Tag: roman

Italo Calvino – “Dacă într-o noapte de iarnă un călător”

Posted on by gabicaqt27

Ai dat peste această pagină, pentru că eşti un Cititor sau o Cititoare, integrându-te mereu în lumi care nu îţi aparţin în totalitate, dar pe care ajungi să le posezi până la sfârşitul romanului sau al oricărui tip de naraţiune asimilată şi ai îi tine sute de personaje care nu-ţi seamănă decât pentru că le-ai forţat să îţi semene. Dar dacă efortul tău ar fi lipsit de finalitate? Dacă lectura ţi-ar fi întreruptă de fiecare dată înainte să devii o parte vie a ei şi ai rămâne doar cu dorinţa disperată de a continua, de a te afunda în noul univers? Ce ai fi dispus(ă) să faci pentru a-ţi duce la bun sfârşit menirea de lector?

În Dacă într-o noapte de iarnă un călător , Italo Calvino propune zece începuturi de roman (care ar putea fi şi proze scurte de sine stătătoare fără ca cineva să le poată considera neterminate) unificate doar de povestea Cititorului şi a Cititoarei, cele două entităţi pe care autorul le foloseşte pentru a desemna pe rând cititorul actual al romanului, cel lipsit de atribute concise şi care poate fi oricine, dar şi cititorul colectiv, obţinut prin media aritmetică a tuturor cititorilor. Cei doi încearcă să dezlege misterul începuturilor de roman fără continuare care le aţâţă curiozitatea şi îi fac să se simtă prinşi în mijlocul unui complot mai mare decât o simplă încurcătură a unei edituri suprasolicitate.

Cele zece romane începute de autor nu sunt simple reiterări ale aceluiaşi stil, ci sunt diferite, pornite dintr-o nevoie care se ramifică pe măsură ce este satisfăcută. După cum le cataloghează chiar Italo Calvino, acestea sunt: romanul ceţii, romanul experienţei concrete, romanul simbolic-interpretativ, romanul politic existenţial, romanul cinic-brutal, romanul angoasei, romanul logic-geometric, romanul perversiunii, romanul teluric-primordial, romanul apocaliptic. Şi nu o face pentru că acestea sunt toate tipurile de romane care pot fi scrise vreodată, pentru că lista e deschisă, multiplicitatea la care are acces romanescul e o garanţie pentru imposibilitatea obţinerii a două romane identice. Chiar dacă ele au pe copertă acelaşi titlu şi acelaşi autor, chiar dacă unul e traducerea fidelă a celuilalt, nu poţi fi sigur niciodată că ceea ce ai citit tu este acelaşi lucru pe care îl citesc toţi.

Cititorul de rând nu o să realizeze o astfel de clasificare. Pentru el, o simplă trecere prin librărie îl face să dea de Cărţile Pe Care Nu Le-Ai Citit, Cărţile De Care Te Poţi Lipsi Să Le Citeşti, Cărţile Create În Alt Scop Decât Lectura, Cărţile Deja Citite Fără Să Fi Fost Nevoie Să Le Deschizi, Pentru Că Aparţin Categoriei Cărţilor Deja Citite Înainte De A Fi Fost Scrise, Cărţile Pe Care Dacă Ai Avea Mai Multe Vieţi De Trăit Cu Siguranţă Le-Ai Citi Şi Pe Acestea Cu Plăcere, Dar Din Păcate Zilele Pe Care Le Mai Ai De Trăit Sunt Câte Sunt, Cărţile Pe Care Ai Intenţia Să Le Citeşti, Dar Mai Întâi Ar Trebui Să Citeşti Altele, Cărţile Prea Scumpe Pe Care Ai Putea Să Aştepţi Să Le Cumperi Când Vor Fi Vândute La Jumătate De Preţ, Cărţile Idem Ca Mai Sus Când Vor Fi Publicate În Ediţii De Buzunar, Cărţile Pe Care Ai Putea Să Le Împrumuţi De La Cineva, Cărţile Pe Care Toţi Le-Au Citit Deci E Aproape Ca Şi Cum Le-Ai Fi Citit Şi Tu şi lista pare să nu se mai termine niciodată. Şi dacă ţinem cont de faptul că lectura este o experienţă personală, această ultimă clasificare e mai firească, pentru că ţine mai mult cont de ceea ce diferenţiază fiecare cititor, decât de ceea ce este accesibil tuturor.

