Tag: arta

Henry Miller – “Răstignirea trandafirie”

Posted on by Gabriela

Nu am să pot niciodată să scriu o carte care să le placă editorilor. Am scris prea multe cărţi. Cărţi de somnambul, înţelegi ce vreau să spun? Milioane şi milioane de cuvinte – dar totul în capul meu. Zăngăne acolo, ca nişte monede de aur. Am obosit să tot fabric monede de aur. M-am săturat de şarje de cavalerie…În beznă. Fiecare cuvânt pe care-l scriu trebuie să fie o săgeată care să meargă direct la ţintă. O săgeată otrăvită. Vreau să ucid cărţi, editori, cititori. A scrie pentru public nu înseamnă absolut nimic pentru mine. Eu vreau să scriu pentru nebuni – sau pentru îngeri.

“Nexus”, pagina 231

Răstignirea trandafirie e ficţiune în aceeaşi măsură în care e autobiografie – e transcrierea fidelă a lui Henry Miller, supus viciului de a trăi în două lumi în acelaşi timp. Nu va fi un roman pentru cititorul care la auzul acestui cuvânt abia aşteaptă să afle care e intriga şi cum va fi ea soluţionată. Cele trei volume sunt lipsite cu desăvârşire de intrigă, niciun aparent conflict în care e implicat personajul Henry Miller nu îl face pe cititor să se întrebe care va fi pasul lui următor. Dacă îşi va plăti chiria, va convinge vreun prieten să îi împrumute nişte bani sau îşi va găsi un job din care să se poată susţine sunt detalii indiferente, pentru că nu sunt decât pretexte pentru a-i permite personajului-narator să vorbească despre singurele două lucruri care i se par relevante.

Viaţa e unul din ele, viaţa şi modul de a o trăi, vrea să trăiască totul plenar, e scârbit de societatea burgheză şi de apucăturile sale care creează mult prea mult confort, dispreţuieşte liniştea şi tihna cu aceeaşi tărie cu care se bucură de modul să de viaţă, de incertitudinea constantă a existenţei sale.

Viaţa a devenit rutină, cea mai plicticoasă rutină. O slujbă monotonă, un sân al familiei atât de încăpător încât te pierzi în el, un şeptel de animale de casă cu bolile lor, revistele pornografice, comics-urile, almanahul fermierului. Un timp nesfârşit în care să te studiezi în oglindă. Una după alta, punctuale ca ca soarele de prânz, progeniturile ies din burta mamei. Chiria e plătită regulat, ca şi dobânzile la ipoteci. Ce plăcut să urmăreşti instalarea ţevilor noi! Ce senzaţional să vezi deschizându-se străzi noi şi pe urmă să urmăreşti cum sunt asfaltate! Totul e nou. Nou şi făcut de mântuială! Nou şi descurajant. Nou şi lipsit de noimă. Şi odată cu noul au sporit şi comodităţile. Totul e planificat pentru generaţiile viitoare. Suntem ipotecaţi viitorului strălucit.

“Plexus”, pagina 217

Titlurile celor trei volume sintetizează surprinzător de bine conţinutul.

Sexus e volumul în care sexualitatea care a dus la interzicearea trilogiei în SUA se manifestă. Pornografie, au spus. Pornografie spun şi cei care numesc nuditatea din firmele artistice scandaloasă şi cei care roşesc citind Amantul doamnei Chatterley. În toate acestea, sexul nu rămâne doar sex, e acolo pentru efectul pe care îl are asupra cititorului – e şocant, strident şi totuşi atât de fermecător. Şi de asta sexul e atât de puternic. Un cititor pudic sau care se consideră cuminte (nu mă încadrez, dar îmi pot imagina) se va uimi pe el însuşi savurând aceste pagini de un erotism aproape animalic de uman.

Plexus e, aşa cum e de aşteptat, reţeaua multelor eforturi pe care Henry Miller şi soţia sa, Mona, le fac pentru a-i permite celui dintâi să îşi îndeplinească menirea de scriitor, în timp ce în Nexus, centrul existenţei sale este chiar scrisul.

