Tag: Humanitas

Ioana Nicolaie – “Cartea Reghinei”

Posted on by Gabriela

A fost odată ca niciodată un trup de o mie de kilograme, zicea ea. Mai știi de el, mamă? Dar nu s-a găsit încăpere din lume care să-l încapă. N-a fost un scaun uriaș făcut pe potrivă. N-a fost ceaun în care să găsească din belșug mâncare. N-a fost cine să-l învețe să scrie cu toate cele douăzeci și patru de mâini deodată. Sau să fugă cu toate cele douăzeci și patru de picioare. Noroc că trupul a avut o șiră a spinării cum nu mai e alta. L-a ținut zdravăn, l-a strunit când era cât pe ce să cadă într-o parte, l-a îndrumat să crească liber și cât mai bine, l-a obișnuit de mic cu strădania, nu s-a dat îndărăt de la nici o muncă, fiindcă numai aceea, dacă-i cinstită, îl face întreg pe om. Și s-a luptat spinarea asta până a început să crape, într-un loc mai întâi, apoi, când o parte din trup, poate inima, s-a rupt de rest și-a început să se zbată singură, că acum, bietul, întâiul născut e și el poate pe moarte, spinarea a trosnit cu putere.

– Cum ai îndurat atâta, mamă?

pagina 199

Reghina e, în termenii Ioanei Nicolaie, o șiră a spinării care suferă sub greutatea poverii și care se învinovățește necontenit că e pe cale să cedeze. Vina și suferința, durerea și aproape autoflagelarea prin pasivitate se împletesc în monologul interior al Reghinei, pe cât de resemnat, pe atât de tulburător. Fiecare episod relevat, fără a ține seama de cronologie, arată o nouă fațetă a vieții ei. Nu lipsa de cronologie derutează, ci faptul că dacă le-am așeza cronologic, episoadele nu și-ar pierde nota suprarealistă. Pe cât de crudă e realitatea pe care Cartea Reghinei o înfățișează, pe atât de eteric ne apare discursul femeii, ca un voal translucid așezat peste viața ei și care ia forma acesteia, lăsând să se vadă frânturi de imagine, culori.

Poate că evocarea suprarealismului e doar vina mea, încă incapabilă să accept atrocitatea condiției femeii – atunci și acum. Prima naștere și prima bătaie primită, obediența față de bărbat și acceptarea tuturor acțiunilor lui, ținând încă de o iluzorie demnitate, avortul violent și suferința de a-i crește pe cei 12 copii. Fără menționarea metroului, a televizorului sau a comunismului, mi-aș fi imaginat poate întreaga imagine cu mai multe secole în urmă, iar acești termeni și alții se strecoară periodic pentru a-i aminti cititorului că lumea asta e departe de a fi fost înghesuită între coperțile acestei cărți, pentru că nu ar mai avea loc în realitate. Ea are, iar dacă nu, își face.

Reghina învață să nu mai opună rezistență, fără să-i poarte pică lui Damian sau tatălui care i-a dat-o la numai 15 ani. O urmă de regret încă răsună când povestește despre vara care a durat trei ani, despre Valer sau despre întâmplarea care a făcut-o să nu mai iasă niciodată din cuvântul tatei. Dar corpul de o mie de kilograme devine un organism ce nu mai poate fi oprit din creștere. Niciodată pe de-a întregul autonom, dar destul de autoreglabil cât să crească. Iar Reghina trăiește pentru el.

Poate singurul reproș ce i s-a adus acestei cărți este lipsa de autenticitate a limbajului Reghinei, pentru că discursul ei e mai apropiat de cel al Ioanei Nicolaie scriitoarea decât de cel al unei ardelence din Văralia (oraș fictiv, dar bine localizat geografic). Și e adevărat, dar nimeni nu a pretins că Reghina ar vorbi așa. De altfel, ea nu vorbește, ci urlă – și o putem înțelege. Cartea Reghinei este ceea ce am obține dacă am reuși să dezvoltăm un translator elocvent de emoții. Doar pentru că Reghina nu le-ar putea descrie astfel, nu înseamnă că vorbele folosite nu sunt mai puțin precise. Cu toții am răspuns cel puțin o dată la o întrebare cu “nu știu ce să spun, nu pot descrie în cuvinte”. Cartea Reghinei e ce am obține dacă am ști și dacă am putea. Iar faptul că vorbește atât de puternic cu ceva din noi ce ne este în parte ascuns explică și de ce nu o poți lăsa din mână, dar și de ce ai vrea să o ascunzi și să uiți că există o astfel de lume.

Robert Musil – “Omul fără însușiri”

Posted on by Gabriela

Cine ar fi crezut că ar putea să-mi placă atât de mult să citesc 1000 de pagini despre nimic? Nu sunt omul rezumatelor, ceea ce poate fi de-a dreptul frustrant pentru oamenii cărora le povestesc despre ce mai citesc, dar până și eu mai spun că într-o carte se întâmplă x și y lucru. În Omul fără însușiri nu se întâmplă nimic. Sau, mai bine spus, nu se întâmplă nimic care să conteze. Nu există de fapt un fir narativ și cred că dacă aș fi citit capitolele într-o ordine aleatorie, nu aș fi avut altă părere. Firește, romanul găsește pretextul câtorva idile și conflicte, are pe fundal o măreață acțiune patriotică a Kakaniei, o crimă, o reuniune de familie și un divorț, dar aceste detalii narative nu doar că nu sunt conectate decât într-un mod superficial, ci sunt ele însele fără însușiri.

De fapt, întreg romanul există pentru un singur motiv, acela de a-l descrie pe Ulrich, omul fără însușiri și prototipul omului modern:

Nu e greu să-l descriem în linii mari pe acest bărbat de treizeci și doi de ani, pe Ulrich, chiar dacă tot ce știe el despre sine însuși e doar că e deopotrivă de aproape și de departe de toate însușirile și că ele toate, fie că au ajuns sau nu să intre în stapânirea lui, îi ramân curios de indiferente.

Întrucât posesiunea unor însușiri presupune o anumită plăcere resimțită față de realitatea lor, perspectiva creată ne permite să înțelegem cum cineva care nici față de sine însuși nu dă dovadă că ar avea simțul realității poate pe neașteptate să constate că într-o bună zi ajunge să apară în proprii ochi drept un om fără însușiri.

