Ioana Bradea – “Înalt este numele tău”

Cine ar fi crezut vreodată că un roman de 94 de pagini poate spune atât de multe? Scriitura celui mai recent roman al Ioanei Bradea, Înalt este numele tău, este foarte densă, fără a da însă impresia că ceva e în plus. Iar lectura are mai multe interpretări, de la cea istorică, la cea simbolică sau spirituală, dacă nu chiar religioasă – căci romanul îi este adresat lui Dumnezeu. Deci nu e un roman nişat pe o singură categorie de cititori.

Fiecare dintre patru părţi este un monolog (!?) adresat unui personaj distinct de către o voce narativă care rămâne omniscientă, dar termenul de voce e mai potrivit decât niciodată. Cititorul nu mai are senzaţia că ascultă o simplă poveste relatată de cineva, ci devine pe rând fiecare din cele patru personaje, luând cunoştinţă de alterităţile lumii descrise, o lume desacralizată, pe care simpla invocare a numelui divin nu o poate salva.

Salvarea există însă, îmbrăcând forma memoriei, căci toate personajele se raportează într-un fel sau altul la aceasta. Personajele care deschid şi închid romanul, scribul cetăţii şi arhitectul italian fac parte din procesul memoriei prin abilităţile creatoare, în timp ce personajele din a doua şi a treia parte sunt cele care îşi pot găsi liniştea în aceasta. Povestea Margaretei înfăţişează căutarea sa neîncetată pentru a-l găsi pe acela care i-a fost predestinat, fiind o un fir comun pentru toate celelalte planuri, în timp ce Maria, personajul din cea de-a treia parte este mai degrabă o victimă, îngropată de vie după ce înfăptuieşte un act dezonorant şi aspru pedepsit de societate. Pentru ele existenţa romanului este vitală, căci este singura lor formă de supravieţuire.

Mai ștergi cu pana câte un cuvânt nepotrivit sau, enervat deodată, mototolești foaia cumpărată pe bani grei de negustorii tăi tocmai din târgurile venețiene și o arunci cât colo și te întinzi spre altă coală, pe care te străduiești din nou să aranjezi istoria cum se cuvine, să așterni aici toate faptele cetății – uneori sângeroase, păcătoase ori nerușinate, alteori glorioase și pline de surprize, uneori preschimbate în incredibile fapte de arme înălțate spre slava lui Dumnezeu, alteori pătate de impostori, curve și soldați idioți – oricum or fi fost, este destinul tău să ilustrezi, poate chiar să îndrepți și, în cele din urmă, să făurești respirația atât de zbuciumată a cetății ce-i învăluie între mrejele ei de păianjen chiar și pe descreierații ăștia care admiră înspăimântați, la câțiva pași de tine, cum taie gâdele căpățâna ungurului cu un singur ochi…

Legătura dintre creaţie şi Dumnezeu este pregnantă la autoare, cea dintâi fiind o cetate a cărei existenţă trebuie să fie certificată de cel din urmă, în timp ce creatorului nu-i rămâne decât să devină una cu cele două, unindu-le pentru totdeauna.

De-acum poate să vină şi episcopul să-şi slujească odată Sfânta Liturghie şi să sfârşească întreaga construcţie, căci tu, dezlipindu-ţi uşor degetele de balustrada de piatră a balconului, eşti pregătit de zbor, doar o clipă te mai întrebi, înainte – dacă numele lui este înalt… De-acum şi tu, mare şi îndeajuns de puternic fiind, poţi să învălui catedrala într-un abur sfînt şi suflînd peste ea, în zbor, s-o aduci negreşit la viaţă, doar ca s-o urmăreşti apoi cu priviri înceţoşate, zdrobit într-o baltă de sînge fără sens, cum îşi strînge poalele aproape cu braţe lungi, gata să-ţi întoarcă spatele, şi, aruncîndu-ţi peste umărul pietros un surîs, o ultimă privire trufaşă care străpunge aerul uscat, să-şi ia picioarele-n spinare şi să părăsească pentru totdeauna această cetate uitată de rege şi

Am primit cartea cadou de la profa aia cool de care nu m-am ferit să vorbesc nici în celelalte recenzii, alături de mesajul m-am gândit că ai vrea să încerci şi altceva. N-am înţeles prea bine ce este acel altceva, căci nu sunt chiar străină de literatura română contemporană (chiar dacă am câteva lipsuri), însă acum înţeleg. E un roman atipic, ca scriitură şi ca temă. Iar după titlu, n-ar fi fost un roman pe care să-l fi luat în mod voluntar  de pe raftul vreunei librării, dat fiind că prefer să nu-mi îngreunez existenţa cu texte cu tematică religioasă. Cu toţii judecăm din când în când o carte după titlu (căci dacă aş fi judecat-o după copertă, aş fi fost cucerită cu siguranţă).

