Ioana Bradea – “Înalt este numele tău”

Cine ar fi crezut vreodată că un roman de 94 de pagini poate spune atât de multe? Scriitura celui mai recent roman al Ioanei Bradea, Înalt este numele tău, este foarte densă, fără a da însă impresia că ceva e în plus. Iar lectura are mai multe interpretări, de la cea istorică, la cea simbolică sau spirituală, dacă nu chiar religioasă – căci romanul îi este adresat lui Dumnezeu. Deci nu e un roman nişat pe o singură categorie de cititori.

Fiecare dintre patru părţi este un monolog (!?) adresat unui personaj distinct de către o voce narativă care rămâne omniscientă, dar termenul de voce e mai potrivit decât niciodată. Cititorul nu mai are senzaţia că ascultă o simplă poveste relatată de cineva, ci devine pe rând fiecare din cele patru personaje, luând cunoştinţă de alterităţile lumii descrise, o lume desacralizată, pe care simpla invocare a numelui divin nu o poate salva.

Salvarea există însă, îmbrăcând forma memoriei, căci toate personajele se raportează într-un fel sau altul la aceasta. Personajele care deschid şi închid romanul, scribul cetăţii şi arhitectul italian fac parte din procesul memoriei prin abilităţile creatoare, în timp ce personajele din a doua şi a treia parte sunt cele care îşi pot găsi liniştea în aceasta. Povestea Margaretei înfăţişează căutarea sa neîncetată pentru a-l găsi pe acela care i-a fost predestinat, fiind o un fir comun pentru toate celelalte planuri, în timp ce Maria, personajul din cea de-a treia parte este mai degrabă o victimă, îngropată de vie după ce înfăptuieşte un act dezonorant şi aspru pedepsit de societate. Pentru ele existenţa romanului este vitală, căci este singura lor formă de supravieţuire.

Mai ștergi cu pana câte un cuvânt nepotrivit sau, enervat deodată, mototolești foaia cumpărată pe bani grei de negustorii tăi tocmai din târgurile venețiene și o arunci cât colo și te întinzi spre altă coală, pe care te străduiești din nou să aranjezi istoria cum se cuvine, să așterni aici toate faptele cetății – uneori sângeroase, păcătoase ori nerușinate, alteori glorioase și pline de surprize, uneori preschimbate în incredibile fapte de arme înălțate spre slava lui Dumnezeu, alteori pătate de impostori, curve și soldați idioți – oricum or fi fost, este destinul tău să ilustrezi, poate chiar să îndrepți și, în cele din urmă, să făurești respirația atât de zbuciumată a cetății ce-i învăluie între mrejele ei de păianjen chiar și pe descreierații ăștia care admiră înspăimântați, la câțiva pași de tine, cum taie gâdele căpățâna ungurului cu un singur ochi…

Legătura dintre creaţie şi Dumnezeu este pregnantă la autoare, cea dintâi fiind o cetate a cărei existenţă trebuie să fie certificată de cel din urmă, în timp ce creatorului nu-i rămâne decât să devină una cu cele două, unindu-le pentru totdeauna.

De-acum poate să vină şi episcopul să-şi slujească odată Sfânta Liturghie şi să sfârşească întreaga construcţie, căci tu, dezlipindu-ţi uşor degetele de balustrada de piatră a balconului, eşti pregătit de zbor, doar o clipă te mai întrebi, înainte – dacă numele lui este înalt… De-acum şi tu, mare şi îndeajuns de puternic fiind, poţi să învălui catedrala într-un abur sfînt şi suflînd peste ea, în zbor, s-o aduci negreşit la viaţă, doar ca s-o urmăreşti apoi cu priviri înceţoşate, zdrobit într-o baltă de sînge fără sens, cum îşi strînge poalele aproape cu braţe lungi, gata să-ţi întoarcă spatele, şi, aruncîndu-ţi peste umărul pietros un surîs, o ultimă privire trufaşă care străpunge aerul uscat, să-şi ia picioarele-n spinare şi să părăsească pentru totdeauna această cetate uitată de rege şi

