Un anticariat micuț și înghesuit din Cluj, în care am intrat în fugă, riscând să îtârziem. Le-am ales în grabă și nu le-am deschis o lună, ca atunci când le-am deschis să dau de asta:
Iubesc cărțile cu memorie, asta e una din ele (ce-i drept, Dorina n-a citit romanul, dar îi înțeleg reticența în fața a 750 de pagini scrise așa).
În postfața ediției pe care o am eu a romanului (1991, Editura Pontica), Mihai Micu spune că probabil “Umberto Eco posedă o bibliotecă imensă, precum aceea misterioasă aparținând abației din Melk, semiologul putând să exclame oricând cu orgoliu, aflat în ipostaza lectorului absolut: <<nimic djn ceea ce este scris nu mi-e străin>>”. Asta e senzația pe care o are cititorul, pentru că pare că scrierea romanului lui Eco stă de fapt în crearea de punți între informații de ordin enciclopedic. Primul volum m-a adus în fața lecturii a zeci de articole pe Wikipedia sau alte surse pentru a mă asigura că înțeleg totul. Mi-era teamă că romanul se va termina și că sensul său îmi va rămâne ascuns, însă am înțeles că mesajul său nu stă în multitudinea de date care-ți provoacă bătăi de cap.
Cei trei protagoniști, Casaubon, Belbo și Diotallevi, lucrează la o editură cu dublă funcționalitate, una pentru subiecte serioase, pe care le finanțează, și una dedicată celor ce plătesc pentru a-și publica scrierile. Atrași în industria ocultismului de către aparenta rentabilitate a temei, aceștia ajung să dezvolte Planul, o teorie a conspirației uimitoare, ce îi are la bază pe Cavalerii Templieri, care trebuie să-și continue misiunea, de protecție a Adevărului, a Punctului Fix, a Sfântului Graal, chiar și după ce ordinul lor este desființat. Casaubon își scrie teza de doctorat pe tema Cavalerilor Templieri, așadar informațiile istorice există, adevărata provocare constă în asamblarea acestora încât ansamblul final să fie credibil și să se autosusțină. Asta se realizează pe baza unor reguli formulate de personajul-narator către finalul romanului:
Așadar trebuie umplute pătrățelele în așa fel încât să se încrucișeze cum trebuie. Dar poate că exemplul nu e tocmai bun. În careu se încrucișează cuvinte, iar cuvintele trebuie să se intersecteze într-o literă comună. În jocul nostru nu încrucișam cuvinte, ci concepte și fapte, și deci regulile era altele, și erau în esență trei.
Prima regulă, conceptele se leagă prin analogie. Nu există reguli pentru a decide de la început dacă o analogie e bună sau rea, pentru că orice lucru se aseamănă cu oricare altul sub un anumit raport. Exemplu. Cartof se întâlnește cu măr, pentru că amândouă sunt vegetale și de formă aproape rotundă. De la măr la șarpe, prin conexiune biblică. De la șarpe la covrig prin similitudine formală, de la covrig la colac de salvare și de acolo la costumul de baie, de la baie la hartă de navigație, de la hartă de navigație la hârtie igienică, de la igienă la alcool, de la alcool la drog, de la drog la seringă, de la seringă la împunsătură, de la împunsătură la teren, de la teren la cartof.
Perfect. A doua regulă spune de fapr că, dacă până la sfârșit tout se tient, jocul e valabil. De la cartof la cartof, tout se tient Deci e just.
A treia regulă: conexiunile nu trebuie să fie inedite, sensul că trebuie să fi fost deja efectuate cel puțin o dată, și mai bine dacă-s de mai multe ori, efectuate de alții. Numai așa încrucișările apar adevărate, pentru că sunt evidente.
Similar cu vizionarea unui film unde sunt expuse astfel de teorii, doar că la un nivel mai ridicat, cei trei nu reușesc să se detașeze de semnificațiile Planului, chiar dacă sunt conștienți de faptul că ei l-au creat. Manifestările acestui fapt sunt diferite penteu fiecare dintre ei, însă au un lucru în comun: sunt conștientizate abia când e prea târziu pentru a mai fi salvați. Pentru Casaubon, de exemplu, salvarea se ivește sub forma Liei, capabilă să înțeleagă care sunt riscurile jocului la care tatăl copilului său se dedă, demascând bazele Complotului, însă eforturile sale sunt în van.
Există discuții cu privire la încadrarea romanelor lui Umberto Eco în ceea ce se cheamă literatură, ele se aseamănă cu niște romane polițiste și, cel mai important, lipsesc eforturile de a îngloba acțiunea romanului într-o scriitură estetică. Însă, din punctul meu de vedere, Pendulul lui Foucault este un metaroman postmodern și la fel ca toată literatura posmodernă, se detașează de aceste convenții.
A reader has no favourite book 