objects, hearing their worries and frustrations, and the whole book is written as a sort of dialogue between Benny and a book, a book about Benny’s life.

While the premise could make for a jovial and fun fantasy book, I did not think this is Ozeki’s style. She likes to poke at the edges of the status quo and make her readers question and rethink their daily reality. And I was not mistaken.

As Benny continues to hear the voices of things more and more intense, and he struggles to tell them apart from reality, he is first diagnosed with ADHD due to its inability to pay attention to classes, and later on, after he stabs himself with a set of scissors due to what they’re saying (in Chinese), he is diagnosed with schizofrenia. At the same time, Annabelle’s life feels to be falling apart – she cannot get along with Benny, she is in danger of losing her job, and her house is almost impossible to live in, as she finds it really hard to give up any of the objects she’s gathered over the years, from broken teapots to bags of newspapers no one needs any longer.

In the pediatric psychiatry hospital (Pedipsy) he spends some time in, he meets a girl whose artist name is the Aleph, and who introduces Benny to Slavoj, also known as the Bottleman, an old man in a wheelchair, almost always drunk, always talking about his life as a Slovenian poet, and to TAZ, a non-binary ferret that I wish received more space in the story. These characters, homeless residents of the neighbourhood, both struggling with addiction issues, are incredibly written. Not without humour, Ozeki portrays their desire for community, their work full of love to create spaces for this community, their anti-capitalist and revolutionary features. These characters’ dialogues are the ones stating clearly the messages this book is trying to send. As revealed in the acknowledgements, the author worked with mad activists to write this book and this is clearly seen in the Aleph, who knows without words about the bullying Benny is going though at school so she tries her best to protect him, and who is also trying to create a mental health community center for children and teenagers as a community-based alternative to psychiatric hospitals.

(As for Benny, I do not have schizophrenia and have not experienced any psychotic episode so it is hard for me to assess whether the portrayal of the mental health disorders described is accurate, but I would love to hear from anyone that has a more situated opinion and wants to chat about this book.)

Last, but definitely not least, this story is not only a beautiful tale of mental health, community, and loss, but is also a love letter to books, to stories, to language. Here, books are agents, they have will, desires, likes and dislikes, and – unsurprisingly – eloquently speak about the importance of language and perspective in telling a story.

I’ll leave you with this quote, which made me think how sad it can be to be a book:

But here’s another question: Has it ever occurred to you that books have feelings too? As you listen to this romantic tale of two ill-fated lovers, do you ever stop to wonder about what it feels like for us? Because, in truth, if skin marks the border where an I ends and an you begins, then in these moments of impassioned boundary crossing called love, we envy you. It’s that simple. We envy you your bodies. How can we not? Books have bodies, too, but ours lack the organs needed to experience the world. The skin that covers our boards and encloses our words is different from yours. Our skin, whether made from paper or parchment or cloth (or, these days, some combination of plastic, glass, and metal), fulfills a similar function of marking our perimeters, but even the most haptic and capacitive of our skins cannot experience pleasure the way yours can. We cannot feel the ecstasy, the merging of self and other.

page 36

Veronica D. Niculescu – “Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib”

Nu am citit până acum nimic de Veronica D. Niculescu. Dar la una din ultimele vizite în librărie, cărțile ei au devenit dintr-o dată foarte tentante. Am stat în cumpănă alegând între Simfonia animalieră, Quilt și Pescărușul de la geam. Acum îmi doresc să le fi luat pe toate.

Am ales Pescărușul de la geam pentru că, fiind scris sub forma unui jurnal de observație, părea că îmi va oferi o perspectivă cât mai puțin stilizată asupra acestei observații și asupra relației dintre om și pescăruș care se construiește încet, neinvaziv și cu blândețe. În paginile acestei cărți avem jurnalul aproape zilnic din anul 2021 pe care autoarea îl ține despre pescărușul Grégoire, pe care îl observă de aproape 6 ani în București. Din 2016 și-a notat datele în care Grégoire a început să își facă cuib împreună cu partenera sa, numărul de ouă depuse și al puilor care supraviețuiesc, data la care aceștia își iau zborul pentru prima dată, dar observă și rutina lor zilnică, personalitatea lor, felul în care comunică în diverse situații. Deși putem să credem că doar femeia îl observă pe pescăruș, aflăm destul de repede că este și ea la rândul ei observată – pescărușul o vede prin fereastra ei, se așază pe pervaz uneori în timp ce aceasta lucrează sau doar se privesc, își recunosc existența unul alteia.