Am primit cartea cadou de la profa aia cool de care nu m-am ferit să vorbesc nici în celelalte recenzii, alături de mesajul m-am gândit că ai vrea să încerci şi altceva. N-am înţeles prea bine ce este acel altceva, căci nu sunt chiar străină de literatura română contemporană (chiar dacă am câteva lipsuri), însă acum înţeleg. E un roman atipic, ca scriitură şi ca temă. Iar după titlu, n-ar fi fost un roman pe care să-l fi luat în mod voluntar  de pe raftul vreunei librării, dat fiind că prefer să nu-mi îngreunez existenţa cu texte cu tematică religioasă. Cu toţii judecăm din când în când o carte după titlu (căci dacă aş fi judecat-o după copertă, aş fi fost cucerită cu siguranţă).

Acum înţeleg de ce e altceva, dar câteodată altceva e ceea ce cauţi şi

Elif Shafak – “Cele trei fiice ale Evei”

The Sinner, the Believer and the Confused.

Este vorba de spiritualitate, abordată din perspectiva cuiva care nu ştie, de fapt, cum să o abordeze, a unui personaj prins continuu între cele două extreme, între cei care cred cu o forţă uimitoare şi cei care neagă cu o convingere devastatoare şi care este dezechilibrat tocmai de lipsa a ceva în care să creadă cu adevărat, fie că este vorba de a susţine ceva sau de a se opune cuiva.

Is there really no other way, no other space for things that fall under neither belief nor disbelief – neither pure religion nor pure reason? A third path for people such as me? For those of us who find dualities too rigid and don’t wish to conform to them? Because there must be others who feel as I do. It is as if I’m searching for a new language. An elusive language spoken by no one but me…

Peri nu este confuză doar în ceea ce priveşte ce ar trebui să creadă, ci pare a face din indecizie modul său de viaţă, din dorinţa de a nu supăra pe nimeni, de a nu deranja. Acţionează ca un element de echilibru între cei doi părinţi, între cele două prietene, Shirin şi Mona, dar şi între cele două culturi, între Est şi Vest.

La fel ca autoarea, de altfel, care alege să scrie în engleză despre lucruri care vizează mai ales cultura turcească, analizând obiceiurile şi tradiţiile estice dintr-o perspectivă vestică.

In many parts of the world you were what you said and what you did and, also, what you read; in Turkey, as in all countries haunted by questions of identity, you were, primarily, what you rejected. It seemed that the more people went on about an author, the less likely it was that they had read their books.

La fel ca toate romanele lui Elif Shafak, o problemă îndelung dezbătută este cea a condiţiei femeii. Dacă în literatura română, personajele feminine demne de luat în seamă pot fi numărate pe degetele de la o mână, la autoarea Bastardei Istanbulului şi a Celor patruzeci de legi ale iubirii, acestea sunt omniprezente. Eroinele din Cele trei fiice ale Evei au păreri şi personalităţi puternice, ceea ce este de înţeles, pentru că un conflict precum cel cu care se confruntă Peri nu ar putea aparţine cuiva cu o minte mai puţin complexă.

There was a type of boyfriend in the Middle East who became irritated if you rejected his sexual advances; yet, at the same time, the moment you began to respond passionately to his desire, you lost your value in his eyes. Doomed if you said ‘no’, doomed if you said ‘yes’. Either way, it was a no-win situation.

Şi este uimitor în câte feluri poate fi citit romanul. Poate fi citit ca o carte despre contrastele culturale dintre două lumi foarte diferite, ca o carte despre o adolescentă care încercă să se acomodeze cu viaţa de studentă, o carte despre cum o amintire poate influenţa tot ceea ce eşti chiar şi după paisprezece ani. Însă tema Dumnezeu este cea care mă va face să recomand cartea şi poate să o recitesc la un moment dat.

