Fredrik Backman – “Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”

De când am citit Un bărbat pe nume Ove mi-am spus că Fredrik Backman va deveni noua mea plăcere vinovată (deși nu m-am simțit deloc vinovată săptămâna trecută, când mi-am comandat 3 cărți scrise de el doar ca să nu plătesc transportul pentru o singură carte).

Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău e despre relația dintre o bunică altfel și nepoata sa altfel, Elsa. Așa aflăm că altfelul e ereditar. Mai ales când bunica ta e altfel de-a binelea. Când bunica ta e medic chirurg de pe vremea în care era greu de acceptat că o femeie poate fi chirurg. Când își sacrifică familia și, implicit, pe mama ta, pentru a putea salva sute de vieți peste tot prin lume. Ea nu salvează oamenii doar prin proceduri medicale, ci și oferindu-le o nouă șansă. Asta înseamnă să îi ofere o locuință femeii care și-a pierdut fiii într-un tsunami și veteranului de război a cărui limbă maternă pare a fi esperanto, șansa de a fi mamă femeii care nu reușește să aibă propriii copii și protecție mamei și fiului “cu sindrom” pe care tatăl încearcă să îl omoare, refuzând ideea că ar putea fi copilul lui.

Poveștile tuturor oamenilor care o înconjoară pe bunica sunt foarte triste. Dar nicio bunică nu ar putea să i le spună așa nepoatei sale de șapte ani.

Bunica dă aprobator din cap, dar tot se apucă și-i spune povestea cap-coadă. Pentru că n-a învățat-o nimeni, vreodată, cum să nu spună povești. Iar Elsa ascultă, pentru că n-a învățat-o nimeni, vreodată, cum să nu asculte.

Elsa află toate aceste adevăruri, însă ele sunt doar povești din Miamas, regatul poveștilor din Tărâmul-Aproape-Treaz, iar personajele sunt cavaleri, prinți și prințese, dragoni și umbre. Iar bunica e genul de persoană pe care vrei să o ai de partea ta în luptă, în Tărâmul-Aproape-Treaz sau în realitate, la secția de poliție.

Dar nici bunica nu poate învinge în toate luptele, iar când ea moare, Elsa primește o ultimă misiune.

Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău e o poveste despre povești, despre importanța lor – aproape la fel de mare ca a oxigenului. Și mai ales e o poveste despre oameni și despre poveștile pe care fiecare le poartă cu sine, ascunzându-le, dar inconștient dorindu-și mai mult decât orice pe lume să le spună.

Oamenii trebuie să-și spună poveștile, Elsa. Altfel, se sufocă.

Julio Cortázar – “62. Model de asamblare”

Câteodată mă îndrăgostesc de un autor când îi citesc prima carte și mi-e frică să citesc orice altceva a scris: dacă îmi va trăda iubirea, scriind o carte proastă, o carte chinuitoare care mă va face să plâng ca după o despărțire? E ciudat că am teama asta, deși nu mi s-a întâmplat aproape niciodată. De cele mai multe ori a fost pe dos: am mai dat o șansă unui autor pe care l-am detestat aproape, ca apoi să mă îndrăgostesc de el (vorbesc de tine, aici, Rushdie).

Ei bine, cu Julio Cortázar nu am avut teama asta. E adevărat, unui scriitor mediocru i se poate întâmpla să scrie o carte acceptabilă, poate chiar bună, dar ce scriitor mediocru ar putea scrie Șotron (recenzie aici)? Așa că apucându-mă de 62, am avut o singură teamă: că o voi termina prea repede.

62 este despre capitolul cu același număr din Șotron și e chiar ceea ce spune că e. Acest generic Oraș e un exercițiu mental, un puzzle în care una din datele de intrare cele mai importante este cel care asamblează piesele, piese care nu capătă semnificație decât pentru acesta, piese în care de fiecare dată altcineva e naratorul, altcineva e personajul, parazeul, iubitul, iubita, dorința, cel ce se frământă și cel ce își dorește să uite. Cele câteva personaje care locuiesc în Oraș sunt întoarse pe toate părțile, iar asta creează senzația unui stream of consciousness care se ramifică de fiecare dată în mod neașteptat. Și totuși, odată ce te-ai obișnuit că asta se poate întâmpla oricând, romanul are un fir epic care se poate urmări. Ceea ce poate fi chiar teza pe care scriitorul vrea să o transmită: procesul activ de asamblare de către o conștiință este cel care creează sensul, care creează ordine dintr-un aparent haos. Există o graniță pe care opera lui Cortázar (sau, mă rog, cele două cărți pe care le-am citit eu) încearcă să o șteargă, să o estompeze, cea care îl separă pe creator de receptor. Cortázar alege să nu o facă printr-un manifest, ci printr-o demonstrație. Astfel, chiar și cei mai cârcotași, cei mai mari adepți ai acestei clasice diferențieri vor deveni părtași fără să vrea și fără să-și dea seama decât prea târziu.

