Liliana Corobca – “Kinderland”

Trebuie să existe un sat doar al nostru, cu legile lui, cu viața lui inacccesibilă și necunoscută celorlalți. Unde viața să curgă frumos, darnic, milostiv, fără răutate, dor și așteptare. Un sat al copiilor buni. Vezi, am spus “buni”. Nu doar satul copiilor, care deja există. Fiecare sat din Moldova e un sat al copiilor, întreaga țară… Mai ales dacă socotim și bătrânii, căzuți si ei în mintea copiilor. Bărbații și femeile, normali, sănătoși, apți de muncă și care să trăiască la sat, sunt o raritate, o minoritate. Moldova copiilor. Sună foarte frumos. Construim un viitor luminos pentru copiii noștri. Da, numai că-l construim în Spania, Italia, Rusia, că-n Cehia am construit deja totul și nu se mai cer constructori.

Kinderland nu e o lume idilică a copiilor fericiți și în care doar copiii sunt primiți. Kinderland e universul pustiit care rămâne în urmă atunci când adulții care pot munci pleacă după “bani lungi”. E universul copiilor care trăiesc în sărăcia de care încearcă părinții lor să scape. Cristina, care are doar 12 ani, este naratorul-personaj al cărții, ceea ce e încă o atribuție pe care și-o asumă, alături de acelea de soră mai mare, locțiitor de mamă și de tată, bucătarul și menajera familiei, iar câteodată, destul de rar, pe aceea de simplu copil de 12 ani.

Cât de dramatică sună această lume atunci când o descriu eu, după ce am citit aproape plângând cele 197 de pagini, am reflectat asupra situației și am concluzionat că ea chiar este dramatică. Dar pentru Cristina și pentru ceilalți copii aflați în situația ei, nu e loc de dramă. Povestit din perspectiva unui copil, totul capătă o notă de autenticitate percutantă, o relatare la prima mână, fără plângeri de milă sau lamentații. Atunci când se adresează părinților plecați (și mai ales mamei), tonul nu sună a fi pornit din dorința de a se plânge, ci dintr-un dor real, dureros. Și tocmai în asta stă drama. Persoanele care o trăiesc nu o identifică, iar cei care o identifică o privesc cu milă de pe margine sau doar cu durerea unei neputințe absolute.

Le-am zis, țineți-vă inima în vârful degetelor și suflați cu putere, până când va zbura la mama. Și ea va mângâia copiii ceia burdănoși și hrăniți cu mango, ca și cum ne-ar mângâia pe noi. Nu-i așa că și tu plângi și te gândești la noi? Și, când speli hăinuțele lor, lână naturală, bumbac natural, mătase naturală, dim omizi, te gândești la hainele noastre, cele mai multe aceleași, după ce le-au purtat italienii, după ce s-au învechit, ei ți le dau ție, să ni le aduci nouă. Dacă ar ști frații mei, nici nu le-ar mai purta. Mai bine fără atâtea haine naturale, de firmă, dar cu mamă. Poate și copiii aceia sunt cuminți și drăgălași, plâng și ei că mama lor i-a lăsat pe mâinile unei femei străine.

Nu mă îndoiesc că există nenumărate studii și cărți publicate pe tema efectelor pe care le are plecarea părinților în străinătate asupra copiilor rămași singuri acasă. Meritul Lilianei Corobca în această carte e că reușește să scrie o carte de ficțiune despre un subiect atât de important și mai ales că reușește să creeze această voce credibilă de copil (mai poate fi numit copil un om de 12 ani care crește alți doi copii?).

Ceea ce trebuie să fie doar o înșiruire de gânduri ale fetiței-adult devine un manifest, o mărturie sinceră (fie ea și ficțională) a adevărului trăit de copiii pe care ea îi reprezintă. Despre care nu putem spune nici că vor deveni oameni preponderent buni, pentru că își doresc să iasă din mediul în care au crescut, nici că vor fi delicvenți, tocmai pentru că nu pot ieși din acest mediu. Am auzit ambele raționamente și mi se par foarte greșite, pentru că reduc o problemă atât de complexă la un singur element.

Dar iată cum o voce creată pentru a fi doar a unui copil (și, deci, mică, neajutorată, pentru că ăsta e stereotipul), spune lucruri pe care adulții ar trebui să le ia cu adevărat în seamă:

Puternic nu este acela care primește totul de-a gata, bani, avere, putere, pentru că nimeni nu-ți oferă așa ceva viața întreagă, poți să primești o dată sau de câteva ori. Puternic este acela care știe să obțină energie, forță din inima lui, acela care se alimentează pe sine, construindu-și propria hidrocentrală. Care produce lumină din interior. Acești oameni sunt foarte puțini. De fapt, toți oamenii își au propria hidrocentrală, dar preferă să se alimenteze cu lumina de la stat. Nu-și dau seama ce sursă de lumină reprezintă propria lor ființă, câtă bogăție au în ei.

T.O. Bobe – “Cartea neisprăvirii”

Dacă ar trebui să compar Cartea neisprăvirii cu orice altă formă de text, probabil aș spune că e un fel de jurnal de scriitor. Scris la persoana a III-a. Și care nu prea are forma unui jurnal. Da, care în definitiv e foarte departe de a fi un jurnal de scriitor, dar e mai aproape decât de orice altceva (?). Mă bucur că nu trebuie totuși să compar Cartea neisprăvirii cu nimic și atunci voi scrie despre ea și atât, despre cum e unică și oricine își pierde vremea încercând să o încadreze în niște categorii rigide face doar atât: își pierde vremea.

