Poate e doar dragostea mea pentru Rusia de vină, dar “Imago” e cu siguranţă cea mai bună carte pe care am citit-o anul ăsta (am recitit şi “Fraţii Karamazov”, dar nu luăm asta în considerare).
Cei trei prieteni în jurul cărora se ţese romanul sunt folosiţi exemplar pentru a ilustra ce înseamnă un destin şi cum poate fi influenţat de orice, de la lucruri covârşitoare ce afectează milioane de oameni precum comunismul, până la fapte minore, un simplu accident sau un gând nedesluşit.
Lumea din “Imago” este restrictivă, iar evoluţia locuitorilor ei este îngrădită. Şi cu toate astea, în centrul atenţiei noastre este un grup de oameni care sfidează asta. Literatura este în prim-plan, iar limitele care i se impun ne fac să fim revoltaţi. Îi iubim pe Boris Pasternak şi pe Iosif Brodski şi ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă cenzura ar fi reuşit într-adevăr, dacă samizdatul nu ar fi existat şi lucrările lor s-ar fi pierdut. Dar nu ei sunt cei importanţi, nu scriitorii cărora nu li se permite să publice aşa cum ar trebui contează, ci aceia care vor să îi citească şi care îşi riscă libertatea (fizică) pentru a face asta şi pentru a le oferi şi altora şansa de a o face. În definitiv, nu sunt încă sigură câţi dintre ei o fac din convingere că literatura trebuie să fie auzită şi că cenzura este o practică barbară şi câţi vor doar să se simtă liberi (moral) în împrejurări în care asta e considerată o crimă şi pedepsită ca atare.
“Supravieţuieşti aici numai dacă îţi schimbi pielea şi-ţi faci rost de una nouă, o nouă suprafaţă cu noi receptori. Oricât de straniu, treaba asta nu priveşte conţinutul, ce-i înăuntru. Poţi să păstrezi pentru tine ideile cele mai originale, acelea care sunt în disonanţă cu viaţa de aici, de neînţeles pentru mine. Ele nu interesează pe nimeni. Dar ca să fii în rând cu lumea, trebuie să îndeplineşti ritualurile ei de comunicare deloc complicate. Baletul idiot al vieţii occidentale. Sunt gata să-l accept, deşi sunt nevoit să iau decizii dificile.” (pagina 142)
Deşi se referă la America, rândurile de mai sus vorbesc despre omul modern în general, despre sacrificiile pe care trebuie să le facă pentru a se putea considera integrat şi arată discrepanţa dintre acesta şi cel care încă nu a intrat în această lume dezumanizantă şi care încă îşi foloseşte profunzimea simţurilor şi a ideilor pentru a supravieţui în comuniune cu propriile idealuri.
Romanul e complex din multe puncte de vedere. Conţinutul îl face să poată fi citit atât ca roman despre Rusia secolului XX, ca bildungsroman, ca roman despre necesitatea literaturii şi artei în general, dar şi în mod generic, roman despre condiţia umană. Structura dă însă mai multe informaţii despre complexitatea autoarei, care nu se rezumă la a povesti cronologic şi cinstit vieţile lui Ilia, Sania şi Miha, care devin plictisitoare în anumite etape. În fiecare nou capitol se ascund provocări, pentru că trebuie să identifici nu doar personajele, care nu mereu apar de la început, ci şi timpul în care e plasat, ca mai apoi să încerci să faci conexiuni cu celelalte capitole sau să aştepţi clarificări. E un puzzle şi un joc de leapşa în acelaşi timp. Spre deosebire de multe alte cărţi scrise fragmentar care uneori m-au obosit şi enervat, am citit cele 557 de pagini ale Ludmilei Uliţkaia fără să recurg la subterfugii, pauze sau alte scuze.
Pentru că lumea literară nu ia niciodată pauză şi sunt atât de multe cărţi pe care nu le-am citit, se întâmplă rar să recitesc vreo carte, însă ceva îmi spune că n-am să mă rezum la o singură lectură a romanului “Imago”.
A reader has no favourite book 