De altfel, Ulrich nu duce de fapt lipsa însușirilor și chiar posedă unele însușiri admirabile: este un renumit matematician, frumos, fermecător, inteligent și bogat. Lipsa însușirilor lui derivă din imposibilitatea sa de a se situa pe un plan atât de pragmatic al existenței cât să își observe măcar aceste însușiri. Reflectând constant la condiția umană, moralitate, iubire și câte și mai câte, Ulrich nu are timp să se dăruiască realității, iar atunci când pare că o face, e doar pentru a nu trezi bănuielile celor din jur. Ulrich nu e niciodată sigur, nici mulțumit sau fericit și nici nu pretinde vreodată că are cheia înțelegerii realității, așa cum aflăm: înțelegerea realității reprezintă exclusiv o problemă pentru gânditorul istorico-politic. Iar Ulrich e departe de a fi unul.

Dar am să conced asupra unui lucru cu totul diferit, continuă Ulrich după ce rămase un timp pe gânduri. Experții nu vor ajunge niciodată până la capăt. Nu numai că în zilele noastre n-au dat de capăt; nici măcar nu pot să-și imagineze cum ar arăta încununarea activității lor. Poate că sunt incapabili să-și dorească o finalizare. Poți, de exemplu, să-ți închipui că omul va continua să aibă suflet din moment ce a învățat să-l înțeleagă și să-l stăpânească pe de-a-ntregul din punct de vedere biologic și psihologic? Cu toate acestea, ne străduim să ajungem la această condiție! Aici este necazul. Cunoașterea este o conduită, o pasiune. La urma urmei, o atitudine nepermisă: precum dipsomania, erotomania și mania homicidă, tot astfel pasiunea irezistibilă de a cunoaște dă naștere unui caracter care nu mai este echilibrat. Nu e deloc bine spus că cercetătotul urmărește adevărul, adevărul îl urmărește pe el. Omul suferă de pe urma lui. Adevărul este adevărat, iar fapta este reală, fără să le pese de om: el suferă pur și simplu de patima lor, de beția realității, care îi marchează caracterul și nu-i mai pasă absolut deloc dacă din descoperirile lui va ieși la iveală ceva întreg, omenesc, desăvârșit sau dacă de fapt va mai ieși orice la iveală. Este o ființă contradictorie, o ființă care suferă și care e în același timp monstruos de activă și de energică!

În timp ce imperiul austro-ungar se degradează sub privirea sa, Ulrich rămâne indiferent, dar nu-și scapă din ochi idealul. Însă el nu e singurul personaj demn de luat în seamă. Caracterul atât de analitic al lui Ulrich și al romanului creează o serie de portrete fabuloase, cele mai de seamă fiind cele ale îndrăgostiților Arnheim și Diotima. Iubirea lor rămâne la nivel conceptual, la fel ca toate intențiile care apar în roman.

Poate nu există niciun roman pentru care ar fi fost mai potrivit să rămână neterminat, pentru că această întâmplare nefericită nu exprimă decât neimportanța unei finalități, față de care Ulrich ar fi manifestat aceeași indiferență.

Și totuși, Robert Musil părea să aibă toată intenția să-și termine capodopera, petrecându-și ultimii 20 de ani din viață scriind la ea. Și cred că aș fi putut citi încă 1000 de pagini fără să simt nevoia unei încheieri. Lipsa acțiunii te face să te oprești din a aștepta un deznodământ. Singura întrebare care chiar contează în acest roman îl vizează doar pe Ulrich. Și deși nu ajungem să înțelegem cine e Ulrich, știm ceva mult mai important despre el:

“Îi lipsește, deci, în întregul lui, ceva!” medita Arnheim, dar ca și cum aceasta ar fi reprezentat doar cealată latură a unei asemenea certitudini, aproape în același timp și cu totul fără voia lui îl stăpâni gândul: “Omul acesta are suflet!”

Andreea Răsuceanu – “O formă de viață necunoscută”

Posted on by Gabriela

O formă de viață necunoscută se naște din cele mai intime părți ale Bucureștiului, locuiește pe Strada Mântuleasa și nu pleacă niciodată de acolo.

Oare aici se năștea liniștea, pe strada asta mica ce unea două bulevarde, liniștea care pe urmă se împrăștia în tot orașul, lingându-i bordurile și învelindu-i trotuarele într-o plapumă moale. O stradă mică, de trecere, pe unde să traversezi orașul mai repede, spre locurile care contează cu adevărat, marile bulevarde, acolo unde-i viața. Unloc în care nu se fixează nimic, totul e provizoriu, erau multe astfel de străzi în București, unde totul părea ridicat în grabă, înjghebat, gata să fie pus la pământ oricând. Dar aici lucrurile păreau să fie la fel dintotdeauna, eterne, deși atât de diferite și amestecate. Strada avea o viață a ei, secretă, și uneori Elena avea impresia că duhurile ei ascunse o urmăreau până ieșea în Calea Călărașilor.

E acolo în secolul XVIII, când Mantu nu se întoarce acasă după o călătorie comercială în Turcia, iar soția sa, Stanca, reușește să ridice o biserică deși el lipsește. Aceasta e Biserica Mântuleasa, a cărei istorie este încă incertă, dar cine ar putea spune că nu a fost chiar așa?

E acolo și cu Elena care, deși trăind în timpul Primului Război Mondial, vrea să-și construiască o casă pe Strada Mântuleasa și descoperă în timpul săpăturilor niște catacombe care ne fac să ne gândim la Bucureștiul de sub pământ sau la Bucureștiul pe care nu îl vedem neapărat, deși există. Și reușita ei e una solitară aproape, pentru că soțul pare să se fi desprins de realitate odată cu războiul, care îi afectează atât de contradictoriu pe cei doi soți.

Forma de viață necunoscută e și azi pe Strada Mântuleasa, când aflăm și povestea Ioanei, din perspectiva unei naratoare care nu capătă niciodată un chip, ci rămâne o voce prin care Ioana prinde, în mod ironic, viață.