Cum își pierde vremea și domnul Teo, de altfel, în încercarea lui de a scrie o carte care se transformă într-o alta și care ajunge mai apoi doar o curgere de cuvinte care redau (mai mult sau mai puțin fidel) gândurile și acțiunile acestui personaj. Personaj care poartă numele lui T.O. Bobe, e scriitor, la fel ca T.O. Bobe, iar cărțile sale poartă numele cărților lui T.O. Bobe. Dar toate astea sunt doar coincidențe, bineînțeles, pentru că nu e T.O. Bobe, e doar un personaj, firește. În plus, adevăratul T.O. Bobe sigur nu procrastinează și nici nu stă zile în șir gândindu-se la un singur subiect, la o singură temă sau chiar la un singur cuvânt (ce surpriză), ci li se alătură lui Mario Vargas Llosa, Orhan Pamuk și Salman Rushdie pe lista scriitorilor care au motivația, inspirația și absurdul profesionalism de a scrie în fiecare zi, după un program foarte bine stabilit și pe care nu îl încalcă niciodată, nici măcar când (sau mai ales când) ar avea ocazia să străbată Bucureștiul pentru prima dată în locul rutinei lor artistice.

Cartea neisprăvirii, în definitiv, poate foarte bine să fie o carte despre nimic. O carte în care autoironia, jocurile de cuvinte și micile jocuri literare îl fac pe cititor să râdă sau să zâmbească delicat, să încuviințeze sau să rămână nedumeriți. Dar poate să fie și o carte despre creație, despre lumea literară în general și despre ce trece prin capul scriitorului care, oricât am vrea noi, cititorii, să ne dăm de importanți, e personajul principal al acestei lumi.

Și ține minte că numai lucrurile fără importanță sunt însoțite de instrucțiuni. N-o să vezi niciodată instrucțiuni pentru oglinzi. Cel mult pentru întreținerea lor, însă nimeni niciodată nu o să-ți spună cum să privești în oglindă. N-o să vezi niciodată instrucțiuni pentru uși. Cel mult o să scrie pe unele dacă să tragi sau să-mpingi. Însă nimeni niciodată nu o să-ți spună pe ce ușă să intri, nici de ce să intri pe o ușă sau pe alta, nimeni niciodată nu o să-ți spună cum se cuvine să închizi o ușă în urma ta, dacă să o trântești sau să închizi clanța cu grijă și nici dacă nu cumva n-ar trebui să o lași întredeschisă. N-o să vezi niciodată instrucțiuni pentru iepuri. Nimeni niciodată nu o să-ți spună dacă iepurii se cuvine să fie priviți sau vânați, dacă ar trebui să alergi după ei, să îi mângâi sau să-i împăiezi. N-o să vezi niciodată instrucțiuni pentru lalele, nici pentru tandrețe, nici pentru fermoare, nici pentru nori și nici pentru noapte, nici pentru sfere și nici pentru 23 sau pentru albastru sau pentru refuz sau pentru îmbrățișări sau pentru primăvară sau pentru suflatul părului de pe frunte. Pentru asta o să trebuiască să scrii chiar tu instrucțiunile și să le urmezi.

Ăsta e doar un fragment căruia i-am apucat să-i fac poză. Cartea e la vreo trei metri de mine și n-am să merg să o iau doar ca să mă supun unei activități și mai complicate: aceea de a alege un fragment dintre zecile pe care le-am subliniat. Dar înțelegeți voi și din acesta ce e de înțeles: cum sunt cuvintele tratate în Cartea neisprăvirii. Din alte fragmente ați putea înțelege chiar rafinamentul literar al lui T.O. Bobe, care, ca orice scriitor, nu poate (și ar fi și păcat să o facă) să scape de referințele literare care dau încă un strat de profunzime cărții, pe care îl pot accesa cei care știu că toate familiile fericite sunt la fel și au aproximativ același fel de canapele de la Ikea.

Dar cum identific eu o carte cu adevărat mișto? O carte cu adevărat mișto e una care permite scrierea unei recenzii cel puțin la fel de mișto. Și dacă nu v-am convins eu că acest criteriu e îndeplinit, recenzia asta de pe omiedesemne.ro e poate cea mai creativă pe care am citit-o de când mă știu – și am citit mult mai multe recenzii decât cărți.

Ah, și era să uit să menționez asta. Vă amintiți de felul în care petreceați Ziua Internațională a Cărții la școală? Eu îmi amintesc foarte bine. De fapt, nu-mi amintesc ce făceam, dar știu că fiecare zi începea cu noi, citind citate despre carte pe care le căutasem cu o seară înainte pe internet. Erau aceleași în fiecare an și cel mai popular era Cărțile sunt prieteni reci, dar siguri , care pentru mine a devenit un simbol al pierderii de semnificații prin repetiție. Mă rog, am deraiat puțin, ce voiam să spun de fapt e că am găsit altceva de trecut pe listă, ceva ce am tot repetat în ultima vreme și care nu și-a pierdut încă sensul:

… poate că o carte nu era chiar ca doamna cu contorul (…), poate că o carte de-asta de citit, nu de învățat, era ca o întâlnire într-un bar pentru oamenii singuri.

Haruki Murakami – “Kafka pe malul mării”

Nu, nu e vorba de acel Kafka. De fapt, nu e vorba cu adevărat de niciun Kafka, dar acesta e numele pe care şi-l ia protagonistul şi, în absenţa a ceva mai bun, aşa trebuie să-l numim şi noi. E un protagonist care se pricepe la marketing, şi-a luat un nume care, pus pe coperta unei cărţi, face vânzările acesteia să crească semnificativ. Asta de parcă nu ajungea un singur astfel de nume pe coperta în cauză. În regulă, domnule Murakami, sunteţi absolvit de acuzaţia că pentru alegerea titlului romanului publicat de dumneavoastră în 2002 aţi ţinut cont de considerente mai mult comerciale decât artistice.

