Pentru multă vreme am fost și eu încă una din persoanele care citiseră De veghe în lanul de secară a lui Salinger și cam atât. Și nici măcar n-o ridicam în slăvi, așa cum e obișnuit, probabil de asta nici nu m-am grăbit să descopăr mai mult din acest autor – am aflat însă că sunt multe de descoperit, iar volumul de proză scurtă Nouă povestiri m-a convins că Salinger e mult mai mult decât cel din textul lui cel mai cunoscut.
Voi începe cu sfârșitul, pentru că povestea mea preferată este cea care încheie volumul, Teddy. Personajul eponim este un puști genial care, la doar șase ani, cunoaște secretele universului, având acces la viitor, asta ca urmare a multiplelor reîncarnări a căror memorie nu a pierdut-o, așa cum se întâmplă în cazul oamenilor obișnuiți. Această abilitate îl face capabil să se detașeze de lumea reală și mai ales de normele societății. Metoda lui de educație este poate cea mai rezonabilă pe care am auzit-o vreodată:
Păi…Nu sunt tocmai sigur ce-aș face, răspunse Teddy. Un lucru știu însă absolut sigur – că n-aș începe cu ce încep școlile de obicei. Își încrucișă brațele și rămase un moment pe gânduri. Cred că i-aș strânge pe copii laolaltă și i-aș învăța doar cum să mediteze. Aș încerca să le arăt cum să descopere cine sunt, nu cum îi cheamă și alte lucruri de soiul ăsta… Dar cred, chiar înainte de asta, că le-aș cere să-și scoată din cap tot ce le-au spus părinții și ceilalți. Vreau să zic, chiar dacă părinții lor n-au făcut altceva decât să le spună că elefantul e mare, le-aș spune să uite și acest lucru. Elefantul e mare doar atunci când se află lângă cineva – un câine sau o femeie, de pildă. Teddy se mai gândi un moment. Nu le-aș spune nici măcar că elefantul ale trompă. Le-aș putea arăta un elefant, dacă aș avea unul la îndemână, dar i-aș lăsa pur și simplu să se apropie de elefant fără să cunoască mai multe despre el decât cunoaște elefantul despre ei. La fel și cu iarba și cu toate celelalte. Nu le-aș spune nici măcar că iarba e verde. Culorile sunt doar nume. Vreau să zic, dacă le spui că iarba e verde, aceasta îi face să se aștepte ca iarba să arate într-un anumit fel – felul lor – și nu într-un alt fel, care ar putea fi tot așa de bun, dacă nu chiar mai bun. .. Nu știu. I-aș face pur și simplu să vomite orice bucățică din mărul din care părinții și toți ceilalți i-au silit să muște.
Pentru Esmé – cu dragoste și abjecție, cealaltă povestire preferată, relatează întâlnirea dintre o fetiță și un soldat înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, în urma căreia soldatul (deopotrivă scriitor) trebuie să îi dedice o operă fetiței. Și poate aici, mai mult decât în oricare dintre celelalte povestiri, se observă cum sunt copiii la Salinger. Nu sunt doar niște personaje schițate superficial, cum ne-am obișnuit, ci au o personalitate complexă proprie și se iau în serios, de aceea cuvintele lor au greutate și e șocantă realizarea că sunt puse în gura unor copii.
Mai mult decât orice altceva, în toate povestirile e prezentă fantoma celui de-Al Doilea Război Mondial, prin cicatricile pe care le lasă nu doar pe trupurile oamenilor, ci mai ales pe sufletul lor – cei care trec prin această experiență rămân marcați și nu se mai pot recupera, în ciuda tuturor eforturilor. Unii ajung să se amăgească și autodistragă constant, alții refuză să se mai mintă și se sinucid, dar nimeni nu iese întreg de acolo.
Deși volum vorbește vorbește despre drama supraviețuitorilor războiului, scopul nu este acela de a sensibiliza, nu devine nici lacrimogen, nici siropos, ironia e suficient de bine plasată pentru a evita asta, dar și suficient de fină pentru a nu exagera.
După Haruki Murakami și Salman Rushdie, J. D. Salinger e al treilea care mă învață că n-ar trebui să judec un scriitor după ce îi citesc o singură carte, până și ei merită a doua șansă. Iar Nouă povestiri cu siguranță merită una.
A reader has no favourite book 