Nu, nu e vorba de acel Kafka. De fapt, nu e vorba cu adevărat de niciun Kafka, dar acesta e numele pe care şi-l ia protagonistul şi, în absenţa a ceva mai bun, aşa trebuie să-l numim şi noi. E un protagonist care se pricepe la marketing, şi-a luat un nume care, pus pe coperta unei cărţi, face vânzările acesteia să crească semnificativ. Asta de parcă nu ajungea un singur astfel de nume pe coperta în cauză. În regulă, domnule Murakami, sunteţi absolvit de acuzaţia că pentru alegerea titlului romanului publicat de dumneavoastră în 2002 aţi ţinut cont de considerente mai mult comerciale decât artistice.
Kafka pe malul mării spune două poveşti care se întrepătrund şi se influenţează una pe cealaltă – influenţează mai ales percepţia cititorului despre cealaltă, de fapt. Deşi nu ajung să se unească într-un singur fir narativ, derulându-se până la final în capitole alternative, conexiunile sunt multe, iar cititorul va căuta cât mai multe, va căuta să-şi explice, se va teme că îi lipseşte o anumită capacitate cognitivă care îl îmipiedică să înţeleagă adevărata esenţă a romanului sau se va consola spunându-şi că probabil răspunsurile vor veni, că mai sunt câteva sute de pagini, câteva zeci de pagini, câteva pagini în care revelaţia trebuie să apară. Când mai rămân doar câteva rânduri începi să te îngrijorezi serios. După aproape 600 de pagini de aventuri suprarealiste , te gândeşti că poate ţi-a scăpat ceva. Ceva trebuie să fie, ceva ce tu nu-ai înţeles.
Cel puţin asta a fost experienţa mea. Tocmai pentru că am citit romanul foarte uşor şi mi s-a părut captivant, mă simt oarecum trădată. Poate că pur şi simplu Murakami nu e pentru toată lumea, pentru că sunt deja la a treia încercare şi nu simt vreo deschidere mai mare pentru literatura lui.
Dar să revenim la carte.
Primul plan narativ este cel centrat pe Kafka Tamura, un tânăr de 15 ani care a fugit de acasă, unde locuia de tatăl său, blestemat de acesta printr-o profeţie care îl transformă într-un Oedip modern, cu îmbunătăţirile de rigoare (n-o să întreţină relaţii sexuale doar cu mama sa, ci şi cu sora, chiar dacă nu le cunoaşte pe niciuna dintre acestea). Ajunge să locuiască într-o bibliotecă, unde cunoaşte doi oameni interesanţi, fiecare dintre aceştia părând să îşi care propriul mister în spate şi propria filosofie cât mai ostentativ etalată. Pentru că niciunul dintre aceste trei personaje (inclusiv Kafka) nu se dă în lături de la a exprima gânduri şi idei care încearcă atât de tare să fie profunde încât te amuză. Toate trimiterile literare – şi culturale în general – creează aceeaşi senzaţie, a unui efort nefiresc de a îngrămădi cât mai multe nume şi concepte într-o lucrare care ar fi respirat mult mai bine fără toate astea.
Cel de-al doilea plan e ceva mai bine construit, poate pentru că se concentrează mai mult pe construcţia personajelor, care nu mai sunt supuse nevoii de a da dovadă de erudiţie. Nakata, un bătrân care în copilărie a suferit un accident inexplicabil care a dăunat intelectului său, poate vorbi cu pisicile şi ajunge să îl omoare la cererea acestuia pe cel care şi-a luat numele de Johnnie Walker (care ar putea fi tatăl sus-numitului Kafka Tamura, dar de fapt nu aflăm acest lucru niciodată), având ca ocupaţie principală capturarea pisicilor şi consumarea inimilor acestora. După asta pleacă într-o călătorie cu destinaţie necunoscută, convingâdu-l în mod involuntar pe unul din şoferii de tir care îl iau cu autostopul să i se alăture. E o lume în care plouă cu sardine, stavrizi şi lipitori, în care un concept ia înfăţişarea unui om (şi nu a oricărui om, ci a colonelului Sanders de la KFC) şi face pe peştele prin oraş.
Am omis câteva aspecte cheie din pseudo-rezumatele de mai sus, pentru că nu vreau să stric nimănui plăcerea lecturii, dar se poate înţelege complexitatea narativă a romanului. Şi scriitura, selecţia cuvintelor sunt demne de un nominalizat la Premiul Nobel, nu-i aşa? Totuşi, simt o lipsă. Când am terminat-o, am simţit un altfel de gol decât în general, nu cel datorat sentimentului plăcut pe care mi l-a dat lectura, ci golul unui neajuns. Pentru că finalul deschis riscă să fie prea deschis – ca orice ieşire simplă dintr-o situaţie extrem de complicată.
În schimb, Murakami are un stil foarte postmodern de a-şi descrie propria carte chiar în paginile acesteia, prin vorbele doamnei Saeki:
Nu ofeream nicio concluzie şi nimeni nu voia să citească o carte fără concluzii. Mie mi se părea foarte firească lipsa ei.
A reader has no favourite book 