Kafka pe malul mării spune două poveşti care se întrepătrund şi se influenţează una pe cealaltă – influenţează mai ales percepţia cititorului despre cealaltă, de fapt. Deşi nu ajung să se unească într-un singur fir narativ, derulându-se până la final în capitole alternative, conexiunile sunt multe, iar cititorul va căuta cât mai multe, va căuta să-şi explice, se va teme că îi lipseşte o anumită capacitate cognitivă care îl îmipiedică să înţeleagă adevărata esenţă a romanului sau se va consola spunându-şi că probabil răspunsurile vor veni, că mai sunt câteva sute de pagini, câteva zeci de pagini, câteva pagini în care revelaţia trebuie să apară. Când mai rămân doar câteva rânduri începi să te îngrijorezi serios. După aproape 600 de pagini de aventuri suprarealiste , te gândeşti că poate ţi-a scăpat ceva. Ceva trebuie să fie, ceva ce tu nu-ai înţeles.

Cel puţin asta a fost experienţa mea. Tocmai pentru că am citit romanul foarte uşor şi mi s-a părut captivant, mă simt oarecum trădată. Poate că pur şi simplu Murakami nu e pentru toată lumea, pentru că sunt deja la a treia încercare şi nu simt vreo deschidere mai mare pentru literatura lui.

Dar să revenim la carte.

Primul plan narativ este cel centrat pe Kafka Tamura, un tânăr de 15 ani care a fugit de acasă, unde locuia de tatăl său, blestemat de acesta printr-o profeţie care îl transformă într-un Oedip modern, cu îmbunătăţirile de rigoare (n-o să întreţină relaţii sexuale doar cu mama sa, ci şi cu sora, chiar dacă nu le cunoaşte pe niciuna dintre acestea). Ajunge să locuiască într-o bibliotecă, unde cunoaşte doi oameni interesanţi, fiecare dintre aceştia părând să îşi care propriul mister în spate şi propria filosofie cât mai ostentativ etalată. Pentru că niciunul dintre aceste trei personaje (inclusiv Kafka) nu se dă în lături de la a exprima gânduri şi idei care încearcă atât de tare să fie profunde încât te amuză. Toate trimiterile literare – şi culturale în general – creează aceeaşi senzaţie, a unui efort nefiresc de a îngrămădi cât mai multe nume şi concepte într-o lucrare care ar fi respirat mult mai bine fără toate astea.

Cel de-al doilea plan e ceva mai bine construit, poate pentru că se concentrează mai mult pe construcţia personajelor, care nu mai sunt supuse nevoii de a da dovadă de erudiţie. Nakata, un bătrân care în copilărie a suferit un accident inexplicabil care a dăunat intelectului său, poate vorbi cu pisicile şi ajunge să îl omoare la cererea acestuia pe cel care şi-a luat numele de Johnnie Walker (care ar putea fi tatăl sus-numitului Kafka Tamura, dar de fapt nu aflăm acest lucru niciodată), având ca ocupaţie principală capturarea pisicilor şi consumarea inimilor acestora. După asta pleacă într-o călătorie cu destinaţie necunoscută, convingâdu-l în mod involuntar pe unul din şoferii de tir care îl iau cu autostopul să i se alăture. E o lume în care plouă cu sardine, stavrizi şi lipitori, în care un concept ia înfăţişarea unui om (şi nu a oricărui om, ci a colonelului Sanders de la KFC) şi face pe peştele prin oraş.

Am omis câteva aspecte cheie din pseudo-rezumatele de mai sus, pentru că nu vreau să stric nimănui plăcerea lecturii, dar se poate înţelege complexitatea narativă a romanului. Şi scriitura, selecţia cuvintelor sunt demne de un nominalizat la Premiul Nobel, nu-i aşa? Totuşi, simt o lipsă. Când am terminat-o, am simţit un altfel de gol decât în general, nu cel datorat sentimentului plăcut pe care mi l-a dat lectura, ci golul unui neajuns. Pentru că finalul deschis riscă să fie prea deschis – ca orice ieşire simplă dintr-o situaţie extrem de complicată.

În schimb, Murakami are un stil foarte postmodern de a-şi descrie propria carte chiar în paginile acesteia, prin vorbele doamnei Saeki:

Nu ofeream nicio concluzie şi nimeni nu voia să citească o carte fără concluzii. Mie mi se părea foarte firească lipsa ei.

Italo Calvino – “Dacă într-o noapte de iarnă un călător”

Ai dat peste această pagină, pentru că eşti un Cititor sau o Cititoare, integrându-te mereu în lumi care nu îţi aparţin în totalitate, dar pe care ajungi să le posezi până la sfârşitul romanului sau al oricărui tip de naraţiune asimilată şi ai îi tine sute de personaje care nu-ţi seamănă decât pentru că le-ai forţat să îţi semene. Dar dacă efortul tău ar fi lipsit de finalitate? Dacă lectura ţi-ar fi întreruptă de fiecare dată înainte să devii o parte vie a ei şi ai rămâne doar cu dorinţa disperată de a continua, de a te afunda în noul univers? Ce ai fi dispus(ă) să faci pentru a-ţi duce la bun sfârşit menirea de lector?

În Dacă într-o noapte de iarnă un călător , Italo Calvino propune zece începuturi de roman (care ar putea fi şi proze scurte de sine stătătoare fără ca cineva să le poată considera neterminate) unificate doar de povestea Cititorului şi a Cititoarei, cele două entităţi pe care autorul le foloseşte pentru a desemna pe rând cititorul actual al romanului, cel lipsit de atribute concise şi care poate fi oricine, dar şi cititorul colectiv, obţinut prin media aritmetică a tuturor cititorilor. Cei doi încearcă să dezlege misterul începuturilor de roman fără continuare care le aţâţă curiozitatea şi îi fac să se simtă prinşi în mijlocul unui complot mai mare decât o simplă încurcătură a unei edituri suprasolicitate.