Şi scrie într-un mod surprinzător, un limbaj adeseori atât de elevat încât e academic, cu multiple referinţe literare şi artistice, în general, analizându-l pe Dostoievski şi identificându-se cu Van Gogh şi cu toate astea, spune că scrie aşa cum vorbeşte. Şi în ciuda a ceea ce am spus mai devreme, nici nu e greu de crezut. Nu e greu să ţi-l imaginezi pe Henry Miller vorbind astfel, nu ţi s-ar părea forţat, nenatural, că încearcă prea mult, ţi s-ar părea doar Henry Miller.

În afară de Mona şi de Miller însuşi, niciun alt personaj nu e schiţat în mai mult de câteva tuşe, ele nu există pentru sine, individual, ci primesc o descriere de un paragraf mai scurt sau mai lung şi trebuie să îşi joace rolul. Lipsa lor de adâncime îi reliefează mai mult pe ceilalţi, personajele principale. Şi totuşi, chiar şi membrii cuplului central sunt portretizaţi fiind mai degrabă ascunşi. Dacă în cazul celorlalte personaje e evident că superficialitatea e voită, din simplul motiv că nu e necesară o analiză mai amănunţită, la Mona şi la Henry, naratorul însuşi pare uimit de incapacitatea sa de a se înţelege pe sine, de a o înţelege pe ea.

Dar cel mai important aspect al acestei cărţi nu a fost enumerat încă. Dacă nu e prea important pentru literatură din punctul de vedere al unei structuri revoluţionare, al unei abordări metaficţionale sau excesiv de moderniste prin construcţie, e important pentru literatură din punctul de vedere al teoretizării. Miller nu scrie un eseu pentru a-şi exprima crezul artistic, el scrie o trilogie, scrie 1500 de pagini în care orice alt subiect în afară de literatură şi scris e doar o întrerupere. Răstignirea trandafirie e adresat scriitorilor aspiranţi, oamenilor care iubesc cuvintele în general, e pentru acei oameni pentru care spiritul şi efortul artistic, creator sunt la baza întregii existenţe. Şi nu e nevoie ca ei să fie artişti de niciun fel pentru a face asta.

Ca scriitor, el se hrăneşte din lucrurile banale din viaţă, din ceea ce e palpabil, poate mult prea uşor de atins, prea solid, carnal.

Eu nu vreau să fiu un gânditor. Eu doresc să scriu. Să scriu despre viaţă, în nuditatea ei. Fiinţele umane, orice fel de fiinţe umane, sunt pâinea şi apa mea. (…) Fericirea mea ar fi să învăţ să istorisesc o povestire bună. Pe mine mă atrage ideea de a juca de dragul jocului. Şi, mai presus de orice, iubesc această lume a fiinţelor umane, oricât de mizerabilă, de cârpăcită, de sordidă ar fi. Nu vreau să mă tai de ea. Poate că ceea ce mă fascinează pe mine în meseria de scriitor e acea necesitate a comunităţii cu toţi şi cu toate.

“Plexus”, pagina 344

– Dă-o naibii, cunosc lumea. O cunosc chiar foarte bine. Dar refuz să fac compromisuri cu ea.

– E acelaşi lucru.

– Ba nu. E deosebirea dintre ignoranţă – sau orbire – şi aroganţă. Aşa ceva. Dacă nu aş cunoaşte lumea, cum aş putea fi scriitor?

– Un scriitor are propria lui lume.

– (…) Lumea e mediul lui. Alţi oameni se mulţumsc cu micuţul lor colţ de lume, cu mica lor slujbă, cu micul lor trib, cu mica lor filozofie şi aşa mai departe. Dacă vrei să ştii, motivul pentru care nu sunt un mare scriitor constă în faptul că nu am inclus încă în mine întreaga lume largă. Nu-i vorba că nu cunosc răul. Nu-i vorba că sunt orb la răutatea lumii, aşa cum crezi tu. E altceva. E vorba că nu mă cunosc pe mine. Dar voi ajunge să mă cunosc. Şi atunci voi fi o torţă. O să iluminez lumea.

“Plexus”, pagina 591

Vorbeşte despre literatura modernă:

Pentru eroul romanului modern, gândurile nu duc nicăieri: creierul său e o strecurătoare în care spală zarzavaturile muiate din mintea lui. Îşi spune că e îndrăgostit şi zace în metroul în mers, încercând sa lase totul să se scurga prin el, ca printr-o conductă de evacuare.