Cum ziceam, m-am îndrăgostit de Cortázar citind Șotron, rămânând fascinată de construcțiile lui, de alegerile de cuvinte și de atmosfera mereu puțin mai lirică decât te-ai aștepta la unele din acțiunile aproape triviale redate. Dar în 62 am simțit că suntem îndrăgostiți de multă vreme, că eu scriu cartea în timp ce o citesc și că mă preling printre cuvinte, printre fraze, printre gânduri care mi-au creat senzația unui déjà-vu bizar, pentru că obiectiv eram convinsă că nu m-am gândit la lucrurile astea vreodată, dar mă izbea cât de posibil era să fi ajuns să le gândesc, cât de intime îmi păreau. Și nu cred că asta înseamnă că am eu vreo conexiune ieșită din comun cu scriitorul, ci că el are o abilitate ieșită din comun de a scrie într-o manieră care te face să confunzi ceea ce citești cu vocea din capul tău, care te convinge că e chiar acea voce, iar lectura e doar o întâlnire cu tine însuți. Sună ca un trip cool, nu?

Dar, în esență, știu că totul e fals, că deja mă aflu departe de ceea ce tocmai mi s-a întâmplat și care, ca de atâtea ori, ajunge să fie o zadarnică nevoie de a înțelege, poate neținând cont de chemarea sau de semnul obscur al lucrului în sine, neliniștea în care mă lasă, instantanea nevoie a altei ordini unde dau buzna amintiri, energii și semne care formează o coeziune meteorică ce dispare în aceeași clipă în care mă nivelează și mă smulge din mine însumi. Acum, din toate astea nu mi-a mai rămas decât curiozitatea, vechea particularitate umană: să descifrez. Și partea cealaltă, emoția puternică din coșul pieptului, vaga certitudina că de acolo, și nu din simplificarea dialectică, începe și continuă un drum.

Sigur că nu-i destul, până la urmă tot trebuie să gândești și așa începe analiza, distincția întree ceea ce cu adevărat face parte din acea clipă nesupusă timpului și ceea ce îi adaugă asociațiile ca s-o atragă, ca să-ți aparțină cât mai mult, ca s-o așeze cât mai mult de partea asta. Dar și mai rău va fi când vei încerca să le povestești altora, mereu vine un moment când trebuie să încerci să-i povestești unui prieten, să zicem lui Polanco sau lui Calac, sau tuturor, deodată, la o masă în Cluny, sperând poate, fără să crezi nici tu cu adevărat, că dacă le vei povesti se va dezlănțui din nou acea coagulare, că lucrurile vor căpăta în sfârșit un sens.

Ah, și dacă nu părea destul de mișto deja, traducerea e făcută de Marin Mălaicu-Hondrari.

Samanta Schweblin – “Vis febril”

De Samanta Schweblin am auzit prima dată când a apărut în numărul 10 al revistei iocan cu proza scurtă Păsări în gură, care mi s-a părut atât de bizară, absurdă și mișto încât i-am reținut numele autoarei (nu sună ca mare lucru, dar eu câteodată îi uit numele lui Tolstoi). Când am găsit într-o librărie în care nici nu trebuia să fiu cele două cărți minuscule – de parcă doar inițiații aveau dreptul să le observe și să se bucure de ele – ceva căi neuronale de a căror existență nici nu știam s-au activat și nu mi-au dat voie să plec fără ele.

Le-am citit pe ambele (volumul de proză scurtă Păsări în gură și mini-romanul Vis febril) în două zile și tot ce îmi doresc e mai mult. Păsări în gură e probabil cel mai bun volum de proză scurtă pe care l-am citit vreodată și nici măcar nu exagerez. Fiecare text e atât de unic (iar volumul e ciudat de omogen tocmai prin faptul că fiecare povestire e bizar de unică) încât ar trebui să scriu o recenzie pentru fiecare, dacă m-aș apuca. Așa că nu o voi face și voi scrie despre Vis febril, pe care l-am terminat acum 25 de minute.