Cele zece romane începute de autor nu sunt simple reiterări ale aceluiaşi stil, ci sunt diferite, pornite dintr-o nevoie care se ramifică pe măsură ce este satisfăcută. După cum le cataloghează chiar Italo Calvino, acestea sunt: romanul ceţii, romanul experienţei concrete, romanul simbolic-interpretativ, romanul politic existenţial, romanul cinic-brutal, romanul angoasei, romanul logic-geometric, romanul perversiunii, romanul teluric-primordial, romanul apocaliptic. Şi nu o face pentru că acestea sunt toate tipurile de romane care pot fi scrise vreodată, pentru că lista e deschisă, multiplicitatea la care are acces romanescul e o garanţie pentru imposibilitatea obţinerii a două romane identice. Chiar dacă ele au pe copertă acelaşi titlu şi acelaşi autor, chiar dacă unul e traducerea fidelă a celuilalt, nu poţi fi sigur niciodată că ceea ce ai citit tu este acelaşi lucru pe care îl citesc toţi.

Cititorul de rând nu o să realizeze o astfel de clasificare. Pentru el, o simplă trecere prin librărie îl face să dea de Cărţile Pe Care Nu Le-Ai Citit, Cărţile De Care Te Poţi Lipsi Să Le Citeşti, Cărţile Create În Alt Scop Decât Lectura, Cărţile Deja Citite Fără Să Fi Fost Nevoie Să Le Deschizi, Pentru Că Aparţin Categoriei Cărţilor Deja Citite Înainte De A Fi Fost Scrise, Cărţile Pe Care Dacă Ai Avea Mai Multe Vieţi De Trăit Cu Siguranţă Le-Ai Citi Şi Pe Acestea Cu Plăcere, Dar Din Păcate Zilele Pe Care Le Mai Ai De Trăit Sunt Câte Sunt, Cărţile Pe Care Ai Intenţia Să Le Citeşti, Dar Mai Întâi Ar Trebui Să Citeşti Altele, Cărţile Prea Scumpe Pe Care Ai Putea Să Aştepţi Să Le Cumperi Când Vor Fi Vândute La Jumătate De Preţ, Cărţile Idem Ca Mai Sus Când Vor Fi Publicate În Ediţii De Buzunar, Cărţile Pe Care Ai Putea Să Le Împrumuţi De La Cineva, Cărţile Pe Care Toţi Le-Au Citit Deci E Aproape Ca Şi Cum Le-Ai Fi Citit Şi Tu şi lista pare să nu se mai termine niciodată. Şi dacă ţinem cont de faptul că lectura este o experienţă personală, această ultimă clasificare e mai firească, pentru că ţine mai mult cont de ceea ce diferenţiază fiecare cititor, decât de ceea ce este accesibil tuturor.

Câtă vreme ştiu că pe lume există cineva care face scamatorii numai de dragul scamatoriilor, câtă vreme ştiu că există o femeie care iubeşte lectura pentru lectură, mă pot convinge că lumea continuă…

Romanul nu este o demonstraţie de virtuozitate literară, scriitura nu este cea mai rafinată sau complexă, însă nu cred că autorul a încercat să facă asta. Dacă într-o noapte de iarnă un călător este mai degrabă un exerciţiu, un joc destinat celor care iubesc să citească, care iubesc să citească despre citit, despre cărţi şi despre scriitori, destinat bibliofililor care ţin încă jurnale de lectură, fie şi ele mintale, care încă scriu recenzii şi prezentări de carte, care recomandă şi iubesc să primească recomandări, care fac toate astea doar de dragul lecturii.

Actul sexual şi lectura se aseamănă cel mai mult prin faptul că în ele se deschid timpuri şi spaţii diferite de timpul şi spaţiul ce pot fi măsurate.

Nu ştiu ce gust mi-ar fi lăsat această carte în absenţa pasiunii pentru lectură şi probabil nici tu nu poţi decât să îţi imaginezi, Citorule sau Cititoareo, dar asta nu poate decât să te bucure, nu-i aşa?

Milan Kundera – “Cartea râsului şi a uitării”

Tamina se luptă cu propria uitare. Înstrăinată de ţara ei natală şi de iubire, uitarea este tot ceea ce îi mai rămâne. Şi ea este cea care mijloceşte uitarea celorlalţi, căci cei ce îşi descarcă sufletul în faţa ei pot în sfârşit să uite, urechea ei e ca o eliberare după care toţi tânjesc. De aceea Tamina este atât de iubită.

Fraza aceasta “la fel mi s-a-ntâmplat şi mie, eu…” pare a fi un ecou aprobator, o modalitate de a continua ideea celuilalt, dar nu-i de fapt decât un artificiu înşelător: în realitate e o revoltă brutală împotriva unei violenţe brutale, un efort de eliberare a propriei noastre urechi de sclavie şi de ocupare forţată a urechii adversarului. Căci toată viaţa omului printre semenii săi nu-i nimic altceva decât o luptă pentru a pune stăpânire pe urechea altuia. Tot misterul popularităţii Taminei stă în faptul că ea nu doreşte să spună nimic despre ea. Îi acceptă, fără împotrivire, pe ocupanţii urechii sale şi nu spune niciodată: “la fel mi s-a-ntâmplat şi mie, eu…”

Şi de ce nu pot fi poveştile aparent independente care alcătuiesc acest roman doar o parte din sutele de confesiuni care i-au străbătut urechea Taminei, poate singurele pe care s-a obosit să le reţină sau poate primele pe care le-a uitat, alături de povestea ei personală?

Uitarea sub formă de râs şi uitarea sub formă de tăcere sunt cele două tărâmuri explorate de narator, iar notele autobiografice legate de soarta autorului în Cehia comunistă faţă în detrimentul căreia alege exilul şi povestirea mereu la persoana întâi creează impresia că de fapt tu eşti un alter-ego al Taminei sau un urmaş al ei, care duce arta ascultatului mai departe. Acum tu asculţi o poveste din spatele unui bar sau, în fine, al unei frontiere pe care poţi alege să o treci sau nu – să asculţi povestea sau să faci parte din ea.

