Tag: Shakespeare

Jeanette Winterson – “O paranteză în timp”

Posted on by Gabriela

După ce am citit Pui de cotoroanţă, mi-am spus că trebuie să citesc toate celelalte cărţi apărute în urma proiectului Hogarth Shakespeare, proiect în care scriitori cunoscuţi reimaginează opere lui Shakespeare şi le plasează într-un context mai actual, fără a pierde însă esenţa – fie Shakespeare e universal, fie scriitorii ăştia sunt foarte buni. Şi ceva-mi spune că ambele sunt adevărate.

O paranteză în timp e reinterpretarea Poveştii de iarnă, piesă care este în sine tulburătoare, demonstrând cât de distructivă este lipsa de comunicare. În textul lui Shakespeare, ea este fatală. În O paranteză în timp, această lipsă este încă şi mai evidentă, pentru că fiecare personaj pare să aibă o poveste nerostită de spus, un lucru de mărturisit sau o amintire de uitat pentru totdeauna. Iar destinele tuturor personajelor sunt marcate de această deficienţă – pentru unii în bine, iar pentru alţii într-un mod tragic ce îi transformă: Leo este transfigurat de gelozie, MiMi de durere, iar Xeno de nevoia de a-şi ascunde amănunte importante din identitatea sa, care îl fac să îşi uite, de fapt, identitatea (în definitiv, distanţa pe care o păstrează faţă de fiul său nu poate să rezulte decât din această uitare care-l face să se considere nedemn de paternitate).

Când soţia mea a murit, nu mi-am amintit cum să iubesc – a fost ca şi cum ar fi luat instrucţiunile cu ea. Apoi a apărut Perdita, ca un miracol – a fost un miracol -, ca un început, noaptea, ploaia, luna ca o planetă care stă să aterizeze, şi a apărut în faţa mea, înfăşurată în alb, ca şi cum ar fi fost îmbrăcată de către lună, şi am încercat s-o duc înapoi, dar n-am fost în stare, pentru că ea era setul meu de instrucţiuni despre cum se iubeşte.

Perdita, în schimb, pare un element de echilibru şi de stabilitate pentru personajele care intră în contact cu ea. Paradoxal, pentru că ea se află în centrul întregului tragism al poveştii, iar viaţa ei e contruită ca o paranteză în timp care nu face decât să susţină faptul că trecutul, viitorul şi prezentul sunt interconectate într-o manieră pe care simpla succesiune temporală nu o poate justifica şi că, de fapt, oamenii în sine trăiesc în propriile lor paranteze în timp, fără a putea ieşi din ele vreodată.

Şi lumea merge mai departe fără să-i pese de bucurie sau disperare sau de norocul unei femei ori pierderea unui bărbat. Şi nu putem cunoaşte vieţile altora. Şi nu ne putem cunoaşte propriile vieţi dincolo de amănuntele pe care le putem gestiona. Iar lucrurile care ne schimbă pentru totdeauna se întâmplă fără ca noi să ştim că se vor întâmpla.

Iar scriitura este una specială. Am întâlnit-o pe Jeanette Winterson pentru prima dată în O paranteză în timp şi am fost surprinsă de alternanţa subtilă dintre pasajele de un deosebit dinamism, incursiunile adânci în psihologia peronajelor şi pasajele care erau la limita cu poezia.

Monologul Perditei de la finalul romanului nu face decât să întărească mesajul şi deşi îi vorbeşte lui Zel, el este adresat tuturor:

Poate atunci o să-mi amintesc că, deşi istoria se repetă şi noi ne prăbuşim mereu, iar eu sunt o purtătoare de istorie a cărei scurtă incursiune în timp nu va lăsa nicio urmă, am cunoscut ceva care merită cunoscut, ceva nebunesc şi improbabil şi imposibil de repetat.

Ca o pungă de aer într-o barcă răsturnată.

Dragostea. Mărimea ei. Amplitudinea ei. De neimaginat. Fără de sfârşit. Dragostea ta pentru mine. Dragostea mea pentru tine. Dragostea unuia pentru celălalt. Adevărată. Da. Deşi îmi găsesc drumul în întuneric cu o lanternă, sunt martoră şi dovada a ceea ce cunosc: a acestei iubiri.

Atomul şi stropul scurtei mele şederi pe pământ.