Cu toate că cele trei femei nu se întâlnesc și nu există nimic care le leagă în mod unic una de alta, poveștile lor nu pot fi separate una de alta fără a se pierde din rotunzimea romanului, fie că vorbim de continuitatea generațiilor sau de bucata de București evocată în toate. Marea tema comună este însă absența – o absență dureroasă, dar atât de calmă încât te ia pe nepregătite. Stanca nu îl plânge cu adevărat pe Mantu niciodată, pentru că în fiecare clipă așteaptă să se întoarcă. Elena încearcă să compenseze pentru absența mentală a soțului ei prin copil, prin casa pe care o construiește. Iar Ioana, care e absența cea mai pregnantă și cel mai viu redată, nu trezește revoltă în naratoare, ci doar o dragoste plină de dor.

Nu știu cum se poate vorbi despre absență. Cum se pune într-o formă concretă, în cuvinte, inexistența. Neantul. Absență, absențe, s. f. 1. Lipsă a unei ființe sau a unui obiect din locul în care ar fi trebuit să se afle. 2. Pierdere bruscă și de scurtă durată a cunoștinței, întâlnită în epilepsie. 3. Fig. Neatenție, indiferență a cuiva. – Din fr. absence, lat. absentia. Da, asta e. Lipsa unei ființe din locul în care ar fi trebuit să se afle. Dar cine știe unde e asta. Locul unde ar fi trebuit să se afle Ioana. Cum definești absența unui lucru dacă nu ai certitudinea că trebuia că se afle într-un anume loc. Nu mai știam unde ar fi trebuit să fie Ioana.

Am auzit-o pe Andreea Răsuceanu vorbind despre O formă de viață necunoscută înainte să citesc cartea, la FILIT, ca despre o carte care trebuia să fie scrisă, care există de multă vreme, dar a fost scrisă abia acum și care e veșnic legată de un loc. Atunci mi s-a părut bizar, intrigant. Acum înțeleg.

Notă de pandemie:

În mod normal, aș fi încheiat aici, dar faptul că o parte a romanului se petrece acum câteva sute de ani ne plasează într-o explozie de ciumă care afectează Bucureștiul, dar ne arată și că indiferent de care e boala, oamenii nu par să reacționeze diferit în fața niciunei epidemii:

Ciuma e boala păcătoșilor, așa să știi, zicea Marghioala dând cu păcură la colțurile casei cu un șomoiag mare de cârpe. Degeaba își pun acum toate sulemenitele cămașa aspră și se-mbrobodesc, de ochiul lui Dumnezeu nu scapă nimeni. Ochiul din tinda bisericii vede tot, nu doar de-a lungul și de-a latul străzii și până unde cotește prima oară drumul, vede în sufletul omului, oriunde s-ar băga. Degeaba stau acuma toți în case, sub mese, și mănâncă numai ierburi și nici un drac cât de mic nu pomenesc, răul e făcut și pedeapsa vine. Și zicând asta, bătrâna ridică șomoioagele de cârpe negre deasupra capului și străbate așa curtea, ca arătarea în carne și oase a bolii. Buboaiele astea sunt răutatea din om și negreala e păcatul care iese din el, putreziciunea sufletului trece în corp și de-aici încolo numai sfârșitul îl mai așteaptă. Vorbește singură, s-au închis toți în case și doar ceața galben-verzuie, ca fierea, trece pe deasupra Bucureștiului, e singura mișcare perceptibilă. Închiși în încăperi bine afumate, oamenii descoperă că urâtul și singurătatea sunt boli la fel de grave, care dacă nu te omoară, te lasă fără vlagă și în voia sorții, mult mai ușor se-mbolnăvește nefericitul decât cel căruia îi place să petreacă, cred bucureștenii. Domnul a dat poruncă să se-nchidă toate cârciumile din oraș și să servească doar prin geamlâc, ca să nu se revolte bucureștenii, numai bisericile nu s-au închis și oamenii se înghesuie la slujbe unii-ntr-alții fără să le treacă prin cap că mult mai ușor se vor îmbolnăvi așa, laolaltă.

Nu s-au schimbat prea multe, nu?

Evgheni Vodolazkin – “Brisbane”

Posted on by Gabriela

Am citit acest roman aproape fără să respir – iar acum respir cât mai silențios, de parcă mi-e teamă să nu deranjez liniștea din orașul Brisbane, pacea din orașul Brisbane – orașul care nu e decât echivalentul castelului lui Kafka, nu e decât un concept al romanului. Faptul că el are o poziție geografică exactă e doar o întâmplare, o festă pe care scriitorul ne-o joacă doar pentru a ne ancora mai bine în realitate. Pentru că oricât de poetică ar fi scriitura și cât de eterică atmosfera din Brisbane, în definitiv referentul e întotdeauna real – și totuși textul nu are greutatea unui text realist, ci fluiditatea unui râu de câmpie, tulbure și lent.

Romanul spune povestea lui Gleb Ianovski, un faimos virtuoz al chitarei care se confruntă cu imposibilitatea de a-și continua cariera – Parkinson, în timp ce al doilea plan este cel al devenirii sale, din perspectiva unui roman biografic pe care un scriitor întâlnit în avion îl scrie despre artist. Acesta pare să înțeleagă că treaba lui este să scrie despre Gleb omul, ca urmare a faptului că muzicalul decurge din omenesc.

În definitiv, firul narativ concret este aproape irelevant, căci mesajul romanului e concentrat în jurul unor teme mult mai generale (ca să nu folosesc clișeicul termen – universale): timpul, viața, condiția noastră, a oamenilor și felul în care ne raportăm la cele dintâi teme. Personajul principal, în ciuda succesului tău, pare mereu cuprins de un regret: că nu a salvat-o pe Arina de la moarte cu iubirea sa, că nu a făcut-o pe Anna să-l iubească sau că nu își va putea sfârși viața cântând.

Când a auzit ce groaznic e pentru gândac să trăiască pe cățea, doar a râs. Dar de ce trăiește pe cățea dacă e ceva groaznic pentru el? Gleb s-a uitat gânditor la ea: pentru că acela e locul lui, Beata.

Viitorul e ușor de luat, fiindcă nu există. Nu e decât iluzie. E greu să iei prezentul și, și mai greu – trecutul. Și e imposibil de luat, vă aduc la cunoștință, veșnicia.

