Category: Henry Miller

Nu am să pot niciodată să scriu o carte care să le placă editorilor. Am scris prea multe cărţi. Cărţi de somnambul, înţelegi ce vreau să spun? Milioane şi milioane de cuvinte – dar totul în capul meu. Zăngăne acolo, ca nişte monede de aur. Am obosit să tot fabric monede de aur. M-am săturat de şarje de cavalerie…În beznă. Fiecare cuvânt pe care-l scriu trebuie să fie o săgeată care să meargă direct la ţintă. O săgeată otrăvită. Vreau să ucid cărţi, editori, cititori. A scrie pentru public nu înseamnă absolut nimic pentru mine. Eu vreau să scriu pentru nebuni – sau pentru îngeri.

“Nexus”, pagina 231

Răstignirea trandafirie e ficţiune în aceeaşi măsură în care e autobiografie – e transcrierea fidelă a lui Henry Miller, supus viciului de a trăi în două lumi în acelaşi timp. Nu va fi un roman pentru cititorul care la auzul acestui cuvânt abia aşteaptă să afle care e intriga şi cum va fi ea soluţionată. Cele trei volume sunt lipsite cu desăvârşire de intrigă, niciun aparent conflict în care e implicat personajul Henry Miller nu îl face pe cititor să se întrebe care va fi pasul lui următor. Dacă îşi va plăti chiria, va convinge vreun prieten să îi împrumute nişte bani sau îşi va găsi un job din care să se poată susţine sunt detalii indiferente, pentru că nu sunt decât pretexte pentru a-i permite personajului-narator să vorbească despre singurele două lucruri care i se par relevante.

Viaţa e unul din ele, viaţa şi modul de a o trăi, vrea să trăiască totul plenar, e scârbit de societatea burgheză şi de apucăturile sale care creează mult prea mult confort, dispreţuieşte liniştea şi tihna cu aceeaşi tărie cu care se bucură de modul să de viaţă, de incertitudinea constantă a existenţei sale.

Viaţa a devenit rutină, cea mai plicticoasă rutină. O slujbă monotonă, un sân al familiei atât de încăpător încât te pierzi în el, un şeptel de animale de casă cu bolile lor, revistele pornografice, comics-urile, almanahul fermierului. Un timp nesfârşit în care să te studiezi în oglindă. Una după alta, punctuale ca ca soarele de prânz, progeniturile ies din burta mamei. Chiria e plătită regulat, ca şi dobânzile la ipoteci. Ce plăcut să urmăreşti instalarea ţevilor noi! Ce senzaţional să vezi deschizându-se străzi noi şi pe urmă să urmăreşti cum sunt asfaltate! Totul e nou. Nou şi făcut de mântuială! Nou şi descurajant. Nou şi lipsit de noimă. Şi odată cu noul au sporit şi comodităţile. Totul e planificat pentru generaţiile viitoare. Suntem ipotecaţi viitorului strălucit.

“Plexus”, pagina 217

Titlurile celor trei volume sintetizează surprinzător de bine conţinutul.

Sexus e volumul în care sexualitatea care a dus la interzicearea trilogiei în SUA se manifestă. Pornografie, au spus. Pornografie spun şi cei care numesc nuditatea din firmele artistice scandaloasă şi cei care roşesc citind Amantul doamnei Chatterley. În toate acestea, sexul nu rămâne doar sex, e acolo pentru efectul pe care îl are asupra cititorului – e şocant, strident şi totuşi atât de fermecător. Şi de asta sexul e atât de puternic. Un cititor pudic sau care se consideră cuminte (nu mă încadrez, dar îmi pot imagina) se va uimi pe el însuşi savurând aceste pagini de un erotism aproape animalic de uman.

Plexus e, aşa cum e de aşteptat, reţeaua multelor eforturi pe care Henry Miller şi soţia sa, Mona, le fac pentru a-i permite celui dintâi să îşi îndeplinească menirea de scriitor, în timp ce în Nexus, centrul existenţei sale este chiar scrisul.

Şi scrie într-un mod surprinzător, un limbaj adeseori atât de elevat încât e academic, cu multiple referinţe literare şi artistice, în general, analizându-l pe Dostoievski şi identificându-se cu Van Gogh şi cu toate astea, spune că scrie aşa cum vorbeşte. Şi în ciuda a ceea ce am spus mai devreme, nici nu e greu de crezut. Nu e greu să ţi-l imaginezi pe Henry Miller vorbind astfel, nu ţi s-ar părea forţat, nenatural, că încearcă prea mult, ţi s-ar părea doar Henry Miller.

În afară de Mona şi de Miller însuşi, niciun alt personaj nu e schiţat în mai mult de câteva tuşe, ele nu există pentru sine, individual, ci primesc o descriere de un paragraf mai scurt sau mai lung şi trebuie să îşi joace rolul. Lipsa lor de adâncime îi reliefează mai mult pe ceilalţi, personajele principale. Şi totuşi, chiar şi membrii cuplului central sunt portretizaţi fiind mai degrabă ascunşi. Dacă în cazul celorlalte personaje e evident că superficialitatea e voită, din simplul motiv că nu e necesară o analiză mai amănunţită, la Mona şi la Henry, naratorul însuşi pare uimit de incapacitatea sa de a se înţelege pe sine, de a o înţelege pe ea.

