Category: Milan Kundera

Milan Kundera – “Insuportabila uşurătate a fiinţei”

Posted on by Gabriela

Suntem condamnaţi la uşurătatea fiinţei noastre – nu putem afla niciodată care din alegerile noastre sunt cele bune sau cele mai bune, pentru că nu există niciun simulator al vieţii capabil să ia în calcul toate variabilele necesare şi să decidă pentru noi. Aşadar, trăim întrebându-ne dacă am fi fost mai eficienţi sau mai de succes altfel.

Suntem binecuvântaţi cu uşurătatea fiinţei noastre – nu putem afla niciodată care din alegerile noastre sunt cele bune sau cele mai bune, pentru că nu există niciun simulator al vieţii capabil să ia în calcul toate variabilele necesare şi să decidă pentru noi. Aşadar, nu trebuie să ne preocupăm cu asta. Nu avem nevoie să trăim pentru a genera cea mai bună viaţă, avem nevoie doar să trăim.

The goals we pursue are always veiled. A girl who longs for marriage longs for something she knows nothing about. The boy who hankers after fame has no idea what fame is. The thing that gives our every move its meaning is always totally unknown to us. Sabina was unaware of the goal that lay behind her longing to betray. The unbearable lightness of being – was that the goal?

Cei ce cred în eterna reîntoarcere de care ne vorbeşte Nietzsche îşi asumă teribila responsabilitate de a-şi dedica vieţile unei statistici înfiorătoare doar pentru a computa una singură, ideală (pentru cine?).

Cele două cupluri din centrul Insuportabilei uşurătate a fiinţei sunt construite antitetic: Tomas caută în trupurile sutelor de femei din viaţa sa unicitatea, în timp ce Tereza consideră că aceasta e anihilată de nuditate; Sabina e fascinată de libertatea ce stă în spatele trădării, în timp ce pentru Franz loialitatea e nepreţuită. Dar nu e greu de sesizat că personajele, deşi într-o aparentă opoziţie, au trăsături care nu se exclud – contradicţii greu de reconciliat într-o singură persoană. Personajele sunt un acelaşi model, scindat în patru ipostaze care există în acesta, dar care sunt analizate izolat de data aceasta. Şi cine ar putea fi modelul dacă nu însuşi autorul, a cărui alegere de a scrie la persoana a III-a nu face decât mai interesant jocul de reconstituire a acesui suprapersonaj care le adăposteşte pe toate; în definitiv, un alt Milan Kundera.

But isn’t it true that an author can write only about himself?

Staring impotently across a courtyard, at a loss for what to do; hearing the pertinacious rumbling of one’s own stomach during a moment of love; betraying, yet lacking the will to abandon the glorious path of betrayal; raising one’s fist with the crowds in the Grand March; displaying one’s wit before hidden microphones – I have known all these situations, I have experienced them myself, yet none of them has given rise to the person my curriculum vitae and I represent. The characters in my novels are my own unrealized possibilities. That is why I am equally fond of them all and equally horrified by them. Each one has crossed a border that I myself have circumvented. It is that crossed border (the border beyond which my own “I” ends) which attracts me the most. For beyond that border begins the secret the novel asks about. The novel is not the author’s confession; it is an investigation of human life in the trap the world has become.

Deşi scrisă şi publicată după ce scriitorul părăsise Cehia, regimul comunist din care a ales să plece este un motiv important (şi recurent în majoritatea operelor sale) aici, permiţând o analiză fină a despotismului şi totalitarismului de orice fel, care se manifestă prin mai ales prin kitsch şi manifestaţii zgomotoase, dezmanizante, fie ele pentru sau împotriva regimului.

La fel ca toate cărţile lui Kundera, Insuportabila uşurătate a fiinţei nu e o carte cu un ton violent, mesajul ei e plantat cu grijă şi subtilitate în cititorul care crede că nu citeşte decât o carte care descrie despre resemnarea condiţiei umane, ca apoi să se surpindă îndoindu-se de sine, de lume, de adevărul mereu inaccesibil, aflat sub semnul propriei uşurătăţi.

