Margaret Atwood – “Pui de cotoroanţă”

Ora de română din preajma Crăciunului e probabil singura care e aşteptată cu nerăbdare de toţi colegii mei de clasă. Mai mult sau mai puţin împrumutat din tradiţia islandeză Jolabokaflod, obiceiul nostru este acela de a organiza un Secret Santa în care cadourile constau în mod exclusiv din cărţi. Pentru mine, asta e una dintre cele mai importante părţi ale Crăciunului, să aleg cartea potrivită pentru o persoană pe care nu întotdeauna o cunosc suficient de bine.

Anul ăsta, Moş Crăciunul meu şi-a luat treaba foarte în serios, oferindu-mi o carte pe care nici măcar nu ştiam cât de mult îmi doresc să o citesc. Pentru că în general mă feresc de textele siropoase sau cu tentă de sărbători, nu cred că aş fi putut să-mi petrec Crăciunul cu o lectură mai pe gustul meu.

Pui de cotoroanţă face parte din proiectul Hogarth Shakespeare în care unii dintre cei mai cunoscuţi scriitori contemporani reimaginează capodoperele shakespeariene dintr-o perspectivă mai actuală. Ideea e în sine genială (sunt un mare fan al intertextualităţii), iar autorii implicaţi o pun în aplicare într-un mod propriu şi rafinat. Cel puţin Margaret Atwood reuşeşte asta, nu mă pot pronunţa în legătură cu celelalte romane, pe care sunt însă hotărâtă să le citesc foarte curând.

Ca un cititor organizat şi cumpătat, înainte să încep lectura romanului, am citit Furtuna, piesa reimaginată de Margaret Atwood, crezând că va fi doar o lectură ajutătoare pentru a înţelege textul, însă a devenit o experienţă independentă şi surprinzător de plăcută, mai ales pentru cineva atât de ignorant ca mine. După experienţa literară din clasa a 9-a, când am citit Romeo şi Julieta, Hamlet şi Othello şi am rămas neimpresionată, am considerat că Shakespeare nu e pentru mine. Aşa am crezut într-a 6-a despre Eliade, pe care am ajuns să îl iubesc într-a 8-a şi aceeaşi a fost povestea cu multe romane grele, printre care Roşu şi negru, pe care acum îl recomand oricând am ocazia. Chiar m-am maturizat ca cititor, nu?

Revenind la Pui de cotoroanţă, romanul este povestea lui Felix Phillips, care este trădat de mâna sa dreaptă şi îndepărtat de la conducerea festivalului care era tot ce îi mai rămăsese după pierderea soţiei şi a fiicei sale. Se retrage din viaţa publică şi, după câţiva ani, ajunge să se implice într-un program de educare a deţinuţilor, unde primeşte postul de profesor de literatură. Poţi scoate omul din teatru, dar nu poţi scoate teatrul din om, aşa că Felix alege să abordeze acest curs într-un mod inedit, punând în scenă cu ajutorul elevilor săi, deveniţi actori, câte o piesă shakespeariană în fiecare an. Nu e de mirare că în anul în care se petrece acţiunea propriu-zisă, piesa aleasă este Furtuna, iar scopul este de data asta mult mai măreţ decât în ceilalţi ani, pentru că poate duce la reabilitarea imaginii lui Felix Phillips şi la transformarea programului de Educaţie prin Literatură la Penitenciarul Districtual Fletcher într-un program stabil.

Romanul are o structură de tip Inception, povestea din Furtuna nu apare doar în eforturile lui Felix de a pune în scenă piesa, ci şi în povestea cadru, fiind alimentată de dorinţa de răzbunare a protagonistului, un Prospero modern. Treptat identificăm şi restul personajelor, pe Antonio în Tony, pe Gonzalo, Ariel, Miranda, Alonso, Sebastian, Ferdinand.

În textul original al Furtunii , precum şi în roman, pot fi identificate mai multe închisori, mai mult sau mai puţin palpabile, însă închisoarea cel mai greu de sesizat este cea care nu este numită niciodată, doar sugerată pe rând, de Prospero şi de Felix. Este o închisoare făcută din cuvinte şi pagini, din decoruri dramatice, căci ei sunt doar personaje, iar soarta lor este la mâna receptorilor – fie ei numiţi spectatori sau cititori – care decid dacă îi vor elibera prin aplauzele şi aprecierea lor.