Câtă vreme ştiu că pe lume există cineva care face scamatorii numai de dragul scamatoriilor, câtă vreme ştiu că există o femeie care iubeşte lectura pentru lectură, mă pot convinge că lumea continuă…

Romanul nu este o demonstraţie de virtuozitate literară, scriitura nu este cea mai rafinată sau complexă, însă nu cred că autorul a încercat să facă asta. Dacă într-o noapte de iarnă un călător este mai degrabă un exerciţiu, un joc destinat celor care iubesc să citească, care iubesc să citească despre citit, despre cărţi şi despre scriitori, destinat bibliofililor care ţin încă jurnale de lectură, fie şi ele mintale, care încă scriu recenzii şi prezentări de carte, care recomandă şi iubesc să primească recomandări, care fac toate astea doar de dragul lecturii.

Actul sexual şi lectura se aseamănă cel mai mult prin faptul că în ele se deschid timpuri şi spaţii diferite de timpul şi spaţiul ce pot fi măsurate.

Nu ştiu ce gust mi-ar fi lăsat această carte în absenţa pasiunii pentru lectură şi probabil nici tu nu poţi decât să îţi imaginezi, Citorule sau Cititoareo, dar asta nu poate decât să te bucure, nu-i aşa?

“Viața sexuală a gemenelor siameze” – Irvine Welsh

Posted on by Gabriela

Sunt îndrăgostită de Irvine Welsh încă de când am văzut Trainspotting la bibliotecă, în una din multele mele expediții în care pur și simplu intru și mă uit la cărți cu un ochi critic, căutându-le pe cele 4 (asta e limita de cărți împrumutate simultan) care să îndeplinească profeția. Bibliotecarele s-au obișnuit cu mine, dar eu încă nu m-am obișnuit cu sentimentul pe care îl am odată la câteva luni, când dau peste o carte de care n-am auzit niciodată, de un autor total necunoscut mie, dar care mă intrigă și care mă surprinde. Apoi am citit Jeg și Acid House și am rămas fascinată de scoțieni (iau chiar în considerare să studiez la University of Edinburgh și asta i se datorează în cea mai mare parte lui Irvine Welsh, deși Scoția din textele lui nu e chiar un paradis) și mai ales de dialectul lor. Mă obișnuisem deja cu faptul că nu pot citi prea mult Irvine Welsh încontinuu, pentru că simt cum mi se schimbă vocabularul pe parcursul celor 2-3 zile în care-i devorez un roman.

Ăsta e Irvine Welsh pe care îl știam eu și pe care eram nerăbdătoare să-l reîntâlnesc în Viața sexuală a gemenelor siameze, căci nu citisem nimic despre carte înainte. Dar n-a fost să fie. Nu spun că în noua apariție limbajul e mai reținut, doar că se folosește alt vocabular parcă. Romanul ia în vizor societatea americană, obsesiile ei pentru aparențe (concretizate mai ales în înfățișare) pe care le asimilăm și noi, pe măsură ce ne occidentalizăm.

Numerele sunt marea obsesie a americanilor. 

Ok, sună bine, doar că nu se referă la pasiunea americanilor pentru matematică sau pentru teoria numerelor, ci la obiceiul pe care îl avem de a descrie totul prin numere. Și pe noi înșine. Ca indivizi: înălțime, greutate, șolduri, talie, bust, BMI.

După ce e filmată în timp ce oprește un tânăr ce încerca să împuște doi bărbați pe șosea, Lucy Brennen,  antrenoare de fitness, ajunge să fie prezentă pe toate posturile de televiziune, alături de cele două gemene siameze, Amy și Annabel, care își doresc să fie separate, pe motivul lipsei de libertate erotică. În scurt timp, se dovedește că Lucy nu este chiar o eroină, cei doi bărbați fiind doi pedofili, iar atacatorul, una din victimele lor, deși ea nu avea de unde să știe asta, iar pentru cititor pare evident că actul de curaj al lui Lucy nu e cu nimic diminuat. Ăsta e doar un exemplu de cum pot fi manipulate masele prin câteva argumente bine formulate, chiar dacă greșite.