De 25 de minute stau și nici măcar nu mă întreb: care e mesajul? Nici nu vreau să știu ce vrea să transmită scriitoarea prin povestea asta care sună ca un delir, ca o povestire a unui vis pe care nu ți-l mai amintești bine și îl contaminezi cu altele, cu propria imaginație, cu sugestii pe care le primești de la cei cărora le povestești.

Cele puțin peste 100 de pagini iau forma unui dialog între Amanda, mama Ninei, și David, fiul Carlei, în ultimele momente de viață ale Amandei. David încearcă să o ghideze spre a-și aminti sau a mărturisi ceea ce s-a întâmplat, cum a ajuns în mica localitate cu fiica ei, cum Carla i-a povestit despre fiul ei, un monstru, cum a aflat de contaminarea pârâului din care beau toți oamenii și animalele, cum femeia din casa verde, care pare a fi o vrăjitoare, încearcă să rezolve intoxicația prin transferarea spiritului (de care e legată o parte din boală) într-un trup sănătos care se poate lupta cu ea. Întrebările deghizate ca replici ale lui David pot fi chiar asta sau pot fi vocea unei conștiințe tulburate care se învinovățește pentru a-și fi pus în pericol familia și mai ales fiica. Pentru că până la urmă, acțiunile Amandei și ale Carlei nu pot fi explicate decât prin maternitate, prin dorința de a-și proteja și salva copiii. Ambele aproape că sunt indiferente la copilul celeilalte, deși ambii trec prin aceeași confuzie, de a fi pe jumate în alt corp.

Atmosfera este însă ceea ce face cartea asta specială. Tehnica aleasă, cea a relatării amintirilor te face să simți că vezi totul printr-un voal, că nu asiști direct la nimic, că narațiunea e necreditabilă, există o singură perspectivă a unei persoane muribunde, care nu înțelege tot ce se petrece. Fiecare imagine redată se apropie din ce în ce mai tare de absurditate, poate cea care e la apogeu este imaginea zecilor de copii bolnavi, cu malformații datorate consumului de apă otrăvită, care traversează strada foarte devreme dimineața, ca un alai greu de imaginat, ireal parcă.

Și cred că la asta se pricepe cel mai bine Samanta Schweblin, fapt confirmat de toate povestirile ei: să creeze imagini absurde, de neînțeles, dar care hipnotizează cititorul care nu se poate opri din citit. Iar asta face ca textele ei să aibă un potențial foarte mare pentru a fi ecranizate. Sper să nu întârzie prea mult ecranizările astea.

Toată cartea e o încercare de a afla ce e important în această poveste. Dar nu e totul important? E ceva important?

Andreea Răsuceanu – “O formă de viață necunoscută”

O formă de viață necunoscută se naște din cele mai intime părți ale Bucureștiului, locuiește pe Strada Mântuleasa și nu pleacă niciodată de acolo.

Oare aici se năștea liniștea, pe strada asta mica ce unea două bulevarde, liniștea care pe urmă se împrăștia în tot orașul, lingându-i bordurile și învelindu-i trotuarele într-o plapumă moale. O stradă mică, de trecere, pe unde să traversezi orașul mai repede, spre locurile care contează cu adevărat, marile bulevarde, acolo unde-i viața. Unloc în care nu se fixează nimic, totul e provizoriu, erau multe astfel de străzi în București, unde totul părea ridicat în grabă, înjghebat, gata să fie pus la pământ oricând. Dar aici lucrurile păreau să fie la fel dintotdeauna, eterne, deși atât de diferite și amestecate. Strada avea o viață a ei, secretă, și uneori Elena avea impresia că duhurile ei ascunse o urmăreau până ieșea în Calea Călărașilor.

E acolo în secolul XVIII, când Mantu nu se întoarce acasă după o călătorie comercială în Turcia, iar soția sa, Stanca, reușește să ridice o biserică deși el lipsește. Aceasta e Biserica Mântuleasa, a cărei istorie este încă incertă, dar cine ar putea spune că nu a fost chiar așa?