Pe fondul subiectului pe care îl alege pentru a-și transmite mesajul, autorul vorbește mult despre muzică și mai ales despre relațiile importante dintre muzică, cel care o creează și cel care o ascultă. De altfel, muzica poate fi aici înlocuită cu orice altă formă de artă, dar mai ales cu acelea care nu se concretizează sub forma unor obiecte, care se pot repeta și trebuie să se repete, în asta stând magia lor – teatrul, dansul.

În artă mai bine nu spui până la capăt decât să spui prea mult. Iar spectatorii o să plângă ce au ei de plâns.

După ultima notă a Tocatei urmează secunde de liniște. Muzica a avut o asemenea densitate, încât, odată sfârșită, spațiul nu reușește să se umple cu alte sunete. În secunde din acestea iese la suprafață natura de dinaintea muzicii, a sunetului, a pământului. Interpretul știe valoarea liniștii acesteia: ea precedă ovațiile furtunoase. Așa dă înapoi marea cu sute de metri înaintea unui tsunami, lăsând la vedere fundul. Dar undeva departe, chiar la orizont, aleargă deja, gigantic, chiar dacă deocamndată nevăzut, primul val.

E inevitabilă comparația cu celelalte romane ale scriitorului. Fascinante și excelent scrise, Laur și Aviatorul m-au tulburat fiecare – cel dintâi mai mult decât cel de al doilea. Deși atât de diferite, cele trei romane sunt de fapt foarte omogene în interiorul meu, pentru că toate mi-au dat un sentiment identic și peste care nu am trecut peste noapte, ci peste mai multe nopți – un gol existențial, dar și o speranță și o motivație de aceeași natură. Cele trei romane vin dintr-un suflu comun, dar nu se completează – pentru că asta ar însemna că sunt incomplete, ci se depun în straturi care consolidează o viziune a unui scriitor cel puțin priceput.

Guzel Iahina – “Zuleiha deschide ochii”

Posted on by Gabriela

Zuleiha deschide ochii și acceptă tot ceea ce îi rezervă viața – fie că e vorba de a fi o soția supusă a unui tătar ursuz și nora unei femei parcă lipsite de suflet sau de călătoria inumană cu trenul alături de sute de alți țărani deschiaburiți.

Atunci când am citit prefața cărții, scrisă de Ludmila Ulițkaia, am rămas puțin nedumerită de adjectivul “feminin”. Romanul lui Guzel Iahina este “feminin”. De ce împărțim pe sexe până și literatura?, mă întrebam. Dar acest adjectiv nu este folosit pentru a spune că acest roman aparține femeilor, ci că feminitatea este peste tot între paginile cărții. Nu acea feminitate stereotipă care le înfățișează pe femei ca pe niște obiecte cu atât mai utile cu cât sunt mai delicate, ci acea feminitate a puterii resemnate, a sacrificiului pe care femeile au fost condiționate parcă să îl facă. Feminitatea e caracterizată de anduranță, nu de vitejia pe care o asociem, dimpotrivă, masculinității. Pentru că refuzăm femeilor conceptul de curaj, deși oricine i l-ar refuza Zuleihăi dă dovadă doar de ipocrizie. Pentru a-și proteja fiul, ea face mai mult decât pare a fi posibil pentru orice ființă umană și, deși încearcă să se încadreze în feminitatea clasică pe care a deprins-o din familie (modestie exagerată și supunere), ea descoperă feminitatea autentică, care îi conferă rezistență.

În toată viața ei nu pronunțase de at âtea ori “eu” cât într-o lună de închisoare. Modestia înfrumusețează – nu se cuvine ca o femeie cinstită să spună “eu” fără motiv. Până și limba tătară e construită în așa fel încât poți să trăiești toată viața fără să spui măcar o dată “eu”: în orice împrejurare ai vorbi despre sine, verbul va fi pus la forma necesară, schimbându-i-se terminația, așa încât devine inutilă folosirea acestui mic cuvânt al vanității.

Zuleiha nu pricepea cum de se poate ca atâtea versuri diferite, complicate și foarte lungi să încapă într-o singură minte, și aceea de femeie.

În așezarea pe care puținii supraviețuitori o întemeiază în Siberia, pe Angara, Zuleiha are un singur scop: să îl îngrijească pe Iusuf și toată viața ei se învârte în jurul copilului care reușește să crească într-o lume ce pare atât de potrivnică vieții. Dar în timp ce își crește fiul, Zuleiha își dă seama că noua sa viață e mult schimbată, că normele pe care trebuia să le respecte cu soțul ei sunt absurde aici – cum să nu trăiască sub același acoperiș cu un alt bărbat când de asta depinde viața fiului ei și cum să nu vâneze când e cel mai bun vânător din sat? În această nouă lume, Zuleiha începe să înțeleagă realitatea altfel decât până atunci, își dă seama că e mult mai mult decât un set de reguli impuse de alți oameni. Viața curge independent de așteptările oamenilor, natura are propria organizare.

Aici moartea era peste tot, dar o moarte simplă, inteligibilă, înțeleaptă în felul ei, dreaptă chiar: frunzele și acele de brad zburau din copaci, și putreazeau în pământ, tufișurile se uscau și erau strivite sub laba puternică a ursului, iarba ajungea să fie prada cerbilor, iar ei, la rândul lor, cădeau pradă haitei de lupi. Moartea se împletea cu viața, erau trainic legate una de cealaltă – și de aceea moartea nu era înspăimântătoare. Mai mult decât atât, în pădure viața ieșea întotdeauna învingătoare. Oricât de groaznice erau incendiile toamna, oricât de rece și aspră era iarna, oricât de crude deveneau animalele de pradă înfometate, Zuleiha știa una și bună: când va veni primăvara, copacii se vor umple de frunziș tânăr, iarba mătăsoasă va năpădi pământul înnegrit cândva de foc și animalelor li se vor naște o groază de pui zburdalnici. De aseea, când ucidea nu simțea că face o faptă plină de cruzime. Dimpotrivă, simțea că e o parte din lumea asta colosal de puternică, o picătură din marea imensă a pădurilor de brazi.

Toate evenimentele care se petrec în roman sunt trecute printr-un filtru moral: unele prin cel al Zuleihăi (echivalent cu cel al întregii tradiții tătărești), iar altele prin cele ale comandantului Ivan Ignatov. Acesta din urmă are o viață interioară foarte complexă, fiind răpus adesea de accese de vinovăție care îl fac să se refugieze în alcool. Dacă e ceva ce îi reproșez acestei cărți, e vorba de faptul că cele două personaje principale nu sunt la fel de bine portretizate. Pentru acțiunile Zuleihăi, oricât de bizare, primim întotdeauna justificare, în timp ce Ignatov rămâne un mister.