De-a lungul celor 7 povestiri, sunt abordate teme foarte variate, de la dorinţa oamenilor de a scrie, până la conflictele matrimoniale şi la manifestarea litost-ului ( stare chinuitoare, născută din spectacolul propriei noastre mizerii, născută pe neaşteptate ) în existenţa obişnuită a oamenilor.

Printre leacurile obişnuite împotriva propriei noastre mizerii se numără iubirea. Căci omul iubit nu poate fi mizerabil.

Dar toate sunt cumva legate de uitare. Pentru că uitarea are atât de multe feţe. Ea poate fi o strategie politică, o modalitate de subjugare a unui întreg popor sau o soluţie pentru o căsnicie defectuoasă. Şi încă ceva despre uitare: este inevitabilă.

Dar Tamina îşi doreşte atât de mult să îşi amintească, să reconstituie trecutul care i se pare acum irecuperabil, să încerce să-l recreeze altfel decât prin amintiri i se pare o trădare.

Nu vrea să restituie trecutului poezia sa. Vrea să-i restituie doar trupul său pierdut. Îndemnul acesta nu-i o dorinţă a frumuseţii. E îndemnul dorinţei de a trăi.

Căci Tamina se află pe o plută în derivi şi priveşte înapoi şi numai înapoi. Dimensiunea fiinţei sale nu-i decât ceea ce zăreşte acolo, departe în urma ei. Pe măsură ce trecutul ei se restrânge, se destramă şi se stinge, Tamina se chirceşte şi îşi pierde conturul…

Vrea înapoi carnetele pentru că osatura fragilă a evenimentelor, aşa cum e reconstituită în caietul ei , să fie întărită cu ziduri trainice şi astfel să devină casa în care va putea locui. Căci, dacă edificiul şubred al amintirilor s-ar prăbuşi ca un cort ridicat cu stângăcie, din Tamina n-ar rămâne nimic decât prezentul, acest punct invizibil, acest neant ce se îndreaptă încet-încet spre moarte.

Romanul este, aşadar, nu un elogiu adus uitării, ci memoriei care ne poate salva viaţa prin chiar şi o singură amintire care îi dă încă sens.

Elif Shafak – “Cele trei fiice ale Evei”

The Sinner, the Believer and the Confused.

Este vorba de spiritualitate, abordată din perspectiva cuiva care nu ştie, de fapt, cum să o abordeze, a unui personaj prins continuu între cele două extreme, între cei care cred cu o forţă uimitoare şi cei care neagă cu o convingere devastatoare şi care este dezechilibrat tocmai de lipsa a ceva în care să creadă cu adevărat, fie că este vorba de a susţine ceva sau de a se opune cuiva.

Is there really no other way, no other space for things that fall under neither belief nor disbelief – neither pure religion nor pure reason? A third path for people such as me? For those of us who find dualities too rigid and don’t wish to conform to them? Because there must be others who feel as I do. It is as if I’m searching for a new language. An elusive language spoken by no one but me…

Peri nu este confuză doar în ceea ce priveşte ce ar trebui să creadă, ci pare a face din indecizie modul său de viaţă, din dorinţa de a nu supăra pe nimeni, de a nu deranja. Acţionează ca un element de echilibru între cei doi părinţi, între cele două prietene, Shirin şi Mona, dar şi între cele două culturi, între Est şi Vest.

La fel ca autoarea, de altfel, care alege să scrie în engleză despre lucruri care vizează mai ales cultura turcească, analizând obiceiurile şi tradiţiile estice dintr-o perspectivă vestică.

In many parts of the world you were what you said and what you did and, also, what you read; in Turkey, as in all countries haunted by questions of identity, you were, primarily, what you rejected. It seemed that the more people went on about an author, the less likely it was that they had read their books.

La fel ca toate romanele lui Elif Shafak, o problemă îndelung dezbătută este cea a condiţiei femeii. Dacă în literatura română, personajele feminine demne de luat în seamă pot fi numărate pe degetele de la o mână, la autoarea Bastardei Istanbulului şi a Celor patruzeci de legi ale iubirii, acestea sunt omniprezente. Eroinele din Cele trei fiice ale Evei au păreri şi personalităţi puternice, ceea ce este de înţeles, pentru că un conflict precum cel cu care se confruntă Peri nu ar putea aparţine cuiva cu o minte mai puţin complexă.

There was a type of boyfriend in the Middle East who became irritated if you rejected his sexual advances; yet, at the same time, the moment you began to respond passionately to his desire, you lost your value in his eyes. Doomed if you said ‘no’, doomed if you said ‘yes’. Either way, it was a no-win situation.

Şi este uimitor în câte feluri poate fi citit romanul. Poate fi citit ca o carte despre contrastele culturale dintre două lumi foarte diferite, ca o carte despre o adolescentă care încercă să se acomodeze cu viaţa de studentă, o carte despre cum o amintire poate influenţa tot ceea ce eşti chiar şi după paisprezece ani. Însă tema Dumnezeu este cea care mă va face să recomand cartea şi poate să o recitesc la un moment dat.

‘I have no sympathy for religion, or for the religious, but you know why I’m still fond of God?

Because He is lonely, Pericim, like me… like you. All alone up there somewhere, no one to talk to – okay, maybe a few angels, but just how much fun can you have with the cherubim? Billions pray to God, “Oh, give me victory, give me money, give me a Ferrari, do-this-do-that…” Same words over and over, but hardly anyone goes to the trouble to get to know Him.’

(…)

I think God comes in many pieces and colours. I can build a peaceful God, all-loving. Or I can build an angry God, punishing. Or maybe I’ll build nothing. God is a Lego set.