În procesul de a o “vindeca” de obezitate pe Lena Sorensen, martoră la incidentul care a făcut-o pe Lucy faimoasă,  sunt dezvăluite evenimente din trecutul celor două pe care ambele încearcă să le uite și să le ascundă. Totul ajunge să fie de fapt o vindecare dublă, în care fiecare dintre cele două e pacient și doctor.

Perspectiva asupra societății americane e distorsionată, în afară de cele două protagoniste care au o oarecare adâncime, celelalte personaje par toate reprezentanți ai unor tipare bine definite și din care nu sunt capabili să iasă, pentru că nu pentru asta există, ci pentru a transmite un mesaj.

Irvine Welsh caută să se reinventeze și să ne surprindă și îi reușește, dar ne lasă cu dorința de a nu fi renunțat cu totul la vechea lui personalitate scriitoricească.

“Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă…” – Matei Vişniec

Posted on by Gabriela

Vă avertizez încă de la început: Matei Vişniec e scriitorul meu român preferat. După ce m-a intrigat cu Negustorul de începuturi de roman, carte care se află încă lejer în topul celor 10 cărţi pe care le-aş reciti chiar şi zilnic fără să mă plictisesc, m-a cucerit cu scrierile sale dramatice, ca să mă uimească apoi cu cele lirice:

Cine să fie omul cu un singur ochi
cu o singură mână, cu un
singur picior
care se apropie de mine?

jumătatea mea?

În esenţă, Vişniec este dramaturg şi toate operele lui tind spre asta (imaginează-ţi doar făptura descrisă mai sus pe o scenă şi o să ţi se pară evident), iar cel mai recent roman al său, Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă… nu face decât să confirme asta, pentru că cea mai mare parte a romanului se leagă într-un fel sau altul de lumea teatrului, iar unele capitole sunt elogii directe ale acestuia (vezi cele 100 de definiţii ale teatrului, despre care o să vorbesc probabil puţin mai târziu, ca să intru şi eu în jocul romanului).

Prima frază m-a dus cu gândul la Străinul lui Camus: “Mihai intră în comă cam pe la ora prânzului şi muri la spital pe la miezul nopţii.” Nu la fel de brusc, însă destul de neaşteptat, mai mult pentru un cititor de tip pantof şi mai puţin pentru un cititor de tip umbrelă. Pentru că da, Vişniec nu împarte doar iubirile în iubiri de tip pantofi şi de tip umbrelă, ci şi cititorii, memoria, literatura şi mâncarea. Începi obsedant să faci şi tu acelaşi lucru, iar eu am ajuns să fiu convinsă că absolut totul poate fi împărţit astfel, anotimpurile şi vremea, ciocolata şi decoraţiunile de grădină. Totul.

Şi totuşi, ce înseamnă să fii pantof şi ce înseamnă să fii umbrelă?

Să ne imaginăm o singură secundă că lumea ne-ar fi povestită de un pantof. Cu siguranţă că un pantof înregistrează alte senzaţii, emoţii, vibraţii, mesaje şi imagini decât o umbrelă. Memoria de tip pantof este acea memorie zilnică, sârguincioasă, capabilă să suporte monotonia şi cotidianul. Pantoful, săracul, este supus rutinei, îndură de dimineaţa până seara toate eforturile supravieţuirii, asumă metafora muncii şi a disciplinei. Memoria de tip pantof este una a solului, a terestrităţii în sensul material, realist, practic. Pantoful aproape că nu are vise. Şi cum să le aibă când el este călcat de viaţă, fiind martorul vieţii ca angoasă (cu mici excepţii când intervine câte o plimbare sau câte un bal)?