Zuleiha deschide ochii e un roman puternic și răscolitor, o odă a vieții și a libertății ce pot fi găsite în locurile cele mai neașteptate, iar Zuleiha îndrăznește să se înfrupte din ele, în ciuda fricii că va fi pedepsită pentru nesăbuința ei.

T.O. Bobe – “Cartea neisprăvirii”

Posted on by gabicaqt27

Dacă ar trebui să compar Cartea neisprăvirii cu orice altă formă de text, probabil aș spune că e un fel de jurnal de scriitor. Scris la persoana a III-a. Și care nu prea are forma unui jurnal. Da, care în definitiv e foarte departe de a fi un jurnal de scriitor, dar e mai aproape decât de orice altceva (?). Mă bucur că nu trebuie totuși să compar Cartea neisprăvirii cu nimic și atunci voi scrie despre ea și atât, despre cum e unică și oricine își pierde vremea încercând să o încadreze în niște categorii rigide face doar atât: își pierde vremea.

Cum își pierde vremea și domnul Teo, de altfel, în încercarea lui de a scrie o carte care se transformă într-o alta și care ajunge mai apoi doar o curgere de cuvinte care redau (mai mult sau mai puțin fidel) gândurile și acțiunile acestui personaj. Personaj care poartă numele lui T.O. Bobe, e scriitor, la fel ca T.O. Bobe, iar cărțile sale poartă numele cărților lui T.O. Bobe. Dar toate astea sunt doar coincidențe, bineînțeles, pentru că nu e T.O. Bobe, e doar un personaj, firește. În plus, adevăratul T.O. Bobe sigur nu procrastinează și nici nu stă zile în șir gândindu-se la un singur subiect, la o singură temă sau chiar la un singur cuvânt (ce surpriză), ci li se alătură lui Mario Vargas Llosa, Orhan Pamuk și Salman Rushdie pe lista scriitorilor care au motivația, inspirația și absurdul profesionalism de a scrie în fiecare zi, după un program foarte bine stabilit și pe care nu îl încalcă niciodată, nici măcar când (sau mai ales când) ar avea ocazia să străbată Bucureștiul pentru prima dată în locul rutinei lor artistice.

Cartea neisprăvirii, în definitiv, poate foarte bine să fie o carte despre nimic. O carte în care autoironia, jocurile de cuvinte și micile jocuri literare îl fac pe cititor să râdă sau să zâmbească delicat, să încuviințeze sau să rămână nedumeriți. Dar poate să fie și o carte despre creație, despre lumea literară în general și despre ce trece prin capul scriitorului care, oricât am vrea noi, cititorii, să ne dăm de importanți, e personajul principal al acestei lumi.

Și ține minte că numai lucrurile fără importanță sunt însoțite de instrucțiuni. N-o să vezi niciodată instrucțiuni pentru oglinzi. Cel mult pentru întreținerea lor, însă nimeni niciodată nu o să-ți spună cum să privești în oglindă. N-o să vezi niciodată instrucțiuni pentru uși. Cel mult o să scrie pe unele dacă să tragi sau să-mpingi. Însă nimeni niciodată nu o să-ți spună pe ce ușă să intri, nici de ce să intri pe o ușă sau pe alta, nimeni niciodată nu o să-ți spună cum se cuvine să închizi o ușă în urma ta, dacă să o trântești sau să închizi clanța cu grijă și nici dacă nu cumva n-ar trebui să o lași întredeschisă. N-o să vezi niciodată instrucțiuni pentru iepuri. Nimeni niciodată nu o să-ți spună dacă iepurii se cuvine să fie priviți sau vânați, dacă ar trebui să alergi după ei, să îi mângâi sau să-i împăiezi. N-o să vezi niciodată instrucțiuni pentru lalele, nici pentru tandrețe, nici pentru fermoare, nici pentru nori și nici pentru noapte, nici pentru sfere și nici pentru 23 sau pentru albastru sau pentru refuz sau pentru îmbrățișări sau pentru primăvară sau pentru suflatul părului de pe frunte. Pentru asta o să trebuiască să scrii chiar tu instrucțiunile și să le urmezi.

Ăsta e doar un fragment căruia i-am apucat să-i fac poză. Cartea e la vreo trei metri de mine și n-am să merg să o iau doar ca să mă supun unei activități și mai complicate: aceea de a alege un fragment dintre zecile pe care le-am subliniat. Dar înțelegeți voi și din acesta ce e de înțeles: cum sunt cuvintele tratate în Cartea neisprăvirii. Din alte fragmente ați putea înțelege chiar rafinamentul literar al lui T.O. Bobe, care, ca orice scriitor, nu poate (și ar fi și păcat să o facă) să scape de referințele literare care dau încă un strat de profunzime cărții, pe care îl pot accesa cei care știu că toate familiile fericite sunt la fel și au aproximativ același fel de canapele de la Ikea.

Dar cum identific eu o carte cu adevărat mișto? O carte cu adevărat mișto e una care permite scrierea unei recenzii cel puțin la fel de mișto. Și dacă nu v-am convins eu că acest criteriu e îndeplinit, recenzia asta de pe omiedesemne.ro e poate cea mai creativă pe care am citit-o de când mă știu – și am citit mult mai multe recenzii decât cărți.

Ah, și era să uit să menționez asta. Vă amintiți de felul în care petreceați Ziua Internațională a Cărții la școală? Eu îmi amintesc foarte bine. De fapt, nu-mi amintesc ce făceam, dar știu că fiecare zi începea cu noi, citind citate despre carte pe care le căutasem cu o seară înainte pe internet. Erau aceleași în fiecare an și cel mai popular era Cărțile sunt prieteni reci, dar siguri , care pentru mine a devenit un simbol al pierderii de semnificații prin repetiție. Mă rog, am deraiat puțin, ce voiam să spun de fapt e că am găsit altceva de trecut pe listă, ceva ce am tot repetat în ultima vreme și care nu și-a pierdut încă sensul:

… poate că o carte nu era chiar ca doamna cu contorul (…), poate că o carte de-asta de citit, nu de învățat, era ca o întâlnire într-un bar pentru oamenii singuri.