Dar cel mai important aspect al acestei cărţi nu a fost enumerat încă. Dacă nu e prea important pentru literatură din punctul de vedere al unei structuri revoluţionare, al unei abordări metaficţionale sau excesiv de moderniste prin construcţie, e important pentru literatură din punctul de vedere al teoretizării. Miller nu scrie un eseu pentru a-şi exprima crezul artistic, el scrie o trilogie, scrie 1500 de pagini în care orice alt subiect în afară de literatură şi scris e doar o întrerupere. Răstignirea trandafirie e adresat scriitorilor aspiranţi, oamenilor care iubesc cuvintele în general, e pentru acei oameni pentru care spiritul şi efortul artistic, creator sunt la baza întregii existenţe. Şi nu e nevoie ca ei să fie artişti de niciun fel pentru a face asta.

Ca scriitor, el se hrăneşte din lucrurile banale din viaţă, din ceea ce e palpabil, poate mult prea uşor de atins, prea solid, carnal.

Eu nu vreau să fiu un gânditor. Eu doresc să scriu. Să scriu despre viaţă, în nuditatea ei. Fiinţele umane, orice fel de fiinţe umane, sunt pâinea şi apa mea. (…) Fericirea mea ar fi să învăţ să istorisesc o povestire bună. Pe mine mă atrage ideea de a juca de dragul jocului. Şi, mai presus de orice, iubesc această lume a fiinţelor umane, oricât de mizerabilă, de cârpăcită, de sordidă ar fi. Nu vreau să mă tai de ea. Poate că ceea ce mă fascinează pe mine în meseria de scriitor e acea necesitate a comunităţii cu toţi şi cu toate.

“Plexus”, pagina 344

– Dă-o naibii, cunosc lumea. O cunosc chiar foarte bine. Dar refuz să fac compromisuri cu ea.

– E acelaşi lucru.

– Ba nu. E deosebirea dintre ignoranţă – sau orbire – şi aroganţă. Aşa ceva. Dacă nu aş cunoaşte lumea, cum aş putea fi scriitor?

– Un scriitor are propria lui lume.

– (…) Lumea e mediul lui. Alţi oameni se mulţumsc cu micuţul lor colţ de lume, cu mica lor slujbă, cu micul lor trib, cu mica lor filozofie şi aşa mai departe. Dacă vrei să ştii, motivul pentru care nu sunt un mare scriitor constă în faptul că nu am inclus încă în mine întreaga lume largă. Nu-i vorba că nu cunosc răul. Nu-i vorba că sunt orb la răutatea lumii, aşa cum crezi tu. E altceva. E vorba că nu mă cunosc pe mine. Dar voi ajunge să mă cunosc. Şi atunci voi fi o torţă. O să iluminez lumea.

“Plexus”, pagina 591

Vorbeşte despre literatura modernă:

Pentru eroul romanului modern, gândurile nu duc nicăieri: creierul său e o strecurătoare în care spală zarzavaturile muiate din mintea lui. Îşi spune că e îndrăgostit şi zace în metroul în mers, încercând sa lase totul să se scurga prin el, ca printr-o conductă de evacuare.

“Sexus”, pagina 90

şi despre relaţia dintre cititor şi scriitor:

Unicul meu cititor…Mai târziu aveam să-l schimb cu cititorul ideal, acel pungaş amical, acel şnapan îndrăgit, căruia mă pot adresa ca şi cum nimic altceva n-ar avea valoare pe lume decât ceea ce îl interesează pe el şi pe mine. De ce adaug – şi “pe mine”? Oare acest cititor ideal poate fi altceva decât un alter ego? La ce bun să-ţi creezi o lume a ta, dacă trebuie să fie o lume pe care să o înţeleagă orice individ de pe stradă? Ce, ăştia toţi nu au lumea lor de fiecare zi, pe care pretind că o dispreţuiesc, dar de care se agaţă totuşi ca nişte şobolani gata să se înece? Nu e ciudat felul în care oamenii ăştia, care refuză sau sunt prea leneşi ca să-şi creeze o lume a lor, stăruie să invadeze lumea noastră? Cine ne calcă, noaptea, în picioare, răzoarele de flori?

Cine aruncă chiştoacele de ţigări în bazinele unde se scaldă păsările? Cine urinează peste violetele sfioase şi le veştejeşte florile? Ştim cum faceţi voi ravagii prin paginile de literatură în căutarea pasajelor care vă plac. Pretutindeni descoperim amprentele spiritului vostru grosolan. Voi ucideţi geniul, voi mutilaţi uriaşii. Voi, voi, fie din dragoste şi adoraţie, fie din invidie, ciudă şi ură. Cine scrie pentru voi îşi scrie propria condamnare la moarte.

“Nexus”, pagina 304

dar mai ales scrie despre dorinţa viscearală de a scrie, despre conştiinţa că ai ceva de spus, ceva ce va ieşi la iveală cu sau fără ajutorul sau consimţământul tău, iar pentru Miller asta e definiţia scriitorului. Prietenul său, Ulric, îl întreabă: să presupunem, Henry, că ai scris cea mai mare carte care a fost scrisă vreodată şi că ai pierdut manuscrisul exact când l-ai terminat. Şi să presupunem că nimeni nu ştie c-ai scris cartea asta, nici măcar cel mai intim prieten al tău. În cazul ăsta ai fi exact ca mine, care n-am aşternut un rând pe hârtie, nu-i aşa?

Răspunsul e nu şi asta e tot ce vrea Miller să înţelegem.