E acolo și cu Elena care, deși trăind în timpul Primului Război Mondial, vrea să-și construiască o casă pe Strada Mântuleasa și descoperă în timpul săpăturilor niște catacombe care ne fac să ne gândim la Bucureștiul de sub pământ sau la Bucureștiul pe care nu îl vedem neapărat, deși există. Și reușita ei e una solitară aproape, pentru că soțul pare să se fi desprins de realitate odată cu războiul, care îi afectează atât de contradictoriu pe cei doi soți.

Forma de viață necunoscută e și azi pe Strada Mântuleasa, când aflăm și povestea Ioanei, din perspectiva unei naratoare care nu capătă niciodată un chip, ci rămâne o voce prin care Ioana prinde, în mod ironic, viață.

Cu toate că cele trei femei nu se întâlnesc și nu există nimic care le leagă în mod unic una de alta, poveștile lor nu pot fi separate una de alta fără a se pierde din rotunzimea romanului, fie că vorbim de continuitatea generațiilor sau de bucata de București evocată în toate. Marea tema comună este însă absența – o absență dureroasă, dar atât de calmă încât te ia pe nepregătite. Stanca nu îl plânge cu adevărat pe Mantu niciodată, pentru că în fiecare clipă așteaptă să se întoarcă. Elena încearcă să compenseze pentru absența mentală a soțului ei prin copil, prin casa pe care o construiește. Iar Ioana, care e absența cea mai pregnantă și cel mai viu redată, nu trezește revoltă în naratoare, ci doar o dragoste plină de dor.

Nu știu cum se poate vorbi despre absență. Cum se pune într-o formă concretă, în cuvinte, inexistența. Neantul. Absență, absențe, s. f. 1. Lipsă a unei ființe sau a unui obiect din locul în care ar fi trebuit să se afle. 2. Pierdere bruscă și de scurtă durată a cunoștinței, întâlnită în epilepsie. 3. Fig. Neatenție, indiferență a cuiva. – Din fr. absence, lat. absentia. Da, asta e. Lipsa unei ființe din locul în care ar fi trebuit să se afle. Dar cine știe unde e asta. Locul unde ar fi trebuit să se afle Ioana. Cum definești absența unui lucru dacă nu ai certitudinea că trebuia că se afle într-un anume loc. Nu mai știam unde ar fi trebuit să fie Ioana.

Am auzit-o pe Andreea Răsuceanu vorbind despre O formă de viață necunoscută înainte să citesc cartea, la FILIT, ca despre o carte care trebuia să fie scrisă, care există de multă vreme, dar a fost scrisă abia acum și care e veșnic legată de un loc. Atunci mi s-a părut bizar, intrigant. Acum înțeleg.

Notă de pandemie:

În mod normal, aș fi încheiat aici, dar faptul că o parte a romanului se petrece acum câteva sute de ani ne plasează într-o explozie de ciumă care afectează Bucureștiul, dar ne arată și că indiferent de care e boala, oamenii nu par să reacționeze diferit în fața niciunei epidemii:

Ciuma e boala păcătoșilor, așa să știi, zicea Marghioala dând cu păcură la colțurile casei cu un șomoiag mare de cârpe. Degeaba își pun acum toate sulemenitele cămașa aspră și se-mbrobodesc, de ochiul lui Dumnezeu nu scapă nimeni. Ochiul din tinda bisericii vede tot, nu doar de-a lungul și de-a latul străzii și până unde cotește prima oară drumul, vede în sufletul omului, oriunde s-ar băga. Degeaba stau acuma toți în case, sub mese, și mănâncă numai ierburi și nici un drac cât de mic nu pomenesc, răul e făcut și pedeapsa vine. Și zicând asta, bătrâna ridică șomoioagele de cârpe negre deasupra capului și străbate așa curtea, ca arătarea în carne și oase a bolii. Buboaiele astea sunt răutatea din om și negreala e păcatul care iese din el, putreziciunea sufletului trece în corp și de-aici încolo numai sfârșitul îl mai așteaptă. Vorbește singură, s-au închis toți în case și doar ceața galben-verzuie, ca fierea, trece pe deasupra Bucureștiului, e singura mișcare perceptibilă. Închiși în încăperi bine afumate, oamenii descoperă că urâtul și singurătatea sunt boli la fel de grave, care dacă nu te omoară, te lasă fără vlagă și în voia sorții, mult mai ușor se-mbolnăvește nefericitul decât cel căruia îi place să petreacă, cred bucureștenii. Domnul a dat poruncă să se-nchidă toate cârciumile din oraș și să servească doar prin geamlâc, ca să nu se revolte bucureștenii, numai bisericile nu s-au închis și oamenii se înghesuie la slujbe unii-ntr-alții fără să le treacă prin cap că mult mai ușor se vor îmbolnăvi așa, laolaltă.