“Sexus”, pagina 90

şi despre relaţia dintre cititor şi scriitor:

Unicul meu cititor…Mai târziu aveam să-l schimb cu cititorul ideal, acel pungaş amical, acel şnapan îndrăgit, căruia mă pot adresa ca şi cum nimic altceva n-ar avea valoare pe lume decât ceea ce îl interesează pe el şi pe mine. De ce adaug – şi “pe mine”? Oare acest cititor ideal poate fi altceva decât un alter ego? La ce bun să-ţi creezi o lume a ta, dacă trebuie să fie o lume pe care să o înţeleagă orice individ de pe stradă? Ce, ăştia toţi nu au lumea lor de fiecare zi, pe care pretind că o dispreţuiesc, dar de care se agaţă totuşi ca nişte şobolani gata să se înece? Nu e ciudat felul în care oamenii ăştia, care refuză sau sunt prea leneşi ca să-şi creeze o lume a lor, stăruie să invadeze lumea noastră? Cine ne calcă, noaptea, în picioare, răzoarele de flori?

Cine aruncă chiştoacele de ţigări în bazinele unde se scaldă păsările? Cine urinează peste violetele sfioase şi le veştejeşte florile? Ştim cum faceţi voi ravagii prin paginile de literatură în căutarea pasajelor care vă plac. Pretutindeni descoperim amprentele spiritului vostru grosolan. Voi ucideţi geniul, voi mutilaţi uriaşii. Voi, voi, fie din dragoste şi adoraţie, fie din invidie, ciudă şi ură. Cine scrie pentru voi îşi scrie propria condamnare la moarte.

“Nexus”, pagina 304

dar mai ales scrie despre dorinţa viscearală de a scrie, despre conştiinţa că ai ceva de spus, ceva ce va ieşi la iveală cu sau fără ajutorul sau consimţământul tău, iar pentru Miller asta e definiţia scriitorului. Prietenul său, Ulric, îl întreabă: să presupunem, Henry, că ai scris cea mai mare carte care a fost scrisă vreodată şi că ai pierdut manuscrisul exact când l-ai terminat. Şi să presupunem că nimeni nu ştie c-ai scris cartea asta, nici măcar cel mai intim prieten al tău. În cazul ăsta ai fi exact ca mine, care n-am aşternut un rând pe hârtie, nu-i aşa?

Răspunsul e nu şi asta e tot ce vrea Miller să înţelegem.

Chris Kraus – “I Love Dick”

Posted on by Gabriela

Mi-am cumpărat cartea asta în urma unei scurte vizite în Londra şi, bineînţeles, am considerat-o o glumă. Plănuiam să o citesc în cât mai multe locuri publice şi să mă amuz pe înfundate de privirile confuze sau acuzatoare ale oamenilor. Nu aveam niciun fel de aşteptări literare şi nu mă aşteptam să mă motiveze în vreun fel (nici pozitiv, nici negativ) încât să scriu ceva despre ea. Achiziţia a fost pur amuzament, dar toate presupunerile şi planurile mele au fost cât se poate de greşite.

Am dat de o carte pe care am simţit nevoia să o devorez în intimitate, să asimilez fiecare cuvânt şi fiecare emoţie, fiecare idee de parcă viaţa mea ar fi depins de asta. I Love Dick nu e neapărat un roman epistolar, aşa cum e descris în general. Eu aş zice că e un experiment şi în acelaşi timp o confesiune – autoarea descrie aventura mai degrabă mentală, imaginată pe care a avut-o cu sociologul Dick Hebdige în timpul căsătoriei sale cu criticul literar Sylvère Lotringer. Există o serie de modificări ale faptelor reale (e.g. sursă greşită a citatelor), care ar putea fi o încercare de ficţionalizare, însă zvonurile spun că Hebdige a încercat să o dea în judecată pe autoare pentru publicarea acestei cărţi.

Dar dincolo de validarea faptelor din carte, care pot fi mai mult sau mai puţin închipuite de scriitoare, romanul este un adevărat manifest al feminismului.

Why does everybody think that women are debasing themselves when we expose the conditions of our own debasement? Why do women always have to come clean? The magnificence of Genet’s last great work, The Prisoner of Love, lies in his willingness to be wrong: a seedy old white guy jerking off on the rippling muscles of the Arabs and Black Panthers. Isn’t the greatest freedom in the world the freedom to be wrong?