Nicole Krauss – “Pădurea întunecată”

Posted on by Gabriela

Cel mai recent roman al lui Nicole Krauss este o meditaţie despre creaţie, dar nu doar despre creaţia literară, ci despre creaţia pe care poate o înfăptuieşte fiecare dintre noi, în mod involuntar şi inconştient, pentru a-şi crea propria lume, un nou univers, de altfel, sau pentru a-şi aduce contribuţia la un univers mare, care ne include pe toţi. Cum putem noi şti care dintre cele două variante este cea adevărată şi dacă nu există o a treia, pe care suntem incapabili să o detectăm?

Şi dacă, în loc să existe într-un spaţiu universal, mi-am zis, fiecare dintre noi se naşte de fapt singur într-un nimic luminos şi noi suntem cei care îl taie în bucăţele, asamblând scări, grădini şi gări în modul nostru particular, până când ne transformăm spaţiul într-o lume? Cu alte cuvinte, dacă responsabile pentru crearea multiversului sunt percepţia şi creativitatea umană? Sau poate…

Dacă viaţa, care pare să aibă loc de-a lungul a nenumărate coridoare lungi, în camere de aşteptare şi oraşe străine, pe terase, în spitale şi grădini, camere închiriate şi trenuri aglomerate, se petrece de fapt într-un singur loc, un singur punct din care visăm la celelalte locuri?

Chiar este atât de larg răspândită? Aşa cum plantele au nevoie ca noi să fim atraşi de florile lor ca să crească şi săs e răspândească, nu s-ar putea ca spaţiul să depindă şi el de noi? Credeam că l-am cucerit cu casele, drumurile şi oareşele noastre, dar dacă noi suntem cei care au fost subordonaţi fără voie spaţiului, pentru ca elegantul său design să se propage infinit prin visurile fiinţelor finite? Dacă nu noi suntem cei care se mişcă prin spaţiu, ci spaţiul se mişcă prin noi, ţesut pe războiul minţilor noastre? Şi dacă toate acestea sunt adevărate, atunci unde este acest spaţiu în care stăm întinşi şi visăm? Un rezervor în nonspaţiu? O dimensiune de care nu suntem conştienţi? Sau e undeva în singura lume finită din care s-au născut şi se vor naşte miliarde de lumi, un loc unic, diferit pentru fiecare dintre noi, la fel de banal ca oricare altul?

Nu m-am mai întâlnit cu Nicole Krauss din clasa a noua, când, citind Istoria iubirii, nu am putut să nu o compar pe autoare cu soţul ei de atunci, Jonathan Safran Foer, iar cartea sa cu romanul acestuia, Extrem de tare şi incredibil de aproape. Ambele sunt romane despre familie, cu personajul central un copil. Nu m-am putut abţine de la această asociere nici de data aceasta, căci, deşi divorţaţi, cei doi ne demonstrează încă o dată aproape perfecta suprapunere a viziunii lor artistice şi a mediului din care îşi iau inspiraţia. Nu apar în Pădurea întunecată şi în Iată-mă imagini ale unor familii disfuncţionale, aflate în pragul destrămării? Identitatea naţională a evreilor, familia, creaţia sunt teme comune celor doi şi mă fac să-mi fie greu să vorbesc doar de unul dintre ei.

Şi totuşi, deşi pleacă de la premise asemănătoare, cele două romane urmează traiectorii foarte diferite. Despre Iată-mă am vorbit aici.

Romanul lui Nicole Krauss e construit pe două planuri urmărind viaţa a două personaje care nu se cunosc şi nici nu ajung să se cunoască (deşi te aştepţi în orice clipă să se întâmple ceva care să-i unească şi în mod explicit), dar care nu sunt chiar atât de diferite şi nu e greu de văzut cum se oglindesc unul în altul. Unul din ele este Epstein, un avocat de succes care, ajuns la vârsta de 68 de ani, decide să îşi doneze toată averea pentru diverse scopuri caritabile şi care dispare în mod misterios în Israel. Celălalt este Nicole, la rândul ei o scriitoare de succes, dar care se confruntă cu probleme atât în familie, cât şi pe plan literar, unde nu reuşeşte să îşi găsească inspiraţia. Ajunge în Tel Aviv cu o convingere despre a cărei sursă nu e sigură, anume că hotelul cu aer comunist din Tel Aviv la care obişnuia să stea împreună cu părinţii ei în copilărie îi va rezolva blocajul.

Pentru ambele personaje călătoria în Israel se transformă în ceva neaşteptat, o căutare care nu poate să se petreacă decât în Israel, loc care reprezintă în mod inconştient pentru ambele personaje o matcă în care se pot regăsi pe ei înşişi, dar au şi libertatea de a se pierde în ea. Epstein este convins să doneze două milioane de dolari unui film despre figura biblică David, personaj neglijat de producătorii de filme, în timp ce Nicole este atrasă într-o poveste în care rolul ei este să elucideze sau să creeze ea însăşi biografia neclară a lui Franz Kafka. În acest ultim plan al romanului, textul pare să se apropie mai degrabă unui eseu pe tema Franz Kafka, dar, în definitiv, ambele planuri sunt dominate de un sentiment de confuzie. Şi nu e vorba de confuzia absurdului pe care o cunoaştem chiar de la susnumitul Kafka, ci de o confuzie născută din dorinţa prea puternică de a trasmite şi de a încripta în acelaşi timp mesajul.

Deşi cartea e la fel de uşor de citit ca alte texte ale autoarei, aceasta are defectul de a pierde uşor atenţia cititorului. La început am dat vina pe o eventuală oboseală, deşi eram puţin contrariată de cum doar în urmă cu două zile devoram altă carte. Trebuie să recunosc însă meritul de a-mi fi stârnit curiozitatea cu privire la viaţa lui Franz Kafka, despre care ştiam doar câteva detalii: relaţia tensionată cu tatăl său, logodnica Felice şi implicare prietenului său Brod în publicare postumă a textelor unuia dintre scriitorii mei preferaţi.