Printr-un ochi de geam cât palma, între ghiveciul de lut al copăcelului de jad, rama ferestrei și pervaz – chiar pe deasupra binoclului așezat acolo -, pe acolo îi văd ochiul fantastic și pe acolo se uită Grégoire la mine și-n casa mea, la fel cum și eu mă tot uit la el și în casa lui. Ochi în ochi.

pagina 220

Ceea ce începe ca observație amatoare, așa cum autoarea o numește de câteva ori în carte, este clar mult mai mult de atât după 6 ani, iar dorința de neintervenție pe care autoarea o exprimă este încălcată de mai multe ori, atunci când, de exemplu, Ariadna, partenera lui Grégoire, este rănită iar Grégoire trebuie să crească singur puii și nu poate să caute hrană la fel de mult, așa că femeia cumpără hrană pe care le-o lasă pe pervaz; sau când unul din pui cade din cuib înainte să poată zbura, iar autoarea îi contactează pe cei în curtea cărora a căzut pentru a îl returna cuibului.

În ambele din aceste cazuri, intervenția vine ca urmare a unei înțelegeri pe care omul a dobândit-o cu privire la limbajul pescărușilor. Nu își dă seama de căderea puiului decât pentru că strigătele părinților erau aceleași pe care le foloseau când își încurajau puii să zboare, doar că mai intense. Câți dintre noi am avut răbdarea să ascultăm strigătele pescărușilor destul cât să le descifrăm înțelesul? Nu foarte mulți. Mult mai mulți dintre noi am interacționat cu alte animale non-umane, câini, pisici și alte specii, și știm că asta e adevărat, că sunetele pe care le scot, chiar dacă sunt în limbaj non-uman, nu sunt fără înțeles. Cu toate astea, animalele non-umane sunt numite fără voce, chiar și de către persoanele care fac activism pentru animale și care consideră că sunt o voce pentru cex fără voce. Dar animalele non-umane au voce, o voce pe care noi nu învățăm să o ascultăm, au capacitatea de a construi relații pe care noi nu învățăm să le construim decât dacă relația ne este benefică nouă, au personalitate, agentivitate, vieți complexe și făcute și mai complexe și dificile de către oameni și dorința lor de a crea spații atât de igienizate încât nu permit existența altor specii.

Cred că există mereu o linie foarte fină și deloc bine definită între un antropomorfism injust al animalelor non-umane și o relaționare autentică între un om și un animal non-uman. În relațiile pe care le avem cu animalele non-umane firește că proiectăm foarte multe din sentimentele și interpretările pe care le-am dezvoltat ca ființe sociale într-o societate umană, iar asta poate să fie în detrimentul relației cu un animal non-uman și să ducă la o barieră de înțelegere care nu ne dă voie să cunoaștem cu adevărat animalul. Totuși eu sunt de părere că a interzice să asociem relațiilor noastre multispecii oricare dintre interpretările pe care le cunoaștem din cele din interiorul speciei noastre poate fi la fel de injust, pentru că le pozitează pe animalele non-umane ca pe niște ființe veșnic străine și imposibil de accesat. Relaționarea multispecii înseamnă explorarea și îmbrățișarea diferențelor, inclusiv și mai ales ale celor care sunt și care poate vor rămâne mereu incomprehensibile nouă, dar și cultivarea lucrurilor pe care le avem în comun, ca indivizi și persoane umane sau non-umane.

În acest roman, bariera dintre uman și non-uman rămâne fereastra camerei autoarei, ca un portal multispecii. Ce cred că e important este că această barieră nu e un zid de netrecut, ci o barieră transparentă care se poate ridica atunci când fereastra e deschisă, parcă ilustrănd perfect dualitatea pe care o exprimam mai sus care e mereu inclusă în relațiile multispecii. Firește, această barieră fizică rămâne problematică, pentru că încă împarte în mod nedrept lumea în interior și exterior, spațiu alocat omului și spațiu liber sau mai liber, pentru că omul (ca specie, nu ca individ, deși uneori și ca individ) poate oricând să îl facă inaccesibil și nelocuibil pentru persoanele non-umane. Până la îndepărtarea barierelor, însă, fereastra mediază interacțiunea dintre cele două persoane:

Am mai făcut un pas înainte și-am revenit la fereastră, cu aparatul încă în mână, în vreme ce el stătea în colțul lui de pervaz. Și acolo, atunci, înalt, impunător – și curajos, și prietenos, și dulce, și precaut totodată -, s-a lăsat fotografiat pe îndelete.

