Category: Margaret Atwood

Margaret Atwood – “Oryx şi Crake”

Posted on by Gabriela

Nu cred că cineva m-ar putea contrazice când spun că Margaret Atwood e mama distopiilor. Dacă la titlul de tată se bat destul de mulţi scriitori (Orwell şi Vonnegut sunt preferaţii mei), cel de mamă e revendicat în mod absolut de autoarea Poveştii slujitoarei (a cărei continuări care apare în toamnă mă face să aştept cu nerăbdare să se termine vacanţa).

Oryx şi Crake e prima parte a trilogiei MaddAddam. Eu nu m-am prins că e parte dintr-o trilogie până când mai aveam doar 100 de pagini şi totul părea încă să se amplifice. Abia aştept să pun mâna pe celelalte două volume şi asta nu neapărat pentru că vreau să aflu continuarea poveştii, ci pentru că vreau să întâlnesc celelalte concepte şi posibilităţi pe care Atwood le-a luat în considerare când a scris cărţile. Pentru că asta e partea cu adevărat mişto pentru mine în cărţile scriitoarei, naraţiunea e doar un pretext pentru a transmite un mesaj, o viziune. Mi-e greu să iert lipsa de mesaj în orice fel de text (mai puţin atunci când mesajul este lipsa mesajului) şi o fac doar dacă e vorba de o scriitură fascinantă (cum nu se întâmplă la Murakami). La distopii, în schimb, criticul literar wannabe din mine tace şi iese la iveală science geek-ul, curiosul care priveşte evoluţia umanităţii şi se distrează formulând ipoteze până când ele devin atât de terifiante încât nu mai poate fi vorba de distracţie decât într-un sens morbid (de care nu mă dezic, mă amuză ideea supravieţuirii într-o lume distopică – ar fi genial de ironic – aproape la fel de tare cât mă înspăimântă).

Deşi naraţiunea e la persoana a treia, perspectiva e a unui singur personaj, Snowman, care pare a fi singurul supravieţuitor al speciei umane, într-o lume complet tranformată de evoluţiile ştiinţifice şi mai ales de viziunea îndoielnică a prietenului său, Crake. O lume condusă doar de oameni de ştiinţă şi de corporaţiile care le pun în aplicare descoperirile pare a fi o lume destinată unei evoluţii neîntrerupte. Însă ştiinţei îi lipseşte moralitatea şi poate fi folosită la fel de bine pentru rău cât şi pentru bine. Asta atunci când ştii ce e binele. Pentru că, deşi oamenii dispar din ecuaţie în noua lume, cine poate decide dacă asta e bine sau nu? Poate că noua specie, care pare perfectă din toate punctele de vedere (vegani, fără înclinaţii violente, discriminatorii sau dorinţe animalice şi mai ales de o frumuseţe geometrică), merită mult mai mult să existe decât noi, oamenii, atât de imperfecţi şi distructivi.

Every time the women appear, Snowman is astonished all over again. They’re every known colour from deepest black to whitest white, they’re various heights, but each one of them is admirably proportioned. No ripples of fat around their waists, no bulges, no dimpled orange-skin cellulite on their thighs, no body hair, no bushiness. They look like retouched fashion photos, or ads for a high-priced workout program.

Maybe this is the reason these women arouse in Snowman not even the faintest stirrings of lust. It was the thumbprints of human imperfection that used to move him, the flaws in the design: the lopsided smile, the wart next to the navel, the mole, the bruise. These were the places he’d single out, putting his mouth on them. Was it consolation he’d had in mind, kissing the wound to make it better?

Romanul este mai degrabă o introducere ghidată în mintea lui Crake, pentru care totul este analizat în mod pur raţional, iar răspunsul corect este ales pragmatic. Argumentele estetice, morale sau emoţionale nu au nicio greutate în ochii săi. Cu atât mai puţin iubirea.

Falling in love, although it resulted in altered body chemistry and was therefore real, was a hormonally induced delusional state, according to him. In addition it was humiliating, because it put you at a disadvantage, it gave the love object too much power, A for sex per se, it lacked both challenge and novelty, and was on the whole a deeply imperfect solution to the problem of intergenerational genetic transfer.

Pentru noua specie, Snowman este un profet care le aduce cuvântul lui Oryx şi Crake. Oryx, femeia pe care iubit-o şi Crake, cel mai bun prieten al său. Cele două personaje din titlu nu sunt cu adevărat conturate, Oryx este mai ales obiectul iubirii tânărului Jimmy, iar mintea lui Crake este doar motorul din spatele a tot. Nici Jimmy nu e caracterizat complet, nu e nici pe departe un personaj rotund, însă naraţiunea se adânceşte pe alocuri în conştiinţa acestuia, dezvăluindu-i teama.

