Fiind copil al anilor 2000, toate informaţiile pe care le am despre comunism vin pe cale indirectă şi oricât empatizez cu persoanele care mi le împărtăşesc, nu consider că am interiorizat vreodată cu adevărat această experienţă. Pentru că mi se pare mai degrabă distopică şi suprarealistă, n-am putut niciodată să mi-o imaginez cu adevărat, la fel cum nu am înţeles niciodată complet transformarea prin care a trecut societatea în prioada post-comunistă. Chiar dacă e o istorie de acum 20-30 de ani, faptul că este istorie m-a făcut automat să consider că nu mă poate afecta – deşi ştiu că nu e aşa.
Romanul lui Augustin Cupşa spune o poveste special pentru cei aflaţi în situaţia mea, pentru că nu pare să vorbească despre asta. Din datele din carte reuşim să deducem că ne aflăm la periferia unei Craiove a anilor ’90, dar conflictele principale nu sunt cele aşteptate, ale oamenilor mari care duc lupta pentru supravieţuire. Lupta este a copiilor, conduşi de cei mai puternici şi mai ales de cei care dau dovadă de pricepere pe terenul de fotbal, copii pentru care Italia e un pământ al făgăduinţei din care oamenii se întorc cu bani, maşini şi saci de haine, dar care îţi este complet inaccesibil când nu ai nici măcar vârsta necesară să-ţi faci buletin, copii care prind coţofene pentru bani fără a înţelege de fapt la ce sunt acestea folosite. E o poveste care capătă accente dramatice, fiind povestită din perspectiva copilului şi care are scene care o fac potrivită pentru o ecranizare.
Vocea naratorului-personaj, aşa-numitul Pisică, e vocea unui copil aflat în faţa unei lumi parcă în plin proces de deformare, în timp ce de la el se aşteaptă tocmai opusul – formarea, maturizarea. E cazul tuturor copiilor din roman. Şi asta se concretizează într-o serie de revolte minore: să dai drumul păsărilor prinse de ceilalţi băieţi şi să rezişti cu mândrie loviturilor primite ca pedeapsă, să umpli de sânge un membru al grupului tău care a făcut ceva nepotrivit sau să loveşti un bătrân.
N-am mai zis nimic. El ştia atât de multe, iar eu bâjbâiam. Bâjbâiam ca Tavi al lui Tuică noaptea, pe drumul dintre Brescia şi Chiaviche, doar că sper mine nu venea un singur tren, ci două pe aceeaşi linie. Din spate goneau lucrurile din urmă, de care voiam să mă scap, aşa că trebuia să grăbesc pasul, dar dacă făceam asta, însemna să alerg fix spre celelalte din faţă, şi pe astea nu mă prea grăbeam să le descopăr. Inevitabil, unul m-ar fi lovit, aşa că cel mai bun lucru era să sar de pe şine. Iar de sărit puteam să sar, dar după aia, de abia după aia începea greul.
Oricât de clişeice mi se par în general descrierile nostalgice cu privire la copilărie, fragmentul de mai sus e o metaforă cât de poate de precisă: copilăria e locul ăla atemporal în care nu prea contează trecutul, iar viitorul e încă îndepărtat şi nu întotdeauna conştientizat. Copilăria se termină când ieşi din spaţiul ăsta nedefinit şi dai de greul realităţii, odată cu fraza Buletinul ţi-l eliberează în cinci zile lucrătoare, în regim normal.
A reader has no favourite book 