Tocmai ce terminasem de citit Memoriile unei fete cuminţi ale lui Simone de Beauvoir şi n-am putut să nu fiu uimită de coincidenţă: cele două părţi ale romanului Oraşul şi câinii au ca motto câte un citat din Jean-Paul Sartre, respectiv Paul Nizan, ambii făcând parte din cercul de apropiaţi ai autoarei menţionate. Am trecut însă uşor peste această surpriză, căci romanul mi-a cerut să îmi eliberez mintea de orice mi-ar fi fost inutil lecturii.
Viaţa la Academia Militară Leoncio Prado e de o duritate căruia nu îi supravieţuiesc cei mai slabi dintre cadeţi. Şi această duritate nu e născută din programul mult prea strict, nici din exigenţa superiorilor sau a profesorilor, adevăratele demonstraţii de putere se dau între cadeţi, regulile instituţiei sunt sfidate fără excepţie, fie că e vorba de consumul de tutun şi alcool, de jocuri de cărţi sau de furtul subiectelor, toate aceste abateri fiind trecute cu discreţie sub un cod al tăcerii de care nimeni nu bănuieşte. În cei trei ani de studiu cadeţii trec de la stadiul de câine, supus violenţelor anilor mai mari, la stadiul de asupritori. Iar cei care nu reuşesc să se adapteze suferă fizic din agresivitatea colegilor, dar mai ales psihic, din izolarea pe care cele două zile de weekend când pot părăsi incinta academiei nu reuşesc să o anuleze, chiar dacă ele aduc dulcea alinare a dragostei.
Deşi violenţa e cea care vorbeşte cel mai bine printre cadeţi, aceştia par să aibă anumite principii pe care uneori se dovedeşte că e mai benefic să nu le urmeze.
-Dar cazul lui e diferit, a spus el, cu o voce aspră, articulând cuvintele cu greutate. Nu-i acelaşi lucru, domnule locotenent. Ceilalţi m-au trădat doar din laşitate. El voia să-l răzbune pe Sclav. E un turnător, iar lucrul ăsta e totdeauna jalnic la un bărbat; dar el avea de răzbunat un prieten, nu vedeţi diferenţa, domnule locotenent?
Cele cinci voci narative, dintre care patru aparţin unor personaje (pe care eu le-am considerat trei până spre finalul romanului), oferă un insight în viziunea autorului, sau cel puţin viziunea pe care vrea să o transmită prin acest roman. Personajele nu sunt reduse la faptele lor, nici la nişte explicaţii pur raţionale şi obiective, ci capătă rotunjime psihologică, capătă un trecut, acest roman nu e un proces juridic şi nici nu oferă vreo sentinţă. Scopul nu este acela de a judeca personajele, ci de a le înţelege. Iar prin faptul că avem acces la gândurile lor, nu e vorba doar de înţelegere. La întrebarea de ce? ne poate răspunde orice autor cât de cât omniscient. Însă fiecare personaj îşi creează propria formulă identificabilă dinainte de a fi precizată în mod explicit, răspunzându-ne şi la întrebarea ce?
Substratul atobiografic al romanului este foarte puternic, povestea lui Llosa suprapunându-se în multe aspecte cu cele ale personajelor sale, deşi Poetul este cel mai aproape de un alter-ego al său. Publicarea romanului chiar a stârnit controverse, deoarece ar fi însemnat o defăimare la adresa Academiei Militare Leoncio Prado din Lima, la care a fost înscris autorul. Şi nu e de mirare că directorii instituţiei au privit astfel textul, pentru se critică în mod evident dorinţa de a păstra imaginea instituţiei intactă, chiar dacă aceasta presupune sacrificiul dreptăţii şi muşamalizarea adevărului.
Eşti îndrăgostit lulea. Când eu m-am îndrăgostit prima oară, eram cam de vârsta ta, dar nu iubeam aşa de tare. Dragostea e tare păcătoasă. Te tâmpeşti şi nu te mai ocupi de tine însuţi. Lucrurile îşi schimbă sensul şi eşti în stare să faci cele mai mari prostii şi să te nenoroceşti într-un minut pentru tot restul vieţii. Asta, pentru bărbaţi. Femeile, nu, pentru că sunt foarte şmechere, se îndrăgostesc doar când le convine. Dacă un bărbat nu le bagă în seamă, le trece dragostea şi caută altul. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Deşi Oraşul şi câinii e departe de a fi un roman de dragoste, mobilul acţiunii rămâne însă dragostea – inseparabilă de orice înseamnă viaţă.
A reader has no favourite book 