Category: Diana Adamek

Întotdeauna ajungem în locul unde suntem aşteptaţi.

Şi Roro o face, pe parcursul unei călătorii care îl face să semene cu un erou de basm, traversând toate etapele pe care teoreticienii acestei specii le-au diferenţiat şi explicat. Însă eroul nostru e mistuit (sau cel puţin eu am fost pe tot percursul lecturii) de o singurătate nimicitoare, de absenţele ce se succed fără a-l întrerupe din traseul său şi de o căutare care nu e niciodată exprimată complet, e sugerată şi constituie motivul întregii acţiuni, deşi rămâne ascunsă de un mister nedezlegat. El urmează drumul acelui elefant legendar la care mama sa a râvnit – fără justificare, dar şi fără odihnă. Născut din dragostea a doi oameni şi din atingerea deloc blândă a unui elefant, înzestrat cu darul aproape vrăjitoresc al pregătirii de dulciuri desăvârşite de la unchiul său, Roro trece prin toate probele pe care le presupune traseul iniţiatic, chiar dacă aceasta înseamnă să nu-şi mai vadă prietenii niciodată: destinul său este altul şi el nu-i poate rezista, mânat de amintiri pe care le are fără să le fi trăit, o “memorie de elefant” sinonimă mai degrabă cu o memorie colectivă, de la trecutul celor trei surori sfârşite de aspiraţiile lor, până la un viitor întrevăzut dar neasimilat în totalitate.

Uneori, noaptea, nevăzută de nimeni, mă aventurez până aproape de pavilionul unde unul pictează, iar celălalt spune istorii, aşa şoptesc slujitorii, sperând să-l întâlnesc pe o potecă şi să-l mint că am greşit drumul, iar el să nu creadă în minciunile astea şi să înţeleagă. Nu mă tem să-i văd chipul şi nici pielea atât de urât încreţită, ci sufletul lui de cneaz însingurat aş vrea să-l ating. Nu-mi mai e frică de nimic altceva, decât de el, decât de mine.

E un text care curge şi chiar dacă are fluctuaţii, nu are discontinuităţi, nu are un tragism tulburător şi furtunos, ci o tristeţe resemnată, uniformă – dureroasă. În pasta epică s-au aglomerat toate poveştile prin şi peste care trece  Roro şi nimic nu e de prisos, nimic nu dă impresia că ar fi trebuit trecut cu vederea, pentru că totul accentuează condiţia protagonistului  care este mai puţin definit de pielea sa arsă şi urâtă de care se sperie oamenii decât de acel petic de piele curată de pe frunte, un sărut de fluture care întârzie să-şi ia zborul.

Nu trebuie neglijată nici latura istorică a romanului, vorbind despre evenimente ale secolului al XVI-lea, descrise însă doar ca elemente de fundal ale unei alte istorii, pe care cronicile obişnuite ar ignora-o, căci este lipsită de valoare documentară.

Însă poate cea mai ingenioasă caracteristică e construcţia intertextuală  cu romanul lui José Saramago, Călătoria elefantului. Din punctul ăsta de vedere, Dulcea poveste a tristului elefant devine o altă poveste despre povestit şi despre poveşti în general:

Ce ai să spui despre toate astea, José, tu care încă mai scrii, deşi toate s-au sfârşit, în cartea ta despre drumuri? Aş zice, răspunde bărbatul, zâmbind din nou, fiindcă astfel a făcut întotdeauna, că aşa a trecut, cu multă dulceaţă şi tot atâta tristeţe, un elefant prin lume.