Andreea Răsuceanu – “O formă de viață necunoscută”

Nu știu cum se poate vorbi despre absență. Cum se pune într-o formă concretă, în cuvinte, inexistența. Neantul. Absență, absențe, s. f. 1. Lipsă a unei ființe sau a unui obiect din locul în care ar fi trebuit să se afle. 2. Pierdere bruscă și de scurtă durată a cunoștinței, întâlnită în epilepsie. 3. Fig. Neatenție, indiferență a cuiva. – Din fr. absence, lat. absentia. Da, asta e. Lipsa unei ființe din locul în care ar fi trebuit să se afle.

O formă de viață necunoscută se naște din cele mai intime părți ale Bucureștiului, locuiește pe Strada Mântuleasa și nu pleacă niciodată de acolo.

Oare aici se năștea liniștea, pe strada asta mica ce unea două bulevarde, liniștea care pe urmă se împrăștia în tot orașul, lingându-i bordurile și învelindu-i trotuarele într-o plapumă moale. O stradă mică, de trecere, pe unde să traversezi orașul mai repede, spre locurile care contează cu adevărat, marile bulevarde, acolo unde-i viața. Unloc în care nu se fixează nimic, totul e provizoriu, erau multe astfel de străzi în București, unde totul părea ridicat în grabă, înjghebat, gata să fie pus la pământ oricând. Dar aici lucrurile păreau să fie la fel dintotdeauna, eterne, deși atât de diferite și amestecate. Strada avea o viață a ei, secretă, și uneori Elena avea impresia că duhurile ei ascunse o urmăreau până ieșea în Calea Călărașilor.

E acolo în secolul XVIII, când Mantu nu se întoarce acasă după o călătorie comercială în Turcia, iar soția sa, Stanca, reușește să ridice o biserică deși el lipsește. Aceasta e Biserica Mântuleasa, a cărei istorie este încă incertă, dar cine ar putea spune că nu a fost chiar așa?

E acolo și cu Elena care, deși trăind în timpul Primului Război Mondial, vrea să-și construiască o casă pe Strada Mântuleasa și descoperă în timpul săpăturilor niște catacombe care ne fac să ne gândim la Bucureștiul de sub pământ sau la Bucureștiul pe care nu îl vedem neapărat, deși există. Și reușita ei e una solitară aproape, pentru că soțul pare să se fi desprins de realitate odată cu războiul, care îi afectează atât de contradictoriu pe cei doi soți.

Forma de viață necunoscută e și azi pe Strada Mântuleasa, când aflăm și povestea Ioanei, din perspectiva unei naratoare care nu capătă niciodată un chip, ci rămâne o voce prin care Ioana prinde, în mod ironic, viață.

Cu toate că cele trei femei nu se întâlnesc și nu există nimic care le leagă în mod unic una de alta, poveștile lor nu pot fi separate una de alta fără a se pierde din rotunzimea romanului, fie că vorbim de continuitatea generațiilor sau de bucata de București evocată în toate. Marea tema comună este însă absența – o absență dureroasă, dar atât de calmă încât te ia pe nepregătite. Stanca nu îl plânge cu adevărat pe Mantu niciodată, pentru că în fiecare clipă așteaptă să se întoarcă. Elena încearcă să compenseze pentru absența mentală a soțului ei prin copil, prin casa pe care o construiește. Iar Ioana, care e absența cea mai pregnantă și cel mai viu redată, nu trezește revoltă în naratoare, ci doar o dragoste plină de dor.

Nu știu cum se poate vorbi despre absență. Cum se pune într-o formă concretă, în cuvinte, inexistența. Neantul. Absență, absențe, s. f. 1. Lipsă a unei ființe sau a unui obiect din locul în care ar fi trebuit să se afle. 2. Pierdere bruscă și de scurtă durată a cunoștinței, întâlnită în epilepsie. 3. Fig. Neatenție, indiferență a cuiva. – Din fr. absence, lat. absentia. Da, asta e. Lipsa unei ființe din locul în care ar fi trebuit să se afle. Dar cine știe unde e asta. Locul unde ar fi trebuit să se afle Ioana. Cum definești absența unui lucru dacă nu ai certitudinea că trebuia că se afle într-un anume loc. Nu mai știam unde ar fi trebuit să fie Ioana.

Am auzit-o pe Andreea Răsuceanu vorbind despre O formă de viață necunoscută înainte să citesc cartea, la FILIT, ca despre o carte care trebuia să fie scrisă, care există de multă vreme, dar a fost scrisă abia acum și care e veșnic legată de un loc. Atunci mi s-a părut bizar, intrigant. Acum înțeleg.

Notă de pandemie:

În mod normal, aș fi încheiat aici, dar faptul că o parte a romanului se petrece acum câteva sute de ani ne plasează într-o explozie de ciumă care afectează Bucureștiul, dar ne arată și că indiferent de care e boala, oamenii nu par să reacționeze diferit în fața niciunei epidemii:

Ciuma e boala păcătoșilor, așa să știi, zicea Marghioala dând cu păcură la colțurile casei cu un șomoiag mare de cârpe. Degeaba își pun acum toate sulemenitele cămașa aspră și se-mbrobodesc, de ochiul lui Dumnezeu nu scapă nimeni. Ochiul din tinda bisericii vede tot, nu doar de-a lungul și de-a latul străzii și până unde cotește prima oară drumul, vede în sufletul omului, oriunde s-ar băga. Degeaba stau acuma toți în case, sub mese, și mănâncă numai ierburi și nici un drac cât de mic nu pomenesc, răul e făcut și pedeapsa vine. Și zicând asta, bătrâna ridică șomoioagele de cârpe negre deasupra capului și străbate așa curtea, ca arătarea în carne și oase a bolii. Buboaiele astea sunt răutatea din om și negreala e păcatul care iese din el, putreziciunea sufletului trece în corp și de-aici încolo numai sfârșitul îl mai așteaptă. Vorbește singură, s-au închis toți în case și doar ceața galben-verzuie, ca fierea, trece pe deasupra Bucureștiului, e singura mișcare perceptibilă. Închiși în încăperi bine afumate, oamenii descoperă că urâtul și singurătatea sunt boli la fel de grave, care dacă nu te omoară, te lasă fără vlagă și în voia sorții, mult mai ușor se-mbolnăvește nefericitul decât cel căruia îi place să petreacă, cred bucureștenii. Domnul a dat poruncă să se-nchidă toate cârciumile din oraș și să servească doar prin geamlâc, ca să nu se revolte bucureștenii, numai bisericile nu s-au închis și oamenii se înghesuie la slujbe unii-ntr-alții fără să le treacă prin cap că mult mai ușor se vor îmbolnăvi așa, laolaltă.

Nu s-au schimbat prea multe, nu?