Milan Kundera – “Viaţa e în altă parte”

Posted on by Gabriela

Jaromil, cel destinat să fie poet, crescut având conştiinţa faptului că e special, că e destinat pentru ceva măreţ, se maturizează şi evoluează simţind în fiecare clipă că viaţa e în altă parte, într-un loc în care el nu reuşeşte să ajungă, nu la timp şi nu integral, nu fără a întâmpina probleme care îl determină să nu ia parte la viaţa reală cea mult visată. Atunci când o face însă, îşi dă seama că prin el acţionează altcineva, vocea altcuiva iese din propria-i gură, căci din dorinţa de a fi acceptat şi admirat, nu reuşeşte decât să imite sau să repete lucruri ce i-au distat deja pe alţii sau să reproducă ideile altora, clacând de fiecare deată când e vorba de ceva nou. Şi chiar dacă se dovedeşte că poetul nu e în totalitate lipsit de talent, ne dăm seama că nicio clipă nu se lasă cuprins de pasiunea poeziei, aceasta fiind doar un mijloc prin care îşi doreşte să ajungă la viaţă, oricum ar arăta sau s-ar simţi aceasta.

Cartea asta acoperă toată viaţa poetului, de la naşterea privită ca o binecuvântare de mamă şi ca un calvar de tată, până la moartea sa banală, deloc triumfală. Nu e viaţa unui poet, aşa cum ne-o imaginăm, plină de pasiune şi tragism. Aş spune că Milan Kundera face un amplu exerciţiu de ironie, întins pe 374 de pagini, căci toate subiectele atinse, familia, poezia, dragostea, comunismul şi chiar moartea, oricât de serioase, se transformă într-o manifestare a absurdului, devin parodii, satire aduse lor însele. Jaromil nu e personajul complex pe care îl visam citind numele capitolelor, împodobite cu farmecul pe care îl dă orice aluzie la poezie. E, din contră, un personaj care doar îşi doreşte, zadarnic, să fie complex.

Mama poetului rămâne tot timpul doar atât, mama poetului, semn  că existenţa ei nu are sens decât în strânsă legătură cu a lui. Influenţa ei este imposibil de risipit: ea, incapabilă să-şi imagineze fiul existând fără ocrotirea ei; el, acel Apollo pe care mama sa şi l-a dorit – ca iubit, ca amant şi ca fiu.

Prezenţa dominatoare a mamei îi obturează personalitatea, fapt pe care încearcă să-l compenseze prin alter-ego-ul său, Xavier, o fiinţă onirică, un călător al viselor, eliberat de orice fel de constrângeri, chiar şi de cele spaţiale şi temporale. (Partea asta m-a făcut să mă gândesc la cât de bine ar da tot romanul pus pe un ecran şi ăsta e unul din momentele în care chiar îmi doresc să fiu regizor, chiar dacă aş ajunge foarte repede în dilema “ce carte să mai ecranizez?”)

Celălalt centru de influenţă nu e poezia, în ciuda supranumelui său de poet, ci socialismul, în cadrul căruia poezia e un instrument, dezbrăcat de artistic şi luând forma utilului, a propagandei şi a persuasiunii. Iar socialismul nu ţine cont de dragoste sau artă; gloria datoriei se naşte din capul retezat al dragostei.

Poezia e un domeniu în care orice afirmaţie devine adevăr. Poetul spunea ieri: “viaţa e deşartă ca plânsul”, azi el spune: “viaţa e veselă ca râsul”, şi de fiecare dată are dreptate. Azi el spune: “totul se sfârşeşte şi se întunecă în tăcere”, iar mâine va spune: “nimic nu se sfârşeşte şi totul răsună în eternitate” şi ambele afirmaţii exprimă adevărul. Poetul nu are nevoie să demonstreze nimic; singura demonstraţie o constituie intensitatea sentimentului.

În timp ce pictorul, primul şi singurul său mentor alege să lucreze pe şantier decât să îşi subjuge arta acestor interese meschine, Kundera îl face, nu fără o urmă fină de sarcasm, pe unul din personaje, susţinut ulterior de Jaromil, să pună poezia în mod irefutabil în serviciul sistemului.

(…) versurile acestea erau, fără îndoială, frumoase, dar, oricum, chiar şi într-o poezie de dragoste trebuia să reiasă, cu claritate, că a fost scrisă de un poet socialist.

Până şi dragostea devine un spectacol de comedie, neputându-se manifesta din cauza unei perechi de indispensabili mult prea ponosiţi pentru a putea menţine atmosfera romantică sau a unei minciuni minore care se transformă într-un dezastru.

Şi nimic din toate astea nu e tragic, nimic nu e eroic sau înălţător, căci asta ar fi o altă poveste, care se petrece, fără îndoială, dar în altă parte.