Nu s-au schimbat prea multe, nu?

Evgheni Vodolazkin – “Brisbane”

Am citit acest roman aproape fără să respir – iar acum respir cât mai silențios, de parcă mi-e teamă să nu deranjez liniștea din orașul Brisbane, pacea din orașul Brisbane – orașul care nu e decât echivalentul castelului lui Kafka, nu e decât un concept al romanului. Faptul că el are o poziție geografică exactă e doar o întâmplare, o festă pe care scriitorul ne-o joacă doar pentru a ne ancora mai bine în realitate. Pentru că oricât de poetică ar fi scriitura și cât de eterică atmosfera din Brisbane, în definitiv referentul e întotdeauna real – și totuși textul nu are greutatea unui text realist, ci fluiditatea unui râu de câmpie, tulbure și lent.

Romanul spune povestea lui Gleb Ianovski, un faimos virtuoz al chitarei care se confruntă cu imposibilitatea de a-și continua cariera – Parkinson, în timp ce al doilea plan este cel al devenirii sale, din perspectiva unui roman biografic pe care un scriitor întâlnit în avion îl scrie despre artist. Acesta pare să înțeleagă că treaba lui este să scrie despre Gleb omul, ca urmare a faptului că muzicalul decurge din omenesc.

În definitiv, firul narativ concret este aproape irelevant, căci mesajul romanului e concentrat în jurul unor teme mult mai generale (ca să nu folosesc clișeicul termen – universale): timpul, viața, condiția noastră, a oamenilor și felul în care ne raportăm la cele dintâi teme. Personajul principal, în ciuda succesului tău, pare mereu cuprins de un regret: că nu a salvat-o pe Arina de la moarte cu iubirea sa, că nu a făcut-o pe Anna să-l iubească sau că nu își va putea sfârși viața cântând.

Când a auzit ce groaznic e pentru gândac să trăiască pe cățea, doar a râs. Dar de ce trăiește pe cățea dacă e ceva groaznic pentru el? Gleb s-a uitat gânditor la ea: pentru că acela e locul lui, Beata.

Viitorul e ușor de luat, fiindcă nu există. Nu e decât iluzie. E greu să iei prezentul și, și mai greu – trecutul. Și e imposibil de luat, vă aduc la cunoștință, veșnicia.

Pe fondul subiectului pe care îl alege pentru a-și transmite mesajul, autorul vorbește mult despre muzică și mai ales despre relațiile importante dintre muzică, cel care o creează și cel care o ascultă. De altfel, muzica poate fi aici înlocuită cu orice altă formă de artă, dar mai ales cu acelea care nu se concretizează sub forma unor obiecte, care se pot repeta și trebuie să se repete, în asta stând magia lor – teatrul, dansul.

În artă mai bine nu spui până la capăt decât să spui prea mult. Iar spectatorii o să plângă ce au ei de plâns.

După ultima notă a Tocatei urmează secunde de liniște. Muzica a avut o asemenea densitate, încât, odată sfârșită, spațiul nu reușește să se umple cu alte sunete. În secunde din acestea iese la suprafață natura de dinaintea muzicii, a sunetului, a pământului. Interpretul știe valoarea liniștii acesteia: ea precedă ovațiile furtunoase. Așa dă înapoi marea cu sute de metri înaintea unui tsunami, lăsând la vedere fundul. Dar undeva departe, chiar la orizont, aleargă deja, gigantic, chiar dacă deocamndată nevăzut, primul val.

E inevitabilă comparația cu celelalte romane ale scriitorului. Fascinante și excelent scrise, Laur și Aviatorul m-au tulburat fiecare – cel dintâi mai mult decât cel de al doilea. Deși atât de diferite, cele trei romane sunt de fapt foarte omogene în interiorul meu, pentru că toate mi-au dat un sentiment identic și peste care nu am trecut peste noapte, ci peste mai multe nopți – un gol existențial, dar și o speranță și o motivație de aceeași natură. Cele trei romane vin dintr-un suflu comun, dar nu se completează – pentru că asta ar însemna că sunt incomplete, ci se depun în straturi care consolidează o viziune a unui scriitor cel puțin priceput.