Dumnezeu pare atât de similar nouă, deoarece imaginea lui şi, în fond, întreaga lui existenţă depinde de percepţia pe care o au alţii despre el. Şi Dumnezeu şi noi şi întreaga lume pot fi înghesuite într-un set de Lego, dacă asta nu s-a întâmplat în timp ce noi eram prea ocupaţi să ne considerăm importanţi.

Irina Denejkina – “Votca-Cola”

Cum ştii că ai o profă mişto de română? Când îţi face cadou varianta rusească a Trainspottingului lui Welsh. Eu îmi dădusem seama dinainte, dar exemplul ăsta e mai convingător.

Deşi volumul Votca-Cola e cât se poate de promiţător, autoarea nu pare să fi manifestat vreo activitate literară în ultima vreme, cel puţin nu una pentru a cărei descoperire să fie suficientă o banală căutare pe Google.  Dar are o voce pe care mi-ar plăcea să o mai aud.

Sunt 12 povestiri în care Irina Denejkina descrie (Rusia? lumea contemporană? adolescenţa?) totul.

În lumea din Votca-Cola, nu urmăreşti acţiunea, chiar dacă ea există şi poţi face şi asta, dacă ţii cu tot dinadinsul. Înţelegi, în schimb, personajele. Înţelegi că nu există cu adevărat o masă compactă de oameni care să funcţioneze la unison. Fiecare om se simte de fapt izolat de această comunitate. Îmi amintesc acum de o remarcă din jurnalul lui Jeni Acterian. Oamenii sunt singurătăţi paralele. Asta o ştie foarte bine şi Irina, dar o exprimă altfel. Oamenii nu sunt datori cu nimic unul altuia. Dar îşi doresc să fie şi îşi doresc ca alţii să le fie datori.

Eu le-am citit ca pe 12 povestiri despre singurătate şi despre teama de singurătate, despre nevoia de a evita singurătatea cu orice preţ – supravieţuirea noastră ca fiinţe umane depinde de asta.

Saşka Berdîşev  sărbătorea “ultimul iunie”. Bea de unul singur în bucătărie. Pe lângă el zburau umbre, gunoi, gânduri – gândurile, la fel ca umbrele. Sau ca gunoiul. Se adunau într-o poveste fără de început şi cu continuare. Începutul se situa undeva în trecut, şi el nu cugeta de ce era aşa. Saşka bea, dar nu ca “să se îmbete”, ci ca să le arate el “lor, tuturor”. Cui anume, probabil nici el nu ştia. Şi îi scornea sub forma umbrelor şi gunoiului, zbiera la ei, îl şi iubea pe câte unul. Dintre ei. Întotdeauna considerase că e fericit. Dacă existase chestia asta în creier, se chema că aşa şi fusese. Deci poţi s-o dai drept realitate. Sau poţi trăi singur, în tăcere, în altă lume, să te închizi, să te ascunzi, să nu laşi pe nimeni înăuntru. Pe nimeni. Nici chiar pe cel mai bun prieten. Prietenul are baftă, el are totul şi chiar ceva pe deasupra. Saşka are gândurile, umbrele şi gunoiul din care şi-a construit povestea vieţii. Nu şi-o împărtăşise nimănui niciodată, ea nu exista, existase undeva, dar nu aici. Uitase de ea, şi-o amintise în ajun, când deja nu mai avea pe cine regula. Saşka bea doar, şi nu se gândea la nimic, voia, visa, dar lăuntric şi în tăcere. Întotdeauna spusese că există undeva şi iubita lui, dar o spunea aşa, printre altele. Interesele, problemele lui se năruiseră definitiv. Tăcea, şi toţi credeau că dintr-o pricină anume. Dar el tăcea aşa, pur şi simplu, pentru că nu trăia. Poate trăia, dar nu aici. Poate chiar iubea. Dar nu pe aceia.

Saşka e departe de a fi un personaj individual, pe care l-ai putea identifica uşor într-o mulţime, pentru că e diferit în mod evident – Saşka e o voce colectivă, vocea alienării (de sine şi de cei din jur) atât de profunde a omului contemporan.

Până şi povestea cu accente suprarealiste despre Vasea şi oamenii verzi este o poveste despre singurătate, despre oameni care pot dispărea într-o zi fără ca nimeni să le simtă lipsa, oameni care pot face fapte măreţe, fără ca nimeni să le ia în seamă.

Poate că singurătatea nu este tema centralaă, pregnantă a niciuneia dintre povestiri, însă ea se iveşte în spatele fiecărui cuvânt, a fiecărei imagini. Singurătatea nu se găseşte mereu în linişte, uneori apare în mijlocul vacarmului şi a zgomotelor produse în speranţa de a o alunga. Şi, deşi personajele alese nu depăşesc 25 de ani, nu e o particularitate a tinereţii.

Eu sunt Saşka.

Câţi ar putea spune că nu sunt Saşka?

Orhan Pamuk – “Femeia cu Părul Roşu”

Femeia cu Părul Roşu îşi vopseşte părul cu henna, singură, pentru că îşi alege culoarea părului din proprie voinţă. Femeia cu Părul Roşu e nevoită să renunţe la dragostea ei din interese politice. Femeia cu Părul Roşu iubeşte teatrul.

Te vei îndrăgosti de Femeia cu Părul Roşu când veţi trece prima dată pe lângă ea şi n-o vei uita niciodată. Te vei lăsa sedus de ea, fără să bănuieşti măcar cum te-a ales. Vei avea 16 ani şi ea va fi prima pentru tine.

În noaptea aceea am făcut pentru prima oară dragoste cu o femeie. A fost teribil de răscolitor şi la fel de minunat. Toate ideile pe care le nutream înainte cu privire la viaţă, la femei şi la mine însumi s-au schimbat într-o clipă: Femeia cu Părul Roşu m-a învăţat să mă cunosc şi m-a învăţat, totodată, sensul fericirii.