(…)

Ştie o umbrelă ce înseamnă să nu găseşti loc în metrou şi să rămâi în picioare, agăţat cu o mână de bara de susţinere, timp de zeci şi zeci de minute? NU, o umbrelă n-ar putea spune nimic despre o astfel de situaţie, faţă de memoria de tip pantof, memoria de tip umbrelă este una selectivă, aş spune chiar capricioasă. În primul rând că umbrela nu iese în fiecare zi din casă. Prin urmare, memoria de tip umbrelă este departe de a fi una sistematică, cumulativă. Umbrela are deci o privire dezordonată şi evenimenţială asupra lumii. Ea, umbrela, intră în contact cu viaţa în chip accidental, deci este un fel de memorie sporadică. Faţă de pantof, care învaţă de mic ce înseamnă relaţia de la cauză la efect, umbrela ignoră total aceste concepte. În schimb, ea devine un adevărat seismograf în raport cu excepţia, cu excepţionalul, cu spectaculosul. Întrucât ploaia rămâne un fenomen perturbant în viaţa cotidiană, umbrela este tentată să creadă că viaţa însăşi nu conţine decât evenimente ieşite din comun.

Acum puteţi să decideţi singuri care parte a literaturii este umbrela şi care pantoful, dar ăsta e doar easy mode. Fără puţin exerciţiu, asta va fi mai dificil de identificat în tipicul mic dejun al francezilor: croissant şi cafea.

Romanul cuprinde mai multe planuri, mai bizare sau mai serioase, dar în orice caz, distincte în aparenţă (până la inevitabila convergenţă), de la Rădăuţi la Avignon, cu personaje precum Tony Galante care a înfipt din greşeală un cuţit în ochiul iubitei sale, Clever, câinele cu un nume pe măsură, sau Animalul care seamănă perfect cu omul – a cărui poveste m-a fascinat.

Trebuie să revin însă asupra teatrului, care nu este în mod necesar subiectul romanului, mesajul nu e legat de acesta, însă cele două nu pot fi separate, pentru că prozatorul rămâne dramaturg şi chiar dacă noul lui text se cheamă roman, nu se poate dezice de sine.

Capitolele care se leagă de scrierea piesei “Buzunarul cu pâine”, pe care a trebuit să o recitesc ca să identific noile informaţii pe care le aveam în legătură cu ea, sunt mărturisirea autorului, par a fi bucăţi desprinse dintr-un jurnal de scriitor, fiind totuşi o parte a ficţiunii noului roman.

Scrisesem mai devreme despre cele 100 de definiţii ale teatrului, dar am amânat să vorbesc despre ele, pentru că îmi doream să închei prin a cita câteva dintre preferatele mele. Le-aş scrie pe toate aici, însă nu vreau să stric nimănui senzaţia pe care am trăit-o: de a le primi în patru serii a câte 25, de a mai vrea altele, de a spera că sunt de fapt mai multe, 150 sau măcar 101, de a le citi crezând de fiecare dată că asta e cea mai bună, că pe asta ai fi scris-o şi tu. Dar nu e aşa, poţi încerca.

30. Teatrul este un loc în care mai multe cuvinte îşi dau întâlnire cu mai multe urechi, mai multe imagini îşi dau întâlnire cu mai mulţi ochi şi mai multe semne de întrebare îşi dau întâlnire cu mai multe inimi. Totul merge apoi anapoda, cuvintele îţi intră în ochi ca nişte păsări, imaginile îţi rămân în ochi ca nişte cheaguri de sânge, iar semnele de întrebare îţi sfâşie timpanele. În mod ciudat, niciodată nimeni nu numără cadavrele care rămân în sala de spectacol.

50. Teatrul este o pereche de mănuşi uitate pe un fotoliu într-o sală de spectacol. Oamenii au plecat. Luminile s-au stins. Teatrul s-a închis. Abia atunci perechea de mănuşi se simte în siguranţă şi începe să aplaude.

83. Teatrul este o iubire de tip pantof care s-a îndrăgostit de o iubire de tip umbrelă.

Aşa am descoperit că citesc ca un pantof şi iubesc ca o umbrelă. Voi?