Guzel Iahina – “Zuleiha deschide ochii”

Zuleiha deschide ochii și acceptă tot ceea ce îi rezervă viața – fie că e vorba de a fi o soția supusă a unui tătar ursuz și nora unei femei parcă lipsite de suflet sau de călătoria inumană cu trenul alături de sute de alți țărani deschiaburiți.

Atunci când am citit prefața cărții, scrisă de Ludmila Ulițkaia, am rămas puțin nedumerită de adjectivul “feminin”. Romanul lui Guzel Iahina este “feminin”. De ce împărțim pe sexe până și literatura?, mă întrebam. Dar acest adjectiv nu este folosit pentru a spune că acest roman aparține femeilor, ci că feminitatea este peste tot între paginile cărții. Nu acea feminitate stereotipă care le înfățișează pe femei ca pe niște obiecte cu atât mai utile cu cât sunt mai delicate, ci acea feminitate a puterii resemnate, a sacrificiului pe care femeile au fost condiționate parcă să îl facă. Feminitatea e caracterizată de anduranță, nu de vitejia pe care o asociem, dimpotrivă, masculinității. Pentru că refuzăm femeilor conceptul de curaj, deși oricine i l-ar refuza Zuleihăi dă dovadă doar de ipocrizie. Pentru a-și proteja fiul, ea face mai mult decât pare a fi posibil pentru orice ființă umană și, deși încearcă să se încadreze în feminitatea clasică pe care a deprins-o din familie (modestie exagerată și supunere), ea descoperă feminitatea autentică, care îi conferă rezistență.

În toată viața ei nu pronunțase de at âtea ori “eu” cât într-o lună de închisoare. Modestia înfrumusețează – nu se cuvine ca o femeie cinstită să spună “eu” fără motiv. Până și limba tătară e construită în așa fel încât poți să trăiești toată viața fără să spui măcar o dată “eu”: în orice împrejurare ai vorbi despre sine, verbul va fi pus la forma necesară, schimbându-i-se terminația, așa încât devine inutilă folosirea acestui mic cuvânt al vanității.

Zuleiha nu pricepea cum de se poate ca atâtea versuri diferite, complicate și foarte lungi să încapă într-o singură minte, și aceea de femeie.

În așezarea pe care puținii supraviețuitori o întemeiază în Siberia, pe Angara, Zuleiha are un singur scop: să îl îngrijească pe Iusuf și toată viața ei se învârte în jurul copilului care reușește să crească într-o lume ce pare atât de potrivnică vieții. Dar în timp ce își crește fiul, Zuleiha își dă seama că noua sa viață e mult schimbată, că normele pe care trebuia să le respecte cu soțul ei sunt absurde aici – cum să nu trăiască sub același acoperiș cu un alt bărbat când de asta depinde viața fiului ei și cum să nu vâneze când e cel mai bun vânător din sat? În această nouă lume, Zuleiha începe să înțeleagă realitatea altfel decât până atunci, își dă seama că e mult mai mult decât un set de reguli impuse de alți oameni. Viața curge independent de așteptările oamenilor, natura are propria organizare.

Aici moartea era peste tot, dar o moarte simplă, inteligibilă, înțeleaptă în felul ei, dreaptă chiar: frunzele și acele de brad zburau din copaci, și putreazeau în pământ, tufișurile se uscau și erau strivite sub laba puternică a ursului, iarba ajungea să fie prada cerbilor, iar ei, la rândul lor, cădeau pradă haitei de lupi. Moartea se împletea cu viața, erau trainic legate una de cealaltă – și de aceea moartea nu era înspăimântătoare. Mai mult decât atât, în pădure viața ieșea întotdeauna învingătoare. Oricât de groaznice erau incendiile toamna, oricât de rece și aspră era iarna, oricât de crude deveneau animalele de pradă înfometate, Zuleiha știa una și bună: când va veni primăvara, copacii se vor umple de frunziș tânăr, iarba mătăsoasă va năpădi pământul înnegrit cândva de foc și animalelor li se vor naște o groază de pui zburdalnici. De aseea, când ucidea nu simțea că face o faptă plină de cruzime. Dimpotrivă, simțea că e o parte din lumea asta colosal de puternică, o picătură din marea imensă a pădurilor de brazi.