N-o vei mai vedea pe Femeia cu Părul Roşu multă vreme, însă imaginea ei şi amintirea evenimentelor care s-au întâmplat atunci va rămâne undeva în spatele memoriei tale în timp ce vei încerca să trăieşti de parcă nimic nu s-a întâmplat. Iar când o vei revedea pe Femeia cu Părul Roşu, ţi se va părea la fel de fermecătoare.

Doar că romanul lui Orhan Pamuk nu e un roman de dragoste. E mai degrabă un roman despre absenţa dragostei, despre absenţa dragostei paterne şi despre dezechilibrele care vin la pachet cu ea.

Înseamnă că nu s-a purtat cu tine ca un tată, a zis Femeia cu Părul Roşu. Găseşte-ţi altul! În ţara asta, oamenii au mulţi taţi. Părintele-stat, Dumnezeu-tatăl, părintele-general, părintele-mafiot… Aici nimeni nu poate trăi fără tată!

Lipsit de tată şi mai apoi de un fiu, crezând că l-a ucis pe meşterul pe care l-a privit ca pe un tată timp de o lună, Cem Çelik devine pasionat de cele două poveşti din culturi diferite în care are loc confruntarea dintre tată şi fiu, fără ca vreunul dintre cei doi să fie conştient de identitatea adversărului său: mitul lui Oedip şi cel al lui Rostam şi Sohrab.

Cem renunţă la visul său din copilărie, acela de a deveni scriitor şi alege o carieră ceva mai practică. Îşi continuă viaţa şi se căsătoreşte cu Ayşe, alături de care continuă studiul celor două legende, fără a-i dezvălui însă motivul obsesiei lui. Însă ştiţi ce se spune despre legende.

Asta pentru că lucrurile despre care se povesteşte în basmele şi legendele de pe vremuri se sfârşesc prin a ni se întâmpla şi nouă. Cu cât citiţi mai multe legende şi cu cât credeţi mai mult în ele, cu atât ajunge să vi se întâmple mai des ceea ce stă scris în ele. Poveştile pe care le ascultaţi sunt numite, de fapt, legende pentru că vi se întâmplă şi vouă.

Viaţa lui Cem respectă regula asta, paralele dintre aceasta şi cele două poveşti fiind trasate cu dibăcie, însă care din cele două figuri paterne va fi?

Orhan Pamuk este acelaşi. Cuvintele lui curg fără întreruperi, parcă fără schimbări de ritm şi de asta e cu atât mai şocant când evenimentul care strică echilibrul are loc, nu doar că e neaşteptat, ci câteva pagini după încă te întrebi dacă s-a întâmplat cu adevărat, dacă moartea cuiva poate fi povestită cu atâta seninătate sau dacă doar îţi joacă feste imaginaţia. Şi de fapt nimic nu poate definit doar de această simplitate a limbajului, pentru că în el se ascund noi înţelesuri.

Pe alocuri, scriitura lui Orhan Pamuk sună ca o poezie. Şi ştiţi ce se spune despre poeţi.

Pe poet trebuie mai întâi să-l spânzuri, pentru ca mai apoi să plângi la picioarele spânzurătorii sale.

 

 

 

Jonathan Safran Foer – “Iată-mă”

Iată-mă. Ăsta e răspunsul lui Avraam la chemarea divină şi ăsta e răspunsul personajelor din roman atunci când eul lor cel adevărat nu mai rezistă reprimării din cei şaisprezece ani de căsătorie.

Iată-mă relatează povestea unei despărţiri şi a tuturor lucrurilor care există în jurul ei, a tuturor oamenilor şi a tuturor suferinţelor. Despre istorie, familie, identitatea unui popor prigonit. E despre oameni şi despre un gol de comunicare – între partenerii de viaţă, între generaţii ale aceleiaşi familii şi între membrii aceleiaşi generaţii.

În lipsa contextului, toţi am fi nişte monştri. 

E un roman sfâşietor. Am ales să termin anul 2017 cu inima ruptă în bucăţi. Nu pentru că se întâmplă vreun eveniment sfâşietor la final. Tocmai pentru că nu se întâmplă nimic de genul ăsta. Pentru că romanul ăsta e organic şi îl simţi cum respiră, simţi cum în Julia şi Jacob se concentrează toţi părinţii, în Sam, Max şi Benjy toţi fiii, iar în fiecare pagină neliniştea poporului evreu, pentru care şirul de nedreptăţi la care a fost supus nu s-a terminat. Universul familiei Bloch e cel în care trăim cu toţii – dorinţa de fericire, nevoia de respectare a normelor sociale, datoria faţă de familie.

Dar ceea ce face ca romanul să fie atât de viu şi autentic este umorul care, la fel ca în realitate, are multe funcţii şi urmăreşte întotdeauna ceva mai mult decât râsul: mascarea adevărului, destinderea atmosferei, transmiterea unui mesaj ce nu poate fi spus în mod direct. Ziceam că mi-a fost frântă inima. Şi totuşi nu am plâns. În schimb, am râs. Nu doar m-am amuzat, ci am râs, audibil şi total neaşteptat – cititul în locurile publice m-a făcut capabilă să-mi stăpânesc destul de bine reacţiile. De data asta n-a funcţionat. (Ce bine că e vacanţă şi că nu există niciun motiv să interacţionez cu lumea din exterior.)

Poate am învăţat puţin prea mult de la membrii familiei Bloch şi de acum o să-mi exprim tristeţea doar prin râs. E amuzant, e amuzant. Asta le spune Jacob copiilor de fiecare dată când se lovesc sau se întâmplă ceva nefericit.

CUM SĂ JOCI TRISTEŢEA
Nu există, aşa că ascunde-o ca pe o malformaţie.

CUM SĂ JOCI FRICA
Râzi.