Acum înţeleg de ce e altceva, dar câteodată altceva e ceea ce cauţi şi

Milan Kundera – “Cartea râsului şi a uitării”

Tamina se luptă cu propria uitare. Înstrăinată de ţara ei natală şi de iubire, uitarea este tot ceea ce îi mai rămâne. Şi ea este cea care mijloceşte uitarea celorlalţi, căci cei ce îşi descarcă sufletul în faţa ei pot în sfârşit să uite, urechea ei e ca o eliberare după care toţi tânjesc. De aceea Tamina este atât de iubită.

Fraza aceasta “la fel mi s-a-ntâmplat şi mie, eu…” pare a fi un ecou aprobator, o modalitate de a continua ideea celuilalt, dar nu-i de fapt decât un artificiu înşelător: în realitate e o revoltă brutală împotriva unei violenţe brutale, un efort de eliberare a propriei noastre urechi de sclavie şi de ocupare forţată a urechii adversarului. Căci toată viaţa omului printre semenii săi nu-i nimic altceva decât o luptă pentru a pune stăpânire pe urechea altuia. Tot misterul popularităţii Taminei stă în faptul că ea nu doreşte să spună nimic despre ea. Îi acceptă, fără împotrivire, pe ocupanţii urechii sale şi nu spune niciodată: “la fel mi s-a-ntâmplat şi mie, eu…”

Şi de ce nu pot fi poveştile aparent independente care alcătuiesc acest roman doar o parte din sutele de confesiuni care i-au străbătut urechea Taminei, poate singurele pe care s-a obosit să le reţină sau poate primele pe care le-a uitat, alături de povestea ei personală?

Uitarea sub formă de râs şi uitarea sub formă de tăcere sunt cele două tărâmuri explorate de narator, iar notele autobiografice legate de soarta autorului în Cehia comunistă faţă în detrimentul căreia alege exilul şi povestirea mereu la persoana întâi creează impresia că de fapt tu eşti un alter-ego al Taminei sau un urmaş al ei, care duce arta ascultatului mai departe. Acum tu asculţi o poveste din spatele unui bar sau, în fine, al unei frontiere pe care poţi alege să o treci sau nu – să asculţi povestea sau să faci parte din ea.

De-a lungul celor 7 povestiri, sunt abordate teme foarte variate, de la dorinţa oamenilor de a scrie, până la conflictele matrimoniale şi la manifestarea litost-ului ( stare chinuitoare, născută din spectacolul propriei noastre mizerii, născută pe neaşteptate ) în existenţa obişnuită a oamenilor.

Printre leacurile obişnuite împotriva propriei noastre mizerii se numără iubirea. Căci omul iubit nu poate fi mizerabil.

Dar toate sunt cumva legate de uitare. Pentru că uitarea are atât de multe feţe. Ea poate fi o strategie politică, o modalitate de subjugare a unui întreg popor sau o soluţie pentru o căsnicie defectuoasă. Şi încă ceva despre uitare: este inevitabilă.

Dar Tamina îşi doreşte atât de mult să îşi amintească, să reconstituie trecutul care i se pare acum irecuperabil, să încerce să-l recreeze altfel decât prin amintiri i se pare o trădare.

Nu vrea să restituie trecutului poezia sa. Vrea să-i restituie doar trupul său pierdut. Îndemnul acesta nu-i o dorinţă a frumuseţii. E îndemnul dorinţei de a trăi.

Căci Tamina se află pe o plută în derivi şi priveşte înapoi şi numai înapoi. Dimensiunea fiinţei sale nu-i decât ceea ce zăreşte acolo, departe în urma ei. Pe măsură ce trecutul ei se restrânge, se destramă şi se stinge, Tamina se chirceşte şi îşi pierde conturul…

Vrea înapoi carnetele pentru că osatura fragilă a evenimentelor, aşa cum e reconstituită în caietul ei , să fie întărită cu ziduri trainice şi astfel să devină casa în care va putea locui. Căci, dacă edificiul şubred al amintirilor s-ar prăbuşi ca un cort ridicat cu stângăcie, din Tamina n-ar rămâne nimic decât prezentul, acest punct invizibil, acest neant ce se îndreaptă încet-încet spre moarte.

Romanul este, aşadar, nu un elogiu adus uitării, ci memoriei care ne poate salva viaţa prin chiar şi o singură amintire care îi dă încă sens.