Toate evenimentele care se petrec în roman sunt trecute printr-un filtru moral: unele prin cel al Zuleihăi (echivalent cu cel al întregii tradiții tătărești), iar altele prin cele ale comandantului Ivan Ignatov. Acesta din urmă are o viață interioară foarte complexă, fiind răpus adesea de accese de vinovăție care îl fac să se refugieze în alcool. Dacă e ceva ce îi reproșez acestei cărți, e vorba de faptul că cele două personaje principale nu sunt la fel de bine portretizate. Pentru acțiunile Zuleihăi, oricât de bizare, primim întotdeauna justificare, în timp ce Ignatov rămâne un mister.

Zuleiha deschide ochii e un roman puternic și răscolitor, o odă a vieții și a libertății ce pot fi găsite în locurile cele mai neașteptate, iar Zuleiha îndrăznește să se înfrupte din ele, în ciuda fricii că va fi pedepsită pentru nesăbuința ei.

Radu Mareș – “Deplasarea spre roșu”

Deplasarea spre roșu e romanul pe care l-am citit în primul sfert al unei călătorii de douăsprezece ore cu trenul. Și deși se citește ușor, nu e o carte simplă și poate fi citită în mai multe chei.

Romanul spune povestea unui profesor de franceză ce colaborează cu un ziar local și care, ca urmare a unei obligații pe care o primește în urma unui articol pe care îl scrie, ajunge să își spună povestea căsătoriei sale eșuate și să o asculte pe aceea a unei tinere englezoaice salvată de un preot de pe un drum nu foarte favorabil ei.

Dacă se urmăresc strict cele două fire narative, romanul pare unul psihologic, urmărind mai ales deplasarea spre roșu a personajului principal, reconfigurarea frecvenței propriei sale existențe, încercând să-și explice sieși ceea ce s-a întâmplat sub pretextul unei scrisori – căci aceasta este de fapt forma sub care e prezentat textul – adresate fiului său.

Plasată în contextul unei Românii abia ieșite din comunism și care se confruntă cu imaginea terifiantă a mineriadelor, pierderea pe care o suferă personajul când soția sa preferă să rămână în Germania, alături de fratele ei geamăn, reprezintă de fapt dilema unui întreg popor, orbit de libertatea pe care o primește imediat după revoluție, de sclipirea capitalistă din Occident. De altfel, discuțiile despre politicul și socialul românesc din această perioadă nu lipsesc din niciun capitol, abordând teme ca mineriadele, fatala alegere a lui Ion Iliescu la primul vot liber din România sau situația orfelinatelor românești – mai ales imaginea lor în afară, imagine pe care articolul scris de profesorul de franceză încearcă să o îmbunătățească.

Deși autorului nu-i lipsesc momentele în care impresionează prin scriitură, el eșuează în crearea unui întreg – plotul inițial, cel al școlii despre care se scrie un articol, al prietenului influent și al englezoaicei, este abandonat pentru cel al mariajului nefast și nu mai este reluat niciodată (pentru cei ce încă suferă din cauza catastrofalului sezon 8 din Game of Thrones, senzația lăsată de această carte va fi foarte familiară). Romanul sfârșește prin a fi o colecție de povestiri bine scrise legate prin povestiri mai puțin bine scrise, iar cititorul care așteaptă o revelație la finalul romanului va rămâne întrebându-se dacă nu există o continuare. Nu există, romanul e o povestire într-o ramă incompletă, care nici măcar nu oferă o invitație de a fi completată de cititor.

Mareș nu atinge așteptările pe care le creează el însuși la începutul romanului și ne învață să o lăsăm mai moale cu așteptările astea, că de-aia suntem atât de dezamăgiți în viață. Mie totuși mi-a demonstrat și ceva de bine (spre foarte bine): proza scurtă îi e foarte potrivită. Și a scris și asta, o să citesc și revin să vă informez că am avut dreptate.