Talentul lui Jonathan Safran Foer stă mai ales în arhitectura dialogurilor. Nu sunt toate orale, unele sunt prin SMS, altele online, dar ce diferă de alte lecturi e că dialogul nu e folosit nici pentru a duce acţiunea mai departe, nici pentru a o face să stagneze, e acţiunea în sine. Ca aici:

(…)

cineva ar trebui să inventeze un emoticon
pentru cuvântul pe care ar trebui să-l inventeze cineva
ca să descrie cât de mult m-ai rănit

îmi pare rău

(…)

te-ai întrebat vreodată de ce conta
dacă ahile se rănea la călcâi
fiindcă era singura lui parte muritoare?
şi ce? ar fi fost un şchiop nemuritor

cred că ştii de ce

ştiu

mi-ar plăcea foarte foarte mult să ştiu

foarte foarte foarte foarte
până când cuvântul “mi-ar plăcea” s-ar sparge

într-un milion de bucăţi

în dragoste

deci spune-mi

nu e vorba despre simplul fapt de a avea un călcâi
care era singura parte muritoare a trupului lui
ÎNTREAGA sa mortalitate era concentrată în călcâiul acela
– ca şi când ai muta toţi oamenii dintr-un zgârie-nori
la subsol, iar apoi subsolul se inundă

şi toţi oamenii care lucrau la diferite etaje
şi care altminteri nu s-ar fi întâlnit niciodată
se împrietenesc şi decid să ia cina împreună
şi apoi toţi ies la cină în oraş
şi îşi cunosc unul altuia familiile
şi petrec sărbătorile împreună
şi se căsătoresc şi fac
copii, care fac copii, care fac copii

dar s-au înecat

şi ce dacă?

Chiar aşa. Şi ce dacă?

Margaret Atwood – “Pui de cotoroanţă”

Ora de română din preajma Crăciunului e probabil singura care e aşteptată cu nerăbdare de toţi colegii mei de clasă. Mai mult sau mai puţin împrumutat din tradiţia islandeză Jolabokaflod, obiceiul nostru este acela de a organiza un Secret Santa în care cadourile constau în mod exclusiv din cărţi. Pentru mine, asta e una dintre cele mai importante părţi ale Crăciunului, să aleg cartea potrivită pentru o persoană pe care nu întotdeauna o cunosc suficient de bine.

Anul ăsta, Moş Crăciunul meu şi-a luat treaba foarte în serios, oferindu-mi o carte pe care nici măcar nu ştiam cât de mult îmi doresc să o citesc. Pentru că în general mă feresc de textele siropoase sau cu tentă de sărbători, nu cred că aş fi putut să-mi petrec Crăciunul cu o lectură mai pe gustul meu.

Pui de cotoroanţă face parte din proiectul Hogarth Shakespeare în care unii dintre cei mai cunoscuţi scriitori contemporani reimaginează capodoperele shakespeariene dintr-o perspectivă mai actuală. Ideea e în sine genială (sunt un mare fan al intertextualităţii), iar autorii implicaţi o pun în aplicare într-un mod propriu şi rafinat. Cel puţin Margaret Atwood reuşeşte asta, nu mă pot pronunţa în legătură cu celelalte romane, pe care sunt însă hotărâtă să le citesc foarte curând.

Ca un cititor organizat şi cumpătat, înainte să încep lectura romanului, am citit Furtuna, piesa reimaginată de Margaret Atwood, crezând că va fi doar o lectură ajutătoare pentru a înţelege textul, însă a devenit o experienţă independentă şi surprinzător de plăcută, mai ales pentru cineva atât de ignorant ca mine. După experienţa literară din clasa a 9-a, când am citit Romeo şi JulietaHamlet şi Othello şi am rămas neimpresionată, am considerat că Shakespeare nu e pentru mine. Aşa am crezut într-a 6-a despre Eliade, pe care am ajuns să îl iubesc într-a 8-a şi aceeaşi a fost povestea cu multe romane grele, printre care Roşu şi negru, pe care acum îl recomand oricând am ocazia. Chiar m-am maturizat ca cititor, nu?

Revenind la Pui de cotoroanţă, romanul este povestea lui Felix Phillips, care este trădat de mâna sa dreaptă şi îndepărtat de la conducerea festivalului care era tot ce îi mai rămăsese după pierderea soţiei şi a fiicei sale. Se retrage din viaţa publică şi, după câţiva ani, ajunge să se implice într-un program de educare a deţinuţilor, unde primeşte postul de profesor de literatură. Poţi scoate omul din teatru, dar nu poţi scoate teatrul din om, aşa că Felix alege să abordeze acest curs într-un mod inedit, punând în scenă cu ajutorul elevilor săi, deveniţi actori, câte o piesă shakespeariană în fiecare an. Nu e de mirare că în anul în care se petrece acţiunea propriu-zisă, piesa aleasă este Furtuna, iar scopul este de data asta mult mai măreţ decât în ceilalţi ani, pentru că poate duce la reabilitarea imaginii lui Felix Phillips şi la transformarea programului de Educaţie prin Literatură la Penitenciarul Districtual Fletcher într-un program stabil.

Romanul are o structură de tip Inception, povestea din Furtuna nu apare doar în eforturile lui Felix de a pune în scenă piesa, ci şi în povestea cadru, fiind alimentată de dorinţa de răzbunare a protagonistului, un Prospero modern. Treptat identificăm şi restul personajelor, pe Antonio în Tony, pe Gonzalo, Ariel, Miranda, Alonso, Sebastian, Ferdinand.

În textul original al Furtunii , precum şi în roman, pot fi identificate mai multe închisori, mai mult sau mai puţin palpabile, însă închisoarea cel mai greu de sesizat este cea care nu este numită niciodată, doar sugerată pe rând, de Prospero şi de Felix. Este o închisoare făcută din cuvinte şi pagini, din decoruri dramatice, căci ei sunt doar personaje, iar soarta lor este la mâna receptorilor – fie ei numiţi spectatori sau cititori – care decid dacă îi vor elibera prin aplauzele şi aprecierea lor.