L-am fotografiat întreg și i-am făcut portrete, din față și din profil, i-am surprins detalii, ochii, mai ales ochii. El s-a întors așa și așa, cum îmi stă așa?, dar așa?, și uite-mă și așa. Sigur, nu mi-am pierdut mințile, pescărușul nu are cum să știe că îl fotografiez, nu are cum să știe nici ce înseamnă o imagine falsă, o copie din pixeli sau din hârtie, însă, în felul lui, ceva știa, ceva simțea – că îl privesc intens, cu admirație și fără să îl pun în pericol, da, sunt sigură că privirea mi-o înțelege (sau respirația?) și simte că nu i se întâmplă nimic, că aparatul ăsta din care iese un tub negru nu trage, nu e o armă (porți tu cumva în gene, moștenită, spaima de arme de foc, pescărușule?). Nu știu să explic, nici nu trebuie explicat. Dar știu că Grégoire mi-a pozat.

pagina 110

Multe persoane care au făcut recenzii acestui roman și chiar autoarea au explicat sau argumentat că această carte este rezultatul unui an pandemic, plin de izolare și carantină, când lipsa interacțiunii umane a putut lăsa loc celei interspecii. Și deși scrierea atentă a datelor din fiecare zi și publicarea acestui jurnal poate fi explicată astfel, anii care au precedat pandemiei au creat și hrănit această relație la rândul lor. Relațiile multispecii nu sunt doar o alternativă atunci când cele din cadrul speciei noastre întâmpină dificultăți, sunt greu de susținut, ci sunt și trebuie să fie parte a rețelei noastre de relații.

Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib a fost o bucurie neașteptată pentru mine, prezentând o întâlnire cu non-umanul care nu încearcă să îl transforme pe acesta din urmă într-o lecție despre uman, într-un simbol pe care oamenii să îl poată însuși într-un mod care să îl înstrăineze complet de referentul non-uman. Este un roman despre un pescăruș, Grégoire, despre partenera sa, Fiona, despre puii lor, Jack, Victor și Isa, și despre femeia care îi vede, în cel mai activ și profund al acțiunii de a vedea. Nu ar trebui ca asta să mă emoționeze atât de tare, dar o face, și las emoția aceasta să vină.

Nu știu cum să închei, așa că voi lăsa aici un ultim citat din carte:

Știu că numele astea, poate caraghioase, n-au sens la asemenea păsări. Pentru ele. Dar pentru mine, da. N-o să-i strig niciodată pe nume, la fel cum n-o să-i gâdil niciodată pe burtică. Însă, pe de altă parte, nici nu sunt doar niște etichete, care să mă ajute să-i identific și să le pot spune povestea. În toți ceilalți ani, de altfel, nu doar acum, păsările au avut nume. Grégoire nu e doar un pescăruș. E unul dintre acești pescăruși, unul anume, cel pe care-l cunosc. Un șef de colonie, cu atitudine, cu istorie, cu poveste. Cu anumite trăsături. Mi-e dor de Ariadna, pe care n-am mai zărit-o de mult. Mi-e dor de Fred și Barney și bănuiesc că ei zboară pe aici, stârnind ceva agitație, și mi-e dor de Mici-kiki. Îmi place să pot spune exact de care dintre ei mi-este dor.

pagina 120

Iuliu Neagu-Negulescu – “Arimania”