În schimb, referinţa dantescă e potrivită pentru a descrie creaţiei lui Nicole Krauss: nu e vorba de dreapta cale, ci de libertatea de a-ţi căuta calea, chiar dacă e înfricoşăroare sau trece printr-o pădure întunecată.

Jeanette Winterson – “O paranteză în timp”

Posted on by Gabriela

După ce am citit Pui de cotoroanţă, mi-am spus că trebuie să citesc toate celelalte cărţi apărute în urma proiectului Hogarth Shakespeare, proiect în care scriitori cunoscuţi reimaginează opere lui Shakespeare şi le plasează într-un context mai actual, fără a pierde însă esenţa – fie Shakespeare e universal, fie scriitorii ăştia sunt foarte buni. Şi ceva-mi spune că ambele sunt adevărate.

O paranteză în timp e reinterpretarea Poveştii de iarnă, piesă care este în sine tulburătoare, demonstrând cât de distructivă este lipsa de comunicare. În textul lui Shakespeare, ea este fatală. În O paranteză în timp, această lipsă este încă şi mai evidentă, pentru că fiecare personaj pare să aibă o poveste nerostită de spus, un lucru de mărturisit sau o amintire de uitat pentru totdeauna. Iar destinele tuturor personajelor sunt marcate de această deficienţă – pentru unii în bine, iar pentru alţii într-un mod tragic ce îi transformă: Leo este transfigurat de gelozie, MiMi de durere, iar Xeno de nevoia de a-şi ascunde amănunte importante din identitatea sa, care îl fac să îşi uite, de fapt, identitatea (în definitiv, distanţa pe care o păstrează faţă de fiul său nu poate să rezulte decât din această uitare care-l face să se considere nedemn de paternitate).

Când soţia mea a murit, nu mi-am amintit cum să iubesc – a fost ca şi cum ar fi luat instrucţiunile cu ea. Apoi a apărut Perdita, ca un miracol – a fost un miracol -, ca un început, noaptea, ploaia, luna ca o planetă care stă să aterizeze, şi a apărut în faţa mea, înfăşurată în alb, ca şi cum ar fi fost îmbrăcată de către lună, şi am încercat s-o duc înapoi, dar n-am fost în stare, pentru că ea era setul meu de instrucţiuni despre cum se iubeşte.

Perdita, în schimb, pare un element de echilibru şi de stabilitate pentru personajele care intră în contact cu ea. Paradoxal, pentru că ea se află în centrul întregului tragism al poveştii, iar viaţa ei e contruită ca o paranteză în timp care nu face decât să susţină faptul că trecutul, viitorul şi prezentul sunt interconectate într-o manieră pe care simpla succesiune temporală nu o poate justifica şi că, de fapt, oamenii în sine trăiesc în propriile lor paranteze în timp, fără a putea ieşi din ele vreodată.

Şi lumea merge mai departe fără să-i pese de bucurie sau disperare sau de norocul unei femei ori pierderea unui bărbat. Şi nu putem cunoaşte vieţile altora. Şi nu ne putem cunoaşte propriile vieţi dincolo de amănuntele pe care le putem gestiona. Iar lucrurile care ne schimbă pentru totdeauna se întâmplă fără ca noi să ştim că se vor întâmpla.

Iar scriitura este una specială. Am întâlnit-o pe Jeanette Winterson pentru prima dată în O paranteză în timp şi am fost surprinsă de alternanţa subtilă dintre pasajele de un deosebit dinamism, incursiunile adânci în psihologia peronajelor şi pasajele care erau la limita cu poezia.

Monologul Perditei de la finalul romanului nu face decât să întărească mesajul şi deşi îi vorbeşte lui Zel, el este adresat tuturor:

Poate atunci o să-mi amintesc că, deşi istoria se repetă şi noi ne prăbuşim mereu, iar eu sunt o purtătoare de istorie a cărei scurtă incursiune în timp nu va lăsa nicio urmă, am cunoscut ceva care merită cunoscut, ceva nebunesc şi improbabil şi imposibil de repetat.

Ca o pungă de aer într-o barcă răsturnată.

Dragostea. Mărimea ei. Amplitudinea ei. De neimaginat. Fără de sfârşit. Dragostea ta pentru mine. Dragostea mea pentru tine. Dragostea unuia pentru celălalt. Adevărată. Da. Deşi îmi găsesc drumul în întuneric cu o lanternă, sunt martoră şi dovada a ceea ce cunosc: a acestei iubiri.

Atomul şi stropul scurtei mele şederi pe pământ.

 

Irvin D. Yalom – “Plânsul lui Nietzsche”

Posted on by Gabriela

Ficțiunea este cu atât mai fascinantă cu cât reușește să creeze o lume capabilă să concureze în credibilitate și intensitate cu realitatea, învingând-o. Astfel este Plânsul lui Nietzsche. Pleacă de la o realitate istorică, de la potențialul acestei realități, însă produsul este unul în totalitate nou, rod al imaginației și mai ales al imaginației umane, care poate crea și distruge totodată totul prin acea întrebare teribilă: ce-ar fi fost dacă?

Atrasă dintotdeauna de misterul pe care psihologia și filosofia par să îl mențină în jurul lor, Plânsul lui Nietzsche vorbește despre ambele, le explorează deopotrivă, în timp ce își lasă personajele să se lupte pe rând cu fiecare dintre ele: în timp ce Nietzsche se ferește de propria fire și de propria-i psihologie, construindu-și discursul doar pe argumente filosofice, Brauer își țese planul necesar pentru a ajunge chiar în punctul cel mai bine apărat de fortificațiile intelectului nietzschean. Prezența celor două personaje cunoscute nu este o tehnică de marketing (deși nu mă îndoiesc că a oferit în mod clar un avantaj), căci dacă cele două personaje n-ar fi fost numite astfel, ci mult mai simplu, Alex și Tom, cartea s-ar fi transformat și într-un alt fel de joc, în care cititorul trebuie să și identifice personajele înainte de a fi martor la drama lor. Căci dacă figura celebrului doctor Brauer este mai puțin cunoscută publicului larg, Nietzsche este o emblemă, este cel care a constatat că Dumnezeu e mort și mai ales, primul care a constatat acest fapt.