Mihail Șișkin – “Părul Venerei”

Părul Venerei e prima carte de-ale lui Șișkin pe care o citesc, deși flirtez de câțiva ani cu Scrisorar prin fiecare librărie. Dar relațiile mele cu multe cărți sunt cel puțin la fel de complexe ca cele cu oamenii: cu unii vorbesc îndelung, le cântăresc principiile și idealurile, încerc să nu ratez nicio informație existentă despre ei înainte de a-i cataloga drept ceva relevant (amic, prieten ori inamic suprem); alții mă salută sau îmi deschid ușa într-o zi și devin imediat destinatarii afecțiunii mele. Iar dacă Părul Venerei ar fi un om, ar fi în categoria din urmă.

Citesc din cartea asta de aproape o lună. Am luat-o cu mine când mergeam la cursuri, când mă plimbam, în autobuz sau avion și mai ales în locuri în care știam că nu aș avea cum să o citesc. Am deschis-o însă cu zgârcenie, pentru că de fiecare dată când o făceam, numărul de pagini citite creștea ca la comandă și mi-era teamă că o voi termina atât de repede încât nu voi avea timp să-mi consum iubirea pentru această scriitură care m-a cucerit. Pe alocuri am citit bucurându-mă doar de sintaxă și de calmul delicat al unor formulări, alteori am reflectat la subiectele atât de serioase, oricât de ludic abordate, iar alteori m-am minunat de felul cum acest păr al Venerei crește, cum fiecare fir narativ se individualizează.

Am înțeles acolo ce înseamnă libertatea. Nu e în niciun caz lipsa sârmei ghimpate. Nu. Este lipsa fricii. Este atunci când nu ai de ce să te apuci, Când nu ai nimic, deci nu te temi să pierzi ceva. Când ai spus un cuvânt și te duci după el până la capăt.

Și știu că o carte mă cucerește cu adevărat atunci când iubesc la ea exact opusul a ceea ce apreciez în alte cărți. Nu pot să nu admir romanele acelea complexe cu zeci de planuri care cumva, printr-un exercițiu de virtuozitate al scriitorului, ajung să se completeze perfect, se unesc într-un întreg incontestabil. Dar Părul Venerei e fermecător tocmai pentru că poveștile din el nu formează un astfel de puzzle. Deși pleacă din același punct al unui personaj “interpret”, firele narative se desprind și capătă viață, unitatea lor nu transmite un mesaj înălțător, ci doar descrie viața, guvernată de haos și lipsită de un sens aparent, dar atât de savuros de trăit.

Draga mea, ce multe cuvinte care definesc invizibilul! Dumnezeu. Moarte. Iubire.

Romanul e scris foarte atipic, nicăieri nu sună a roman: el e fie structurat ca jurnal al unei cântărețe celebre pe care traducătorul îl citește, ca scrisori pentru fiul său ori ca dialogul dintre autoritățile elvețiene și cei care vor să imigreze – pare că acest text refuză să existe doar pe raftul unei biblioteci, el trebuie să aibă un scop, să servească sau sa i se adreseze cuiva anume, nu unui cititor ipotetic. E asta viziunea scriitorului rus sau e doar o perspectivă pe care acesta o creează pentru personajul său? Deși scrisul nu e nicidecum o temă centrală a romanului, el este mereu undeva pe margine, în fundal, pentru cei care nu se mulțumesc doar cu simpla complexitate narativă.

Totuși, ce naivi mai sunt oamenii! Vin aici și cred că cineva are nevoie de ei. Și dau năvală, se bagă, nici nu apuci să-i interoghezi pe toți. Dar cine are nevoie de ei? Și, cel mai important, cred în nu știu ce prostii. Unul ca dumneavoastră, chiar semănați cumva, cărunt deja, hârșit, murdar, cu niște ochi la fel, care-și pierduseră culoarea, roșii, a început să mă asigure că a citit el undeva, într-un ziar gratuit, că, de fapt, noi toți am trăit cândva, dar mai apoi am murit. Și ca suntem înviați chiar la acea judecată, și trebuie să povestim cum am trăit. Adică viața noastră este chiar acea povestire, pentru că trebuie nu numai să povestești în detaliu, dar și să arăți, pentru a fi clar – doar fiecare fleac e important, chiar dintre cele care zornăie în buzunar, fiecare vânt înghițit de vânt, fiecare tăcere.

Ție ce ți s-ar părea relevant să spui despre tine într-un birou pentru imigranți? Dar la judecata de apoi?