Cred că întotdeauna am evitat literatura română necontemporană (în afară de lecturile pe care le facem totx la școală, mi-ar fi greu să numesc texte românești scrise înainte de anii ’70 pe care să le fi citit). Textele vechi în general îmi dau bătăi de cap: aș vrea să le pot înțelege în contextul istoric și cultural în care au fost scrise, dar fără a anula contextul istoric și cultural în care le citesc – orice lectură e de altfel un dialog între cele două seturi de circumstanțe și nu îmi place să le separ de dragul unei obiectivități oricum false. Textele vechi sunt ușor de discreditat, pentru că par a fi în mod automat și învechite, nepotrivite unei interpretări moderne, incompatibile cu un sistem de valori feministe, de exemplu. Însă ce am ajuns să înțeleg recent este că ar trebui să chestionăm care sunt vocile care ajung la noi din trecut și care sunt vocile care nu ajung, la fel cum ar trebui să chestionăm același lucru pentru prezent. Problema accesibilității, a supremației status quo-ului, a marginalizării și mai mare a autorxlor aflate deja pe margini, toate acestea sunt și mai greu de descâlcit atunci când ne uităm la un secol și ceva în urmă, când vocile care străbat până la noi sunt atent selectate și de istoria majoritară. Așa se face că e ușor să credem că literatura revoluționară e o invenție a ultimului secol sau chiar că am inventat-o noi. Dar nu e neapărat așa.

Poate tot paragraful anterior e puțin exagerat, având în vedere că nu pot numi mai mult de 3-4 astfel de autorx care să confirme că o atfel de literatură subversivă există, dar Iuliu Neagu-Negulescu s-a înscris ușor pe această listă.

Sunt nefamiliară cu textele lui, așa că voi vorbi strict despre Arimania, un text publicat în 1923 care ne arată organizarea și buna funcționare a unei țări (probabil inspirată din România acelor zile) organizată pe principii anarhiste. Țara Buneiînțelegeri sau Arimania este subiectul acestei scrieri utopice.

Cartea e exact ce am scris mai sus: fiecare capitol din organizarea acestei țări primește o descriere detaliată, încercând să răspundă la multe dintre întrebările pe care le-am primit de atâtea ori ca răspuns la poziția anarhistă: ce facem cu poliția, copiii, educația, totul va fi haos! Deși organizarea concretă pe care o descrie poate să nu fie chiar potrivită unei perspective de secol XXI, cred că ce e important la această carte este felul în care structura acestei societăți prefigurează relațiile dintre oameni, relații de bunăînțelegere, bunăvoință și bunăconviețuire, în timp ce structura societății în care trăim acum este incompatibilă cu astfel de relații.

Bineînțeles, cartea este modelată de contextul cultural și istoric în care este scrisă: avem o perspectivă binară asupra genului, lipsește orice formă de eliberare sexuală, sexul fiind încadrat exclusiv în domeniul reproducerii și nicidecum al plăcerii, iar perspectiva asupra animalelor este una eliberatorie când vine vorba de animalele văzute ca muncitorx, dar nu când e vorba de ele ca hrană. Cu toate astea, discursul lui Iuliu Neagu-Negulescu include argumente despre abolirea poliției și a închisorii, scurtarea zilei de muncă până la maxim 4 ore, integrarea educației copiilor într-un sistem colectiv și care nu depinde de familia nucleară, care este și ea abolită în Arimania (deși monogamia e încă singura formă validă de relaționare). Imaginează-ți că am inserat aici mema aia cu it’s not much, but it’s honest work, ca să nu trebuiască să o fac pe bune.

În principiu am început să scriu acest review nu ca să spun că Arimania o să vă schimbe viața, ci ca să vă spun că a existat literatură radicală dintotdeauna, că există acum și că va exista întotdeauna. Arimania și alte texte le găsiți pe Pagini Libere. O să fac cândva o listă cu locurile și editurile (sau poate editura) în care puteți găsi astfel de texte. Dar sunt destule pe Pagini Libere să nu vă plictisiți așteptând.

Andrea Gibson – “You Better Be Lighting”

I am writing this at midnight because someone reminded me I love to write about books and I decided to do it now because there is no better way of loving something than dedicating your present to it. And the book I am writing about is about love, or maybe less about love and more love itself.

I decided to buy You Better be Lightning after I watched Andrea’s amazing performance of Homesick: A Plea for our Planet, having never heard of Andrea Gibson before or even expecting to have my heart shaken in the most brutally beautiful way, it was mostly an impulse buy, but I’ve never regretted an impulse buy in my entire life. It’s mostly books, soft toys and all sorts of frog-shaped objects. What’s there to regret?