Însă cei doi, care nu sunt inamici, dar care își ocupă pozițiile de doctor, respectiv pacient, își depășesc cu mult această banală condiție, își inversează rolurile și le intercalează până când diferențierea devine pur și simplu o formalitate imposibil de materializat. Dialogurile celor doi se transformă într-un joc dibaci de șah, în care fiecare nu doar că își provoacă adversarul, dar îl și admiră atunci o mișcare este impresionantă. Este mai degrabă o luptă a două entități care încep încet să își piardă credința că lupta dintre ele este soluția, în timp ce identitatea pare un gând temptant, dar neacceptat de nimeni.

Seduși de farmecele unor femei distincte, dar care sunt imagini în oglindă, așa cum sunt chiar ei, unul crede că-și folosește pasiunea pentru a-l trata pe celălalt, în timp ce acesta din urmă e convins că folosește tratamentul pentru a-și stârpi pasiunea. Adevărul e undeva la mijloc, ca întotdeauna, dar elementul cheie e că cei doi se întâlnesc la mijloc, unde similitudinile sunt în sfârșit acceptate, iar complexitatea lor nu mai e oprimată de alte dorințe, trupești sau nu.

Și alte nume celebre sunt pomenite în carte, întrupând personaje fascinante care ne fac parcă să înțelegem că Plânsul lui Nietzsche nu pune lupa decât pe un cadru restrânsn, care ar putea fi lărgit pentru a face loc mai multora. Cum ar suna psihologia lui Freud, răspândită prin vocea sa, nu prin scris, sau cine e misterioasa și persuasiva Lou Salomé? În acest roman, ei sunt doar cutii de rezonanță

în care răsună ecoul plânsului lui Nietzsche.

Milan Kundera – “Viaţa e în altă parte”

Posted on by Gabriela

Jaromil, cel destinat să fie poet, crescut având conştiinţa faptului că e special, că e destinat pentru ceva măreţ, se maturizează şi evoluează simţind în fiecare clipă că viaţa e în altă parte, într-un loc în care el nu reuşeşte să ajungă, nu la timp şi nu integral, nu fără a întâmpina probleme care îl determină să nu ia parte la viaţa reală cea mult visată. Atunci când o face însă, îşi dă seama că prin el acţionează altcineva, vocea altcuiva iese din propria-i gură, căci din dorinţa de a fi acceptat şi admirat, nu reuşeşte decât să imite sau să repete lucruri ce i-au distat deja pe alţii sau să reproducă ideile altora, clacând de fiecare deată când e vorba de ceva nou. Şi chiar dacă se dovedeşte că poetul nu e în totalitate lipsit de talent, ne dăm seama că nicio clipă nu se lasă cuprins de pasiunea poeziei, aceasta fiind doar un mijloc prin care îşi doreşte să ajungă la viaţă, oricum ar arăta sau s-ar simţi aceasta.

Cartea asta acoperă toată viaţa poetului, de la naşterea privită ca o binecuvântare de mamă şi ca un calvar de tată, până la moartea sa banală, deloc triumfală. Nu e viaţa unui poet, aşa cum ne-o imaginăm, plină de pasiune şi tragism. Aş spune că Milan Kundera face un amplu exerciţiu de ironie, întins pe 374 de pagini, căci toate subiectele atinse, familia, poezia, dragostea, comunismul şi chiar moartea, oricât de serioase, se transformă într-o manifestare a absurdului, devin parodii, satire aduse lor însele. Jaromil nu e personajul complex pe care îl visam citind numele capitolelor, împodobite cu farmecul pe care îl dă orice aluzie la poezie. E, din contră, un personaj care doar îşi doreşte, zadarnic, să fie complex.

Mama poetului rămâne tot timpul doar atât, mama poetului, semn  că existenţa ei nu are sens decât în strânsă legătură cu a lui. Influenţa ei este imposibil de risipit: ea, incapabilă să-şi imagineze fiul existând fără ocrotirea ei; el, acel Apollo pe care mama sa şi l-a dorit – ca iubit, ca amant şi ca fiu.

Prezenţa dominatoare a mamei îi obturează personalitatea, fapt pe care încearcă să-l compenseze prin alter-ego-ul său, Xavier, o fiinţă onirică, un călător al viselor, eliberat de orice fel de constrângeri, chiar şi de cele spaţiale şi temporale. (Partea asta m-a făcut să mă gândesc la cât de bine ar da tot romanul pus pe un ecran şi ăsta e unul din momentele în care chiar îmi doresc să fiu regizor, chiar dacă aş ajunge foarte repede în dilema “ce carte să mai ecranizez?”)

Celălalt centru de influenţă nu e poezia, în ciuda supranumelui său de poet, ci socialismul, în cadrul căruia poezia e un instrument, dezbrăcat de artistic şi luând forma utilului, a propagandei şi a persuasiunii. Iar socialismul nu ţine cont de dragoste sau artă; gloria datoriei se naşte din capul retezat al dragostei.

Poezia e un domeniu în care orice afirmaţie devine adevăr. Poetul spunea ieri: “viaţa e deşartă ca plânsul”, azi el spune: “viaţa e veselă ca râsul”, şi de fiecare dată are dreptate. Azi el spune: “totul se sfârşeşte şi se întunecă în tăcere”, iar mâine va spune: “nimic nu se sfârşeşte şi totul răsună în eternitate” şi ambele afirmaţii exprimă adevărul. Poetul nu are nevoie să demonstreze nimic; singura demonstraţie o constituie intensitatea sentimentului.

În timp ce pictorul, primul şi singurul său mentor alege să lucreze pe şantier decât să îşi subjuge arta acestor interese meschine, Kundera îl face, nu fără o urmă fină de sarcasm, pe unul din personaje, susţinut ulterior de Jaromil, să pună poezia în mod irefutabil în serviciul sistemului.

(…) versurile acestea erau, fără îndoială, frumoase, dar, oricum, chiar şi într-o poezie de dragoste trebuia să reiasă, cu claritate, că a fost scrisă de un poet socialist.

Până şi dragostea devine un spectacol de comedie, neputându-se manifesta din cauza unei perechi de indispensabili mult prea ponosiţi pentru a putea menţine atmosfera romantică sau a unei minciuni minore care se transformă într-un dezastru.

Şi nimic din toate astea nu e tragic, nimic nu e eroic sau înălţător, căci asta ar fi o altă poveste, care se petrece, fără îndoială, dar în altă parte.