Părul Venerei e prima carte de-ale lui Șișkin pe care o citesc, deși flirtez de câțiva ani cu Scrisorar prin fiecare librărie. Dar relațiile mele cu multe cărți sunt cel puțin la fel de complexe ca cele cu oamenii: cu unii vorbesc îndelung, le cântăresc principiile și idealurile, încerc să nu ratez nicio informație existentă despre ei înainte de a-i cataloga drept ceva relevant (amic, prieten ori inamic suprem); alții mă salută sau îmi deschid ușa într-o zi și devin imediat destinatarii afecțiunii mele. Iar dacă Părul Venerei ar fi un om, ar fi în categoria din urmă.
Citesc din cartea asta de aproape o lună. Am luat-o cu mine când mergeam la cursuri, când mă plimbam, în autobuz sau avion și mai ales în locuri în care știam că nu aș avea cum să o citesc. Am deschis-o însă cu zgârcenie, pentru că de fiecare dată când o făceam, numărul de pagini citite creștea ca la comandă și mi-era teamă că o voi termina atât de repede încât nu voi avea timp să-mi consum iubirea pentru această scriitură care m-a cucerit. Pe alocuri am citit bucurându-mă doar de sintaxă și de calmul delicat al unor formulări, alteori am reflectat la subiectele atât de serioase, oricât de ludic abordate, iar alteori m-am minunat de felul cum acest păr al Venerei crește, cum fiecare fir narativ se individualizează.
Am înțeles acolo ce înseamnă libertatea. Nu e în niciun caz lipsa sârmei ghimpate. Nu. Este lipsa fricii. Este atunci când nu ai de ce să te apuci, Când nu ai nimic, deci nu te temi să pierzi ceva. Când ai spus un cuvânt și te duci după el până la capăt.
Și știu că o carte mă cucerește cu adevărat atunci când iubesc la ea exact opusul a ceea ce apreciez în alte cărți. Nu pot să nu admir romanele acelea complexe cu zeci de planuri care cumva, printr-un exercițiu de virtuozitate al scriitorului, ajung să se completeze perfect, se unesc într-un întreg incontestabil. Dar Părul Venerei e fermecător tocmai pentru că poveștile din el nu formează un astfel de puzzle. Deși pleacă din același punct al unui personaj “interpret”, firele narative se desprind și capătă viață, unitatea lor nu transmite un mesaj înălțător, ci doar descrie viața, guvernată de haos și lipsită de un sens aparent, dar atât de savuros de trăit.
Draga mea, ce multe cuvinte care definesc invizibilul! Dumnezeu. Moarte. Iubire.
Romanul e scris foarte atipic, nicăieri nu sună a roman: el e fie structurat ca jurnal al unei cântărețe celebre pe care traducătorul îl citește, ca scrisori pentru fiul său ori ca dialogul dintre autoritățile elvețiene și cei care vor să imigreze – pare că acest text refuză să existe doar pe raftul unei biblioteci, el trebuie să aibă un scop, să servească sau sa i se adreseze cuiva anume, nu unui cititor ipotetic. E asta viziunea scriitorului rus sau e doar o perspectivă pe care acesta o creează pentru personajul său? Deși scrisul nu e nicidecum o temă centrală a romanului, el este mereu undeva pe margine, în fundal, pentru cei care nu se mulțumesc doar cu simpla complexitate narativă.
Totuși, ce naivi mai sunt oamenii! Vin aici și cred că cineva are nevoie de ei. Și dau năvală, se bagă, nici nu apuci să-i interoghezi pe toți. Dar cine are nevoie de ei? Și, cel mai important, cred în nu știu ce prostii. Unul ca dumneavoastră, chiar semănați cumva, cărunt deja, hârșit, murdar, cu niște ochi la fel, care-și pierduseră culoarea, roșii, a început să mă asigure că a citit el undeva, într-un ziar gratuit, că, de fapt, noi toți am trăit cândva, dar mai apoi am murit. Și ca suntem înviați chiar la acea judecată, și trebuie să povestim cum am trăit. Adică viața noastră este chiar acea povestire, pentru că trebuie nu numai să povestești în detaliu, dar și să arăți, pentru a fi clar – doar fiecare fleac e important, chiar dintre cele care zornăie în buzunar, fiecare vânt înghițit de vânt, fiecare tăcere.
Ție ce ți s-ar părea relevant să spui despre tine într-un birou pentru imigranți? Dar la judecata de apoi?
A reader has no favourite book 