 

Margaret Atwood – “Pui de cotoroanţă”

Posted on by gabicaqt27

Ora de română din preajma Crăciunului e probabil singura care e aşteptată cu nerăbdare de toţi colegii mei de clasă. Mai mult sau mai puţin împrumutat din tradiţia islandeză Jolabokaflod, obiceiul nostru este acela de a organiza un Secret Santa în care cadourile constau în mod exclusiv din cărţi. Pentru mine, asta e una dintre cele mai importante părţi ale Crăciunului, să aleg cartea potrivită pentru o persoană pe care nu întotdeauna o cunosc suficient de bine.

Anul ăsta, Moş Crăciunul meu şi-a luat treaba foarte în serios, oferindu-mi o carte pe care nici măcar nu ştiam cât de mult îmi doresc să o citesc. Pentru că în general mă feresc de textele siropoase sau cu tentă de sărbători, nu cred că aş fi putut să-mi petrec Crăciunul cu o lectură mai pe gustul meu.

Pui de cotoroanţă face parte din proiectul Hogarth Shakespeare în care unii dintre cei mai cunoscuţi scriitori contemporani reimaginează capodoperele shakespeariene dintr-o perspectivă mai actuală. Ideea e în sine genială (sunt un mare fan al intertextualităţii), iar autorii implicaţi o pun în aplicare într-un mod propriu şi rafinat. Cel puţin Margaret Atwood reuşeşte asta, nu mă pot pronunţa în legătură cu celelalte romane, pe care sunt însă hotărâtă să le citesc foarte curând.

Ca un cititor organizat şi cumpătat, înainte să încep lectura romanului, am citit Furtuna, piesa reimaginată de Margaret Atwood, crezând că va fi doar o lectură ajutătoare pentru a înţelege textul, însă a devenit o experienţă independentă şi surprinzător de plăcută, mai ales pentru cineva atât de ignorant ca mine. După experienţa literară din clasa a 9-a, când am citit Romeo şi Julieta, Hamlet şi Othello şi am rămas neimpresionată, am considerat că Shakespeare nu e pentru mine. Aşa am crezut într-a 6-a despre Eliade, pe care am ajuns să îl iubesc într-a 8-a şi aceeaşi a fost povestea cu multe romane grele, printre care Roşu şi negru, pe care acum îl recomand oricând am ocazia. Chiar m-am maturizat ca cititor, nu?

Revenind la Pui de cotoroanţă, romanul este povestea lui Felix Phillips, care este trădat de mâna sa dreaptă şi îndepărtat de la conducerea festivalului care era tot ce îi mai rămăsese după pierderea soţiei şi a fiicei sale. Se retrage din viaţa publică şi, după câţiva ani, ajunge să se implice într-un program de educare a deţinuţilor, unde primeşte postul de profesor de literatură. Poţi scoate omul din teatru, dar nu poţi scoate teatrul din om, aşa că Felix alege să abordeze acest curs într-un mod inedit, punând în scenă cu ajutorul elevilor săi, deveniţi actori, câte o piesă shakespeariană în fiecare an. Nu e de mirare că în anul în care se petrece acţiunea propriu-zisă, piesa aleasă este Furtuna, iar scopul este de data asta mult mai măreţ decât în ceilalţi ani, pentru că poate duce la reabilitarea imaginii lui Felix Phillips şi la transformarea programului de Educaţie prin Literatură la Penitenciarul Districtual Fletcher într-un program stabil.

Romanul are o structură de tip Inception, povestea din Furtuna nu apare doar în eforturile lui Felix de a pune în scenă piesa, ci şi în povestea cadru, fiind alimentată de dorinţa de răzbunare a protagonistului, un Prospero modern. Treptat identificăm şi restul personajelor, pe Antonio în Tony, pe Gonzalo, Ariel, Miranda, Alonso, Sebastian, Ferdinand.

În textul original al Furtunii , precum şi în roman, pot fi identificate mai multe închisori, mai mult sau mai puţin palpabile, însă închisoarea cel mai greu de sesizat este cea care nu este numită niciodată, doar sugerată pe rând, de Prospero şi de Felix. Este o închisoare făcută din cuvinte şi pagini, din decoruri dramatice, căci ei sunt doar personaje, iar soarta lor este la mâna receptorilor – fie ei numiţi spectatori sau cititori – care decid dacă îi vor elibera prin aplauzele şi aprecierea lor.