Deşi pe tot parcursul textului autoarea-narator insistă pe faptul că nu e o intelectuală, reuşeşte să analizeze cu un deosebit rafinament şi subtilitate o serie de personalităţi artistice şi culturale, fapt ce nu denotă decât profunzimea sa, pe care însăşi şi-o refuză – în mediile în care ajunge alături de soţul ei se simte în general o intrusă, nu atinge nivelul persoanelor de acolo; aşadar, nu poate fi numită o intelectuală.

It’s better than sex. Reading delivers on the promise that sex raises but hardly ever can fulfill — getting larger cause you’re entering another person’s language, cadence, heart and mind.

Ce se întâmplă de fapt în roman? După ce cuplul format din Chris şi Sylvère rămâne peste noapte la Dick din cauza vremii nefavorabile, Chris pare să se îndrăgostească de gazda lor, dezvoltând o adevărată obsesie faţă de acesta.

Last winter when I fell in love with you and left Sylvère and moved back alone up the country, I found the second story that  I’d ever written, 20 years ago in Wellington. It was written in the third person, the person most girl use when they want to talk about themselves but don’t think anyone will listen.

Cei doi soţi ajung să scrie scrisori pe care iniţial nu le trimit, în ceea ce pare a fi un joc de comunicare, un joc care a al lor , iar Dick e un simplu pretext. În timp ce Sylvère începe să se simtă intimidat de fixaţia soţiei sale, aceasta devine din ce în ce mai puternică şi dorinţa de a-l implica pe Dick devine iminentă. Acesta nu poate decât să fie uimit şi reticent (ca orice om obişnuit care ar primi de la un cuplu pe care abia îl cunoaşte 90 de pagini de scrisori adresate lui, de altfel) şi, în definitiv, el este mai degrabă un personaj absent. Despre Dick nu aflăm în mod direct mai nimic – tot ce ştim despre el e construit pe obsesia lui Chris. La finalul romanului, nu ştim nimic despre personajul al cărui nume apare în titlu, iar triunghiul amoros conturat în text pare că e lipsit de al treilea membru – iar dacă el există, care sunt relaţiile sale cu ceilalţi doi? Finalul ridică această întrebare – după toate cele întâmplate, Dick este indiferent a suferinţele lui Chris, îngrijorarea sa fiind dacă se mai poate pune problema unei prietenii între el şi Sylvère.

Dear Dick,

No woman is an island-ess. We fall in love in hopeof anchoring ourselves to someone else, to keep from falling.

Deznodământul este unul deschis cu privire la soarta psihică a lui Chris – este ea eliberată de sub autoritatea patriarhală sau zdrobită de ea?

Boris Pasternak – “Doctor Jivago”

Posted on by Gabriela

Lista mea de crush-uri literare nu e impresionant de lungă, însă ceea ce e impresionant e procentul de personaje ruseşti care o alcătuiesc. În capul listei e prinţul Mîşkin al lui Dostoievski şi recent l-am adăugat listei pe Ilia din Imago. Cea mai nouă achiziţie este însă Iuri Jivago, poetul medic al Rusiei bolşevice, individualitatea care refuză să se lase supusă de un sistem ce urmăreşte depersonalizarea.

Poate că romanul ne dă câteva triunghiuri amoroase, poate că Lara este femeia ideală, angelică şi pasională în acelaşi timp, în timp ce Tonia este iubirea care se sacrifică pentru a obţine liniştea căminului, iar Marina este doar amăgirea după ce recuperarea oricăreia dintre celelalte două devine imposibilă. Şi poate că insensibilitatea mea nu mi-a permis să receptez acest roman drept o poveste de dragoste. Deşi am găsi firească implicarea dragostei în firul narativ, pentru că ea nu poate fi separată niciodată de realitate, iar aceasta să rămână încă verosimilă, am considerat această componentă doar un element de decor, un detaliu pe fundalul romanului. Şi nu susţin că am dreptate, probabil se găsesc destule voci care mă pot contrazice.

Dacă am reuşit să nu-l citesc ca pe un roman de dragoste, mi-a fost imposibil să nu-l citesc ca pe un roman despre condiţia umană, strivită de atrocităţile unei maşinării care vrea să o sărăcească de ceea ce îi e esenţial: de propria voce, gândire şi sensibilitate. Greşeala doctorului Jivago în această nouă societate nu este legată de pregătirea sa profesională, ci de încăpăţânarea de a-şi păstra spiritul liber, neatins de noua ordine socială – o lume decadentă, lipsită de profunzime sau păreri proprii.