After just some poems and just as many crying sessions, I knew this book would be with me forever. And I mean physically, I used to carry my favourite poetry book everywhere, now it’s two of them. And it’s not just a symbolic thing I do or even just a comfort thing. No, it’s pure necessity. Sometimes I might need to remember what love is and how it can make you a bad activist or just a flawed human being. Sometimes I might need to remember what I’m fighting for by reading how queer youth are five times more likely to commit suicide or reminding myself how the earth is holding us with so much kindness and needs us to hold it back with at least a tiny fraction of that kindness. Sometimes a friend might need to sign a contract with themselves to stop being their own worst enemy and sometimes I need to remind myself I signed the same contract. Sometimes I might need to understand that I will never feel anger as long as I can feel love and that love can be so many things. Love can be in so many ways. Love can be the voice I hear when I read out loud the poem about Prince which teaches me once again that love can be so much more than we learn. So much more than romance or even friendship. Love can come from so many places I just stopped questioning love. It’s not love that needs questioning, but the lack of it. I started writing a review about the most beautiful poetry I’ve ever read and I ended up writing a long text about love. And this is perfect – because the most beautiful poetry out there will always speak about love and the most beautiful love in here will always be poetry.

And yes, this is a book about queerness and social justice and feminism and veganism and all the right things and it was great in all the right ways. But I don’t think that’s why I loved it.

Here’s a poem I loved that is short enough for me to type it:

Note to the stranger six feet away:

There was never not a bridge from your chest to mine. My heartbeat was always the sound of your feet walking towards me. I can’t believe how many years I lived without knowing the air you were breathing out was the air I was breathing in. Forgive me for not saying thank you before our lungs had reason to hide. Do you pray mor enow than you used to? I pray all the time. I pray to the Big Bang and the Tini Bang and to the bangs we’ll all have to cut ourselves so we can see what beauty can only be seen from six feet away. A giraffe’s neck is six feet long. A decade from now, will I remember the week I spent wondering if I could hug a giraffe’s torso and not get sick if the giraffe coughed? I don’t want to forget anything about this. Especially not how it feels to worry about everyone I love at the same time – so much of the world had been doing that already.

If every heart-worthy novelist weeps for days before killing off a beloved character, god must have spent centuries sobbing before pressing a pen to the page of this year.

Mia Couto – “Confession of the Lioness”

Despite the fact that I read quite a lot of poetry books in the past month, Confession of the Lioness might be the most poetic (and the most beautiful) text I have read recently.

Once I started reading more literature written in Portuguese, I realised that the most fascinating books are not those written by Portuguese authors, but those that come from the Portuguese (ex-)colonies, in which this language is not just a means of communication, but a continuous reminder of a violent history that has not necessarily stopped. This was very obvious when I read and reviewed A General Theory of Oblivion, and it is just as obvious in Mia Couto’s book.

Mia Couto is a Mozambican writer and Confession of the Lioness is set in Mozambique. We are told that the plot is inspired from real events that happened in 2008 in Cabo Delgado, where 28 people were killed by lions, but further investigations discovered the social and historical issues underlying the events. In particular, the lions came into the village for reasons that were the humans’ fault, after intruding their habitats and making them come closer to the village for food, but the solution decided upon was to kill the lions – are humans even able to take responsibility for their mistakes and give reparations?

The book alternates between Miamar’s perspective, a woman living with her parents in Kulumani, whose sister was a victim of the lions attacks, and Archangel Bullseye’s perspective, who is a hunter called from the city to kill the lions – the officials that make this call are not interested in the welfare of the people of Kulumani, but in the political damage brought by the situation. But the people living in the village are more than mere voters, other societal mechanisms are at play.

Both Miamar and Archangel have to fight their past, present, and are wondering about their future; complex familial patterns are being explored and they have to disobey what is expected of them: Miamar is a woman that does not act like a Kulumani woman should act, Archangel Bullseye is supposed to be the only real hunter left, but is hunting what he wants to do?

One of the characters says:

I don’t know what they’re looking for in the bush, the lion is right here in the village.

It is so easy to blame someone we do not understand or want to understand. Non-human animals end up being blamed and punished so often for effects that are obviously man-made. In this book, the lion becomes a symbol (which I do not particularly like), of disobedience, of freedom. The use of the lioness is linked to Couto’s analysis of the condition of women in the village of Kulumani. Multiple women are given a voice in this book, and all of them are victims of patriarchy, which is a criminal system in general, and Couto does not shy away from denouncing these crimes.