Milan Kundera – “Cartea râsului şi a uitării”

Posted on by gabicaqt27

Tamina se luptă cu propria uitare. Înstrăinată de ţara ei natală şi de iubire, uitarea este tot ceea ce îi mai rămâne. Şi ea este cea care mijloceşte uitarea celorlalţi, căci cei ce îşi descarcă sufletul în faţa ei pot în sfârşit să uite, urechea ei e ca o eliberare după care toţi tânjesc. De aceea Tamina este atât de iubită.

Fraza aceasta “la fel mi s-a-ntâmplat şi mie, eu…” pare a fi un ecou aprobator, o modalitate de a continua ideea celuilalt, dar nu-i de fapt decât un artificiu înşelător: în realitate e o revoltă brutală împotriva unei violenţe brutale, un efort de eliberare a propriei noastre urechi de sclavie şi de ocupare forţată a urechii adversarului. Căci toată viaţa omului printre semenii săi nu-i nimic altceva decât o luptă pentru a pune stăpânire pe urechea altuia. Tot misterul popularităţii Taminei stă în faptul că ea nu doreşte să spună nimic despre ea. Îi acceptă, fără împotrivire, pe ocupanţii urechii sale şi nu spune niciodată: “la fel mi s-a-ntâmplat şi mie, eu…”

Şi de ce nu pot fi poveştile aparent independente care alcătuiesc acest roman doar o parte din sutele de confesiuni care i-au străbătut urechea Taminei, poate singurele pe care s-a obosit să le reţină sau poate primele pe care le-a uitat, alături de povestea ei personală?

Uitarea sub formă de râs şi uitarea sub formă de tăcere sunt cele două tărâmuri explorate de narator, iar notele autobiografice legate de soarta autorului în Cehia comunistă faţă în detrimentul căreia alege exilul şi povestirea mereu la persoana întâi creează impresia că de fapt tu eşti un alter-ego al Taminei sau un urmaş al ei, care duce arta ascultatului mai departe. Acum tu asculţi o poveste din spatele unui bar sau, în fine, al unei frontiere pe care poţi alege să o treci sau nu – să asculţi povestea sau să faci parte din ea.

De-a lungul celor 7 povestiri, sunt abordate teme foarte variate, de la dorinţa oamenilor de a scrie, până la conflictele matrimoniale şi la manifestarea litost-ului ( stare chinuitoare, născută din spectacolul propriei noastre mizerii, născută pe neaşteptate ) în existenţa obişnuită a oamenilor.

Printre leacurile obişnuite împotriva propriei noastre mizerii se numără iubirea. Căci omul iubit nu poate fi mizerabil.

Dar toate sunt cumva legate de uitare. Pentru că uitarea are atât de multe feţe. Ea poate fi o strategie politică, o modalitate de subjugare a unui întreg popor sau o soluţie pentru o căsnicie defectuoasă. Şi încă ceva despre uitare: este inevitabilă.

Dar Tamina îşi doreşte atât de mult să îşi amintească, să reconstituie trecutul care i se pare acum irecuperabil, să încerce să-l recreeze altfel decât prin amintiri i se pare o trădare.

Nu vrea să restituie trecutului poezia sa. Vrea să-i restituie doar trupul său pierdut. Îndemnul acesta nu-i o dorinţă a frumuseţii. E îndemnul dorinţei de a trăi.

Căci Tamina se află pe o plută în derivi şi priveşte înapoi şi numai înapoi. Dimensiunea fiinţei sale nu-i decât ceea ce zăreşte acolo, departe în urma ei. Pe măsură ce trecutul ei se restrânge, se destramă şi se stinge, Tamina se chirceşte şi îşi pierde conturul…

Vrea înapoi carnetele pentru că osatura fragilă a evenimentelor, aşa cum e reconstituită în caietul ei , să fie întărită cu ziduri trainice şi astfel să devină casa în care va putea locui. Căci, dacă edificiul şubred al amintirilor s-ar prăbuşi ca un cort ridicat cu stângăcie, din Tamina n-ar rămâne nimic decât prezentul, acest punct invizibil, acest neant ce se îndreaptă încet-încet spre moarte.

Romanul este, aşadar, nu un elogiu adus uitării, ci memoriei care ne poate salva viaţa prin chiar şi o singură amintire care îi dă încă sens.