‘I have no sympathy for religion, or for the religious, but you know why I’m still fond of God?

Because He is lonely, Pericim, like me… like you. All alone up there somewhere, no one to talk to – okay, maybe a few angels, but just how much fun can you have with the cherubim? Billions pray to God, “Oh, give me victory, give me money, give me a Ferrari, do-this-do-that…” Same words over and over, but hardly anyone goes to the trouble to get to know Him.’

(…)

I think God comes in many pieces and colours. I can build a peaceful God, all-loving. Or I can build an angry God, punishing. Or maybe I’ll build nothing. God is a Lego set.

Dumnezeu pare atât de similar nouă, deoarece imaginea lui şi, în fond, întreaga lui existenţă depinde de percepţia pe care o au alţii despre el. Şi Dumnezeu şi noi şi întreaga lume pot fi înghesuite într-un set de Lego, dacă asta nu s-a întâmplat în timp ce noi eram prea ocupaţi să ne considerăm importanţi.

John Steinbeck – “Fructele mâniei”

Asta e prima carte care necesită un anumit commitment pe care o citesc în ultima vreme și sunt sigură că n-aș fi putut să reintru în ritm cu un alt roman. Aveam nevoie de cartea asta, de o naraţiune care să mă absoarbă şi să mă facă să trec prin zeci de stări succesive şi contrastante de-a lungul aceluiaşi capitol.

Aproape 600 de pagini sfâșietor de dure, imaginile emoționante descrise nu te fac să lăcrimezi, ci par că îţi dau o palmă după care îţi e greu să continui lectura, dar îţi este şi imposibil să te opreşti, pentru că nu poţi lăsa lucrurile în starea care sunt până când vei reveni tu la citit. Ţi se pare un act de sadism şi masochism totodată, aşa că nu te întrerupi.

În timpul Marii Crize Financiare, fermierii din America trebuie să îşi părăsească locuinţele şi să pribegească prin ţară în căutarea unei vieţi mai bune, a unui trai care să le asigure supravieţuirea. Atenţia e centrată pe o astfel de familie din Oklahoma, familia Joad care pleacă spre California, un adevărat tărâm al făgăduinţei, dar care se dovedeşte a nu fi chiar aşa, nu pentru aceşti pribegi priviţia ca nişte paria de autorităţi şi locuitorii permanenţi. Dar e mai mult de atât, este vizată condiţia umană şi mai ales conceptul de libertate; până la un anumit punct, viaţa fiecăruia e similară cu traseul familiei Joad, mergând dintr-un loc în altul în speranţa de a găsi locul care să îi accepte, unde să găsească fericirea. Şi cu toţii avem o Californie a noastră, fie că ea se dovedeşte a fi ceea ce ne aşteptăm să fie sau nu.

Deşi mă prinsese deja cartea, pe la pagina 30 mi-am dat seama că o să fie o lectură cu adevărat memorabilă, când unul dintre personaje rezumă rolul religiei cu simplitatea şi înţelepciunea omului obişnuit, de rând:

-Îndrumă-i dintr-o parte în alta! spuse Joad. Aruncă-i în şanţul de irigaţie! Spune-le că o să ardă în focul nestins dacă n-o să gândească la fel ca dumneata. Pentru care pricină vrei să-i duci într-un loc anume? Ajunge să-i ghidezi şi-atât.

Fostul preot Casy, aflându-se în cumpănă din cauza îndoielilor cu privire la divinitate, are revelaţia inexistenţei acesteia şi îşi dă seama că nu trebuie să îi slujească unui oarecare Dumnezeu, ci oamenilor, pe care nu îi mai judecă şi ale căror fapte nu le mai cataloghează drept păcate sau fapte bune, aşa cum făcea în timpul preoţiei.

