A fost odată ca niciodată un trup de o mie de kilograme, zicea ea. Mai știi de el, mamă? Dar nu s-a găsit încăpere din lume care să-l încapă. N-a fost un scaun uriaș făcut pe potrivă. N-a fost ceaun în care să găsească din belșug mâncare. N-a fost cine să-l învețe să scrie cu toate cele douăzeci și patru de mâini deodată. Sau să fugă cu toate cele douăzeci și patru de picioare. Noroc că trupul a avut o șiră a spinării cum nu mai e alta. L-a ținut zdravăn, l-a strunit când era cât pe ce să cadă într-o parte, l-a îndrumat să crească liber și cât mai bine, l-a obișnuit de mic cu strădania, nu s-a dat îndărăt de la nici o muncă, fiindcă numai aceea, dacă-i cinstită, îl face întreg pe om. Și s-a luptat spinarea asta până a început să crape, într-un loc mai întâi, apoi, când o parte din trup, poate inima, s-a rupt de rest și-a început să se zbată singură, că acum, bietul, întâiul născut e și el poate pe moarte, spinarea a trosnit cu putere.
– Cum ai îndurat atâta, mamă?
pagina 199
Reghina e, în termenii Ioanei Nicolaie, o șiră a spinării care suferă sub greutatea poverii și care se învinovățește necontenit că e pe cale să cedeze. Vina și suferința, durerea și aproape autoflagelarea prin pasivitate se împletesc în monologul interior al Reghinei, pe cât de resemnat, pe atât de tulburător. Fiecare episod relevat, fără a ține seama de cronologie, arată o nouă fațetă a vieții ei. Nu lipsa de cronologie derutează, ci faptul că dacă le-am așeza cronologic, episoadele nu și-ar pierde nota suprarealistă. Pe cât de crudă e realitatea pe care Cartea Reghinei o înfățișează, pe atât de eteric ne apare discursul femeii, ca un voal translucid așezat peste viața ei și care ia forma acesteia, lăsând să se vadă frânturi de imagine, culori.
Poate că evocarea suprarealismului e doar vina mea, încă incapabilă să accept atrocitatea condiției femeii – atunci și acum. Prima naștere și prima bătaie primită, obediența față de bărbat și acceptarea tuturor acțiunilor lui, ținând încă de o iluzorie demnitate, avortul violent și suferința de a-i crește pe cei 12 copii. Fără menționarea metroului, a televizorului sau a comunismului, mi-aș fi imaginat poate întreaga imagine cu mai multe secole în urmă, iar acești termeni și alții se strecoară periodic pentru a-i aminti cititorului că lumea asta e departe de a fi fost înghesuită între coperțile acestei cărți, pentru că nu ar mai avea loc în realitate. Ea are, iar dacă nu, își face.
Reghina învață să nu mai opună rezistență, fără să-i poarte pică lui Damian sau tatălui care i-a dat-o la numai 15 ani. O urmă de regret încă răsună când povestește despre vara care a durat trei ani, despre Valer sau despre întâmplarea care a făcut-o să nu mai iasă niciodată din cuvântul tatei. Dar corpul de o mie de kilograme devine un organism ce nu mai poate fi oprit din creștere. Niciodată pe de-a întregul autonom, dar destul de autoreglabil cât să crească. Iar Reghina trăiește pentru el.
Poate singurul reproș ce i s-a adus acestei cărți este lipsa de autenticitate a limbajului Reghinei, pentru că discursul ei e mai apropiat de cel al Ioanei Nicolaie scriitoarea decât de cel al unei ardelence din Văralia (oraș fictiv, dar bine localizat geografic). Și e adevărat, dar nimeni nu a pretins că Reghina ar vorbi așa. De altfel, ea nu vorbește, ci urlă – și o putem înțelege. Cartea Reghinei este ceea ce am obține dacă am reuși să dezvoltăm un translator elocvent de emoții. Doar pentru că Reghina nu le-ar putea descrie astfel, nu înseamnă că vorbele folosite nu sunt mai puțin precise. Cu toții am răspuns cel puțin o dată la o întrebare cu “nu știu ce să spun, nu pot descrie în cuvinte”. Cartea Reghinei e ce am obține dacă am ști și dacă am putea. Iar faptul că vorbește atât de puternic cu ceva din noi ce ne este în parte ascuns explică și de ce nu o poți lăsa din mână, dar și de ce ai vrea să o ascunzi și să uiți că există o astfel de lume.
A reader has no favourite book 