Atwood nu se complică prea tare cu scamatoriile literare, nu îşi stilizează scrisul în niciun fel, pentru că nu reprezintă un interes real atunci când mesajul e unul atât de puternic. Şi cartea asta reprezintă o mină de aur pentru cei pasionaţi de astfel de scenarii apocaliptice (pentru umanitate cel puţin). Exemplarul meu e plin de sublinieri, semne de exclamare şi comentarii, sunt destul de sigură că oamenii lângă care îl citeam în tren au crezut că-mi scriu teza de doctorat despre el. Asta pentru că genul ăsta de cărţi se citesc şi mai ales se ingerează intelectual, se rumegă apoi nopţi la rând, pentru că, să fim serioşi, doar naivii şi mult prea aroganţii nu sunt îngrijoraţi de soarta lumii în care trăim.

Distopiile astea mişto sunt plăcerea mea vinovată şi nu cred că o să mă dezic de ea vreodată, zică Proust ce-o vrea.

Margaret Atwood – “Pui de cotoroanţă”

Posted on by gabicaqt27

Ora de română din preajma Crăciunului e probabil singura care e aşteptată cu nerăbdare de toţi colegii mei de clasă. Mai mult sau mai puţin împrumutat din tradiţia islandeză Jolabokaflod, obiceiul nostru este acela de a organiza un Secret Santa în care cadourile constau în mod exclusiv din cărţi. Pentru mine, asta e una dintre cele mai importante părţi ale Crăciunului, să aleg cartea potrivită pentru o persoană pe care nu întotdeauna o cunosc suficient de bine.

Anul ăsta, Moş Crăciunul meu şi-a luat treaba foarte în serios, oferindu-mi o carte pe care nici măcar nu ştiam cât de mult îmi doresc să o citesc. Pentru că în general mă feresc de textele siropoase sau cu tentă de sărbători, nu cred că aş fi putut să-mi petrec Crăciunul cu o lectură mai pe gustul meu.

Pui de cotoroanţă face parte din proiectul Hogarth Shakespeare în care unii dintre cei mai cunoscuţi scriitori contemporani reimaginează capodoperele shakespeariene dintr-o perspectivă mai actuală. Ideea e în sine genială (sunt un mare fan al intertextualităţii), iar autorii implicaţi o pun în aplicare într-un mod propriu şi rafinat. Cel puţin Margaret Atwood reuşeşte asta, nu mă pot pronunţa în legătură cu celelalte romane, pe care sunt însă hotărâtă să le citesc foarte curând.

Ca un cititor organizat şi cumpătat, înainte să încep lectura romanului, am citit Furtuna, piesa reimaginată de Margaret Atwood, crezând că va fi doar o lectură ajutătoare pentru a înţelege textul, însă a devenit o experienţă independentă şi surprinzător de plăcută, mai ales pentru cineva atât de ignorant ca mine. După experienţa literară din clasa a 9-a, când am citit Romeo şi Julieta, Hamlet şi Othello şi am rămas neimpresionată, am considerat că Shakespeare nu e pentru mine. Aşa am crezut într-a 6-a despre Eliade, pe care am ajuns să îl iubesc într-a 8-a şi aceeaşi a fost povestea cu multe romane grele, printre care Roşu şi negru, pe care acum îl recomand oricând am ocazia. Chiar m-am maturizat ca cititor, nu?

Revenind la Pui de cotoroanţă, romanul este povestea lui Felix Phillips, care este trădat de mâna sa dreaptă şi îndepărtat de la conducerea festivalului care era tot ce îi mai rămăsese după pierderea soţiei şi a fiicei sale. Se retrage din viaţa publică şi, după câţiva ani, ajunge să se implice într-un program de educare a deţinuţilor, unde primeşte postul de profesor de literatură. Poţi scoate omul din teatru, dar nu poţi scoate teatrul din om, aşa că Felix alege să abordeze acest curs într-un mod inedit, punând în scenă cu ajutorul elevilor săi, deveniţi actori, câte o piesă shakespeariană în fiecare an. Nu e de mirare că în anul în care se petrece acţiunea propriu-zisă, piesa aleasă este Furtuna, iar scopul este de data asta mult mai măreţ decât în ceilalţi ani, pentru că poate duce la reabilitarea imaginii lui Felix Phillips şi la transformarea programului de Educaţie prin Literatură la Penitenciarul Districtual Fletcher într-un program stabil.

Romanul are o structură de tip Inception, povestea din Furtuna nu apare doar în eforturile lui Felix de a pune în scenă piesa, ci şi în povestea cadru, fiind alimentată de dorinţa de răzbunare a protagonistului, un Prospero modern. Treptat identificăm şi restul personajelor, pe Antonio în Tony, pe Gonzalo, Ariel, Miranda, Alonso, Sebastian, Ferdinand.

În textul original al Furtunii , precum şi în roman, pot fi identificate mai multe închisori, mai mult sau mai puţin palpabile, însă închisoarea cel mai greu de sesizat este cea care nu este numită niciodată, doar sugerată pe rând, de Prospero şi de Felix. Este o închisoare făcută din cuvinte şi pagini, din decoruri dramatice, căci ei sunt doar personaje, iar soarta lor este la mâna receptorilor – fie ei numiţi spectatori sau cititori – care decid dacă îi vor elibera prin aplauzele şi aprecierea lor.