  • Nu există păcat şi nu există nici virtute. Nu există decât fapte ale oamenilor şi toate sunt o părticică din unul şi acelaşi lucru. Unele dintre cele săvârşite de oameni au noimă, iar altele n-au, dar nici un om nu are treptul să spună despre ele mai mult de atât.
  • Şi ziceam: “Ce să fie duhul şi harul ăsta?”. Şi-am răspuns: “E dragostea. Îi iubesc atât de mult pe oameni, încât uneori sunt în stare să mă pierd”. Şi iar îmi spuneam: “Oare nu-L iubeşti pe Hristos?”. Ei, şi-am stat eu şi m-am gândit, şi iar m-am gândit şi mi-am spus: “Nu, nu cunosc pe nimeni pe care să-L cheme Hristos. Ştiu despre El o grămadă de poveşti, dar de iubit, numai pe oameni îi iubesc. Iar câteodată îi iubesc atât de tare, că sunt în stare să mă pierd şi vreau să-i fac fericiţi, şi de aceea am propovăduit ceva despre care credeam că-i poate face fericiţi.”

Pe lângă tabloul de final al romanului, există o imagine care mi-a trezit cele mai puternice emoţii, indignare, furie, revoltă. Când familia Joad îndrăzneşte să mănânce hrană caldă în afara cortului într-o tabără în care proviziile celoralţi oameni s-au terminat de mult, în jurul lor se strâng mai mulţi copii înfometaţi care speră să primească măcar resturile. Imaginea e aproape brutală, deloc înfrumuseţată, stilizată doar pentru a crea un impact şi mai profund asupra cititorului.

Prima dată când am citit ceva de Steinbeck a fost pentru că simţeam o conexiune specială cu el – împărţim aceeaşi zi de naştere. Am continuat din alt motiv: puterea cuvintelor pe care le foloseşte.

“Pervazul lui Dumnezeu” – Ana Barton

Nu mi se întâmplă prea des să cumpăr o carte fără să știu dinainte că e o carte ce merită citită, fie pentru că am mai citit cărți de același autor, fie pentru că persoane în ale căror gusturi mă încred mi-au recomandat-o (în 90% dintre cazuri, e vorba de profa de română; am o profă mișto și trebuie să evidențiez asta).

Acum am făcut asta: în spiritul obiceiului meu de a cumpăra o carte din fiecare oraș pe care-l vizitez, acum vreo trei luni am luat de pe raftul unei librării din Târgoviște cartea asta de care nu auzisem niciodată, dar cu o copertă diferită – pentru că alt cuvânt nu găsesc – și cu un titlu intrigant. “Pervazul lui Dumnezeu” de Ana Barton (Editura Humanitas, 2016). Puteam să jur că o să fie o carte de poezie și chiar dacă s-a dovedit a nu fi chiar așa, după ce am citit-o mi-am dat seama că sentimentul meu inițial n-a fost chiar pură halucinație.

Pervazul lui Dumnezeu e un loc în care mi-ar plăcea să stau la nesfârșit și să aflu adevăruri despre lumea asta, adevăruri mici și care nu sunt general valabile, ceea ce le face cu atât mai fascinante. Cum ar fi faptul că Dumnezeu fumează țigări fără filtru sau că inima poate să-ți tremure și de frumusețe, nu doar de frică sau că totul este o poveste.

Volumul de proză scurtă al Anei Barton e tulburător și amuzant, suprarealist și absurd și gata oricând să spună ceva brutal imediat după ce a învăluit în metafore ceva ce putea fi tratat la fel de succint. Unele texte sună ca o poezie transpusă în proză, în timp ce altele iau forma unui banc sau a unei anecdote, iar cititorul e forțat să treacă prin stările necesare fiecărei scrieri. Poate ar fi de preferat un moment de meditație după fiecare, însă eu nu sunt acel tip de cititor care ar putea face asta. Am citit cartea dintr-o suflare (o suflare care a durat trei ore) și la final m-am întrebat dacă nu puteam să fiu și eu măcar o dată răbdătoare și să profit mai mult de lectura asta. Dar m-am obișnuit deja cu lăcomia mea.