Există un oarecare stil comunist. Nu sunt prea mulţi oameni cărora li se potriveşte. Dar nimeni nu încalcă atât de făţiş această manieră de viaţă şi gândire ca dumneavoastră, Iuri Andreevici. Sunteţi o batjocură la adresa acestei lumi, sunteţi jignirea ei.

Profesia de medic nu îl împiedică să manifeste un spirit artistic dezvoltat, poate mai sensibil la tot ceea ce îl înconjoară din cauza absenţei părinţilor , cugetările sale despre artă fiind adevărate manifestri ale scriitorului în roman, pentru că nu e greu de ghicit că Iuri nu este decât o proiecţie a lui Boris Pasternak.

Vechea mea idee că arta nu e denumirea unei categorii sau a unui domeniu, care acoperă o infinitate de noţiuni şi fenomene ramificate, ci că, dimpotrivă, e ceva îngust şi concentrat, numele unui principiu care intră în compoziţia operei de artă, denumirea forţei utilizate în aceasta sau a adevărului pus la lumină. Niciodată arta nu mi s-a părut obiectul formei, nici cealaltă faţă a ei, ci mai degrabă o parte tainică şi ascunsă a conţinutului. Pentru mine toate acestea sunt clare ca lumina zilei, le simt cu toate fibrele, dar cum aş putea exprima această idee?

Operele vorbesc prin multe: prin teme, situaţii, subiecte, eroi. Dar cel mai mult vorbesc prin prezenţa artei conţinute în ele. Prezenţa artei în paginile romanului Crimă şi pedeapsă cutremură mai profund decât crima lui Raskolnikov.

Carte care vorbeşte despre Rusia din prima jumătate a secolului XX, până la cel de-Al Doilea Război Mondial, publicată în Italia pentru că reprezenta un afront la adresa URSS-ului, nu se poate contesta caracterul ei istoric şi adevărurile pe care le dezvăuie despre realitatea acelei perioade.

În zilele noastre au devenit foarte frecvente formele microscopice de hemoragie cardiacă. Nu toate sunt mortale. În unele cazuri oamenii rămân în viaţă. Aceasta e boala cea mai nouă a contemporaneităţii. Cred că e de natură morală. Celor mai mulţi dintre noi ni se pretinde o duplicitate permanentă, transformată în sistem. Este imposibil ca, fără urmări pentru sănătate, să te manifeşti altfel decât simţi, să te umileşti faţă de ceea ce îţi repugnă, să te bucuri de ceea ce te face nefericit. Sistemul nostru nervos nu-i o vorbă goală, nu-i o ficţiune. El este corpul fizic alcătuit din ţesuturi fibroase. Sufletul nostru ocupă un loc în spaţiu şi este amplasat în noi, precum dinţii din gură. Nu poate fi siluit la nesfârşit fără urmări grave. Mi-a fost greu să ascult povestirea ta despre deportare, Innokenti, despre felul cum, în acest timp, ai crescut ca om şi te-ai reeducat. E ca şi cum un cal ar povesti cum s-ar dresa singuri la circ.

Dincolo de conţinutul romanului, scriitura este una impecabilă. Pentru cei obişnuiţi să sară peste pasajele descriptive, cele din Doctor Jivago vor fi o surpriză, nu doar prin expresivitatea aproape muzicală şi prin combinaţiile neobişnuite de cuvinte, ci mai ales prin dinamismul lor, e o descrere care te ia de mână şi te duce în frigul Siberiei fără să îţi vină să opui vreo rezistenţă – metoda folosită e fascinaţia.

Este un roman cu care oamenii care cred mai mult decât în orice în idei se vor identifica, în timp ce restul îl vor privi mai degrabă ca pe o tragedie de nerepetat. Şi un roman care vorbeşte singur despre sine, în care personajele se autocaracterizează inconştient când urmăresc doar să discute:

Căci numai în cărţile proaste oamenii se împart în două tabere, care nu au nimic în comun între ele. Însă în realitate, totul se amestecă! Ce om de nimic trebuie să fii ca să joci în viaţă un singur rol şi să ocupi un singur loc în societate, să însemni unul şi acelaşi lucru!