Ai încredere-n ce visezi. Nu-n ce gândeşti.
Visul numărul 9 e romanul care-şi va face veşnic cititorul să creadă că a pierdut firul la un moment dat, fără să-şi dea seama une, păstrându-l de fapt pe o orbită bine definită în jurul subiectului – fapt deloc surpinzător pentru autorul care avea să creeze mai apoi o matrioşkă literară fascinantă, Atlasul norilor.
Până şi banala poveste a tânărului plecat în căutarea tatălui pe care nu l-a întâlnit niciodată capătă o nouă înfaţişare în mâinile lui David Mitchell, care o plasează într-un Tokyo imprevizibil, un mediu ideal pentru studiul interiorităţii personajului principal, Eiji Miyake.
Privit în ansamblu, romanul e unul al iniţierii (nici nu e greu de ghicit, având în vedere că debutează cu odată cu majoratul personajului), al căutării de sine şi al identităţii, lansând întrebări pe care le analizăm constant: cât de mare sau importantă e partea din noi care se defineşte în raport cu cei care ne înconjoară sau care, biologic sau nu, ne sunt “familie” şi cât de mult contează celelalte eforturi ale noastre? În final, căutarea tatălui trece în plan secundar, reprezintă doar o etapă prin care eroul trebuie să treacă pentru a-şi putea continua existenţa în mod real, autentic, fără greutatea unui regret sau a unei remuşcări.
Însă asta nu reduce romanul la o singură temă, oricât de amplă ar fi ea. O multitudine de microteme se strecoară la fiecare pas, simulând viaţa reală chiar şi când este într-o evidentă distanţare de ea, fie vorba de o lume ascunsă, controlată de o mafie pe care nu ajungem să o înţelegem cu totul înainte de a fi izbiţi de cruzimea ei sau de întâlniri onirice cu John Lennon, Yoko Ono şi Claude Debussy.
Creaţia? Nu-i scapă lui David Mitchell:
Împlinire?! Scrisul nu caută “împlinirea”! Scrisul caută adorarea! Fascinaţia! Premiile! Când eram o simplă fiinţă umană, şi eu mă lăsam păcălită de “împlinire”. Am învăţat limbajul scriitoricesc – da, da: ziceam “coda” şi “noţiune”, în loc de “final” şi “idee”; ziceam “tour de force” în loc de “tare chestie”; ziceam “clasic” şi “cult”, în loc de “o asemenea prostie n-o să se vândă-n vecii vecilor!”. Şi, ce împlinire mi-am găsit? Nici una! Am avut parte numai de nerecunoaştere şi de conturi bancare cu deficit!
Condiţia umană? It’s a must:
– Condiţia umană e ca un joc de cărţi, moşule. Mâna i se-mparte, fiecăruia dintre noi, încă din burta mamei. În perioada copilăriei, decartăm câteva dintre cărţi, ni se dau unele noi. Pubertatea, moşule – încă nişte cărţi – slujbe, relaţii, chefuri, căsătorie… îţi intră unele cărţi, le pierzi pe altele. Sunt zile-n care-ţi intră câte-o mână tare de tot; urmează alte zile, în care pasele câştigătoare ţi se-ncheie cu cete-o serie proastă rău de tot. Mizezi, plăteşti, mergi la cacealma.
(…)
– Şi cum faci să câştigi la jocul ăsta?
(…)
– Când se-ntâmplă să câştigi, se schimbă regulile şi constaţi c-ai pierdu’, de fapt.
Dumnezeu? There you go:
“… dar ce fel de dumnezeu se amuză, declanşând războaie?”
“Unul plictisit. Exact. V-am dotat pe voi, oamenii, cu imaginaţii, ca să puteţi născoci noi modalităţi de a-mi oferi mie distracţii.”
La fel ca Atlasul norilor, romanul pare croit pentru a fi îmbrăţişat de industria cinematografică (şi am auzit că există acest proiect). Firul narativ nu e circular, dar nici liniar, prezintă bifurcaţii, fire alternative care evoluează în paralel în limitele sau în lipsa de limite a aceleiaşi imaginaţii. Cele câteva simetrii par mai degrabă a ironiza tehnica, pentru că nu dau semnificaţii noi şi înălţătoare romanului, ci concretizează realitatea, a cărei extensie directă e imaginaţia.
A reader has no favourite book 