Textul meu preferat e cel intitulat “Micimea contează”. Mi-am dat seama de asta atunci când în loc să subliniez trei-patru rânduri sau jumate de pagină, am fotografiat tot textul și am pus un semn în dreptul titlului.

Tot în cele trei ore am învățat că va veni o vreme când voi fi mulțumită de prenumele meu, căci am un prenume interzis, nu dau voie aproape nimănui să-l fosească. Nu pentru că ar fi prea special, e chiar comun, dar îl găsesc nepotrivit personalității mele. Deși numele meu nu e Kalokagathia, ca al personajului Anei Barton, sper că se va aplica același raționament și pentru mine:

Și-nțelese că numele ei, care fusese o toană a mătușii care nu și-a pierdut din această cauză statutul de preferată, e unul care a avut nevoie de maturizare. De treizeci și cinci de ani, mai exact. Ca să nu mai sune ca o șoaptă de dinozaur. Așadar, trebuie să ajungi la vârsta potrivită ca să intri-n rama propriului nume, să nu mai zgârii lemnul pe-afară. Și vârsta asta o-mplinești într-o secundă revelatoare, nu într-o zi anume a unui an. O secundă. Tot în ea, dragostea ta se face zid, pentru că dragostea e o stare de fizic, nicidecum una de spirit, cum scrie pe buza paharului cu truisme amoroase. De fizic, da, ca unghiile și pereții. Ca oamenii.

Random thought: Poate e doar un sentiment propriu, pentru că nu înțeleg exact cum funcționează mintea mea, uneori face niște conexiuni ciudate, dar ceva în aceste texte mi-a amintit de Exuviile Simonei Popescu.

Dintre multele sublinieri pe care le-am făcut pe carte, nu pot să nu le împărtășesc cu voi pe următoarele:

Înțelegea de acum că viața e tocmai ce n-apuci să faci când alergi să faci mici tâmpenii. Sau, mai rău, însăși alergătura.(pag. 13)

Pereții tăi sunt mereu curați doar dacă nu faci opere de artă din ce vrei, dar n-ai curaj să ceri. Dacă nu-i umpli de dorințe tăcute și înghițite. Dar pentru asta trebuue să-nveți să pierzi, cea mai sănătoasă învățătură de pe fața pământului. Și așa pentru că o să pierzi exact chestiile alea de care n-aveai nevoie, chiar dacă nu-ți dai seama de asta în timpul pierderii și nici imediat după. Ce e mult, vezi bine, strică. (pag. 41)

-Cu ce naiba să mă îmbrac?
-Păi, depinde de starea pe care o ai și de ce vrei să faci cu ea: o arăți sau o ascunzi. (pag. 91)

-De ce te uiți tu așa insistent la mine, micuțo?
-Pentru că ai fața plină de culori.
-Ăsta e machiaj, drăguța mea.
-Dar de ce ți-ai pus pe față toate culorile alea?
-Eee, ca să fiu mai frumoasă.
-Și de ce nu ești?(pag. 93)

Șșșșș, vino mai aproape, să nu ne-audă nimeni. Știi că oamenilor li se face frică dacă sunt puși în fețele altor oameni. (pag. 105)

Oamenii care se potrivesc sunt ăia care au multe feluri de mâncare preferate în comun. (pag 108)

Bunăoară, o moarte poate fi și pierderea perechii tale. O moarte mică și pasageră, dacă ai noroc. (pag. 145)

Sunt dimineți în care îți aduni moleculele-ntr-un castron mat și ieși pe ușă, punând un capac etanș, ca să nu fugă vreuna. Dimineți în care știi clar că-ți trebuiești. Cât mai tot. (pag. 204)

Vă recomand să dați volumul și altora să-l citească, textul lor preferat vă va face să-i înțelegeți puțin mai bine.