Cred că întotdeauna am evitat literatura română necontemporană (în afară de lecturile pe care le facem totx la școală, mi-ar fi greu să numesc texte românești scrise înainte de anii ’70 pe care să le fi citit). Textele vechi în general îmi dau bătăi de cap: aș vrea să le pot înțelege în contextul istoric și cultural în care au fost scrise, dar fără a anula contextul istoric și cultural în care le citesc – orice lectură e de altfel un dialog între cele două seturi de circumstanțe și nu îmi place să le separ de dragul unei obiectivități oricum false. Textele vechi sunt ușor de discreditat, pentru că par a fi în mod automat și învechite, nepotrivite unei interpretări moderne, incompatibile cu un sistem de valori feministe, de exemplu. Însă ce am ajuns să înțeleg recent este că ar trebui să chestionăm care sunt vocile care ajung la noi din trecut și care sunt vocile care nu ajung, la fel cum ar trebui să chestionăm același lucru pentru prezent. Problema accesibilității, a supremației status quo-ului, a marginalizării și mai mare a autorxlor aflate deja pe margini, toate acestea sunt și mai greu de descâlcit atunci când ne uităm la un secol și ceva în urmă, când vocile care străbat până la noi sunt atent selectate și de istoria majoritară. Așa se face că e ușor să credem că literatura revoluționară e o invenție a ultimului secol sau chiar că am inventat-o noi. Dar nu e neapărat așa.
Poate tot paragraful anterior e puțin exagerat, având în vedere că nu pot numi mai mult de 3-4 astfel de autorx care să confirme că o atfel de literatură subversivă există, dar Iuliu Neagu-Negulescu s-a înscris ușor pe această listă.
Sunt nefamiliară cu textele lui, așa că voi vorbi strict despre Arimania, un text publicat în 1923 care ne arată organizarea și buna funcționare a unei țări (probabil inspirată din România acelor zile) organizată pe principii anarhiste. Țara Buneiînțelegeri sau Arimania este subiectul acestei scrieri utopice.
Cartea e exact ce am scris mai sus: fiecare capitol din organizarea acestei țări primește o descriere detaliată, încercând să răspundă la multe dintre întrebările pe care le-am primit de atâtea ori ca răspuns la poziția anarhistă: ce facem cu poliția, copiii, educația, totul va fi haos! Deși organizarea concretă pe care o descrie poate să nu fie chiar potrivită unei perspective de secol XXI, cred că ce e important la această carte este felul în care structura acestei societăți prefigurează relațiile dintre oameni, relații de bunăînțelegere, bunăvoință și bunăconviețuire, în timp ce structura societății în care trăim acum este incompatibilă cu astfel de relații.
Bineînțeles, cartea este modelată de contextul cultural și istoric în care este scrisă: avem o perspectivă binară asupra genului, lipsește orice formă de eliberare sexuală, sexul fiind încadrat exclusiv în domeniul reproducerii și nicidecum al plăcerii, iar perspectiva asupra animalelor este una eliberatorie când vine vorba de animalele văzute ca muncitorx, dar nu când e vorba de ele ca hrană. Cu toate astea, discursul lui Iuliu Neagu-Negulescu include argumente despre abolirea poliției și a închisorii, scurtarea zilei de muncă până la maxim 4 ore, integrarea educației copiilor într-un sistem colectiv și care nu depinde de familia nucleară, care este și ea abolită în Arimania (deși monogamia e încă singura formă validă de relaționare). Imaginează-ți că am inserat aici mema aia cu it’s not much, but it’s honest work, ca să nu trebuiască să o fac pe bune.
În principiu am început să scriu acest review nu ca să spun că Arimania o să vă schimbe viața, ci ca să vă spun că a existat literatură radicală dintotdeauna, că există acum și că va exista întotdeauna. Arimania și alte texte le găsiți pe Pagini Libere. O să fac cândva o listă cu locurile și editurile (sau poate editura) în care puteți găsi astfel de texte. Dar sunt destule pe Pagini Libere să nu vă plictisiți așteptând.
A reader has no favourite book 