Liliana Corobca – “Kinderland”

Trebuie să existe un sat doar al nostru, cu legile lui, cu viața lui inacccesibilă și necunoscută celorlalți. Unde viața să curgă frumos, darnic, milostiv, fără răutate, dor și așteptare. Un sat al copiilor buni. Vezi, am spus “buni”. Nu doar satul copiilor, care deja există. Fiecare sat din Moldova e un sat al copiilor, întreaga țară… Mai ales dacă socotim și bătrânii, căzuți si ei în mintea copiilor. Bărbații și femeile, normali, sănătoși, apți de muncă și care să trăiască la sat, sunt o raritate, o minoritate. Moldova copiilor. Sună foarte frumos. Construim un viitor luminos pentru copiii noștri. Da, numai că-l construim în Spania, Italia, Rusia, că-n Cehia am construit deja totul și nu se mai cer constructori.

Kinderland nu e o lume idilică a copiilor fericiți și în care doar copiii sunt primiți. Kinderland e universul pustiit care rămâne în urmă atunci când adulții care pot munci pleacă după “bani lungi”. E universul copiilor care trăiesc în sărăcia de care încearcă părinții lor să scape. Cristina, care are doar 12 ani, este naratorul-personaj al cărții, ceea ce e încă o atribuție pe care și-o asumă, alături de acelea de soră mai mare, locțiitor de mamă și de tată, bucătarul și menajera familiei, iar câteodată, destul de rar, pe aceea de simplu copil de 12 ani.

Cât de dramatică sună această lume atunci când o descriu eu, după ce am citit aproape plângând cele 197 de pagini, am reflectat asupra situației și am concluzionat că ea chiar este dramatică. Dar pentru Cristina și pentru ceilalți copii aflați în situația ei, nu e loc de dramă. Povestit din perspectiva unui copil, totul capătă o notă de autenticitate percutantă, o relatare la prima mână, fără plângeri de milă sau lamentații. Atunci când se adresează părinților plecați (și mai ales mamei), tonul nu sună a fi pornit din dorința de a se plânge, ci dintr-un dor real, dureros. Și tocmai în asta stă drama. Persoanele care o trăiesc nu o identifică, iar cei care o identifică o privesc cu milă de pe margine sau doar cu durerea unei neputințe absolute.

Le-am zis, țineți-vă inima în vârful degetelor și suflați cu putere, până când va zbura la mama. Și ea va mângâia copiii ceia burdănoși și hrăniți cu mango, ca și cum ne-ar mângâia pe noi. Nu-i așa că și tu plângi și te gândești la noi? Și, când speli hăinuțele lor, lână naturală, bumbac natural, mătase naturală, dim omizi, te gândești la hainele noastre, cele mai multe aceleași, după ce le-au purtat italienii, după ce s-au învechit, ei ți le dau ție, să ni le aduci nouă. Dacă ar ști frații mei, nici nu le-ar mai purta. Mai bine fără atâtea haine naturale, de firmă, dar cu mamă. Poate și copiii aceia sunt cuminți și drăgălași, plâng și ei că mama lor i-a lăsat pe mâinile unei femei străine.

Nu mă îndoiesc că există nenumărate studii și cărți publicate pe tema efectelor pe care le are plecarea părinților în străinătate asupra copiilor rămași singuri acasă. Meritul Lilianei Corobca în această carte e că reușește să scrie o carte de ficțiune despre un subiect atât de important și mai ales că reușește să creeze această voce credibilă de copil (mai poate fi numit copil un om de 12 ani care crește alți doi copii?).

Ceea ce trebuie să fie doar o înșiruire de gânduri ale fetiței-adult devine un manifest, o mărturie sinceră (fie ea și ficțională) a adevărului trăit de copiii pe care ea îi reprezintă. Despre care nu putem spune nici că vor deveni oameni preponderent buni, pentru că își doresc să iasă din mediul în care au crescut, nici că vor fi delicvenți, tocmai pentru că nu pot ieși din acest mediu. Am auzit ambele raționamente și mi se par foarte greșite, pentru că reduc o problemă atât de complexă la un singur element.

Dar iată cum o voce creată pentru a fi doar a unui copil (și, deci, mică, neajutorată, pentru că ăsta e stereotipul), spune lucruri pe care adulții ar trebui să le ia cu adevărat în seamă:

Puternic nu este acela care primește totul de-a gata, bani, avere, putere, pentru că nimeni nu-ți oferă așa ceva viața întreagă, poți să primești o dată sau de câteva ori. Puternic este acela care știe să obțină energie, forță din inima lui, acela care se alimentează pe sine, construindu-și propria hidrocentrală. Care produce lumină din interior. Acești oameni sunt foarte puțini. De fapt, toți oamenii își au propria hidrocentrală, dar preferă să se alimenteze cu lumina de la stat. Nu-și dau seama ce sursă de lumină reprezintă propria lor ființă, câtă bogăție au în ei.

So, what's your take on this?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: