Andrea Gibson – “You Better Be Lighting”

I am writing this at midnight because someone reminded me I love to write about books and I decided to do it now because there is no better way of loving something than dedicating your present to it. And the book I am writing about is about love, or maybe less about love and more love itself.

I decided to buy You Better be Lightning after I watched Andrea’s amazing performance of Homesick: A Plea for our Planet, having never heard of Andrea Gibson before or even expecting to have my heart shaken in the most brutally beautiful way, it was mostly an impulse buy, but I’ve never regretted an impulse buy in my entire life. It’s mostly books, soft toys and all sorts of frog-shaped objects. What’s there to regret?

After just some poems and just as many crying sessions, I knew this book would be with me forever. And I mean physically, I used to carry my favourite poetry book everywhere, now it’s two of them. And it’s not just a symbolic thing I do or even just a comfort thing. No, it’s pure necessity. Sometimes I might need to remember what love is and how it can make you a bad activist or just a flawed human being. Sometimes I might need to remember what I’m fighting for by reading how queer youth are five times more likely to commit suicide or reminding myself how the earth is holding us with so much kindness and needs us to hold it back with at least a tiny fraction of that kindness. Sometimes a friend might need to sign a contract with themselves to stop being their own worst enemy and sometimes I need to remind myself I signed the same contract. Sometimes I might need to understand that I will never feel anger as long as I can feel love and that love can be so many things. Love can be in so many ways. Love can be the voice I hear when I read out loud the poem about Prince which teaches me once again that love can be so much more than we learn. So much more than romance or even friendship. Love can come from so many places I just stopped questioning love. It’s not love that needs questioning, but the lack of it. I started writing a review about the most beautiful poetry I’ve ever read and I ended up writing a long text about love. And this is perfect – because the most beautiful poetry out there will always speak about love and the most beautiful love in here will always be poetry.

And yes, this is a book about queerness and social justice and feminism and veganism and all the right things and it was great in all the right ways. But I don’t think that’s why I loved it.

Here’s a poem I loved that is short enough for me to type it:

Note to the stranger six feet away:

There was never not a bridge from your chest to mine. My heartbeat was always the sound of your feet walking towards me. I can’t believe how many years I lived without knowing the air you were breathing out was the air I was breathing in. Forgive me for not saying thank you before our lungs had reason to hide. Do you pray mor enow than you used to? I pray all the time. I pray to the Big Bang and the Tini Bang and to the bangs we’ll all have to cut ourselves so we can see what beauty can only be seen from six feet away. A giraffe’s neck is six feet long. A decade from now, will I remember the week I spent wondering if I could hug a giraffe’s torso and not get sick if the giraffe coughed? I don’t want to forget anything about this. Especially not how it feels to worry about everyone I love at the same time – so much of the world had been doing that already.

If every heart-worthy novelist weeps for days before killing off a beloved character, god must have spent centuries sobbing before pressing a pen to the page of this year.

Dan Sociu – “Pluto în Scorpion”

Îl știam pe Sociu doar din poezie – poezie care câteodată e tulburătoare, dar de multe ori nu stârnește nimic în mine; până la urmă, așa e cu arta în general. Dar bine, e timpul să îl cunosc și pe Sociu din proză, mi-am zis eu. Și-am început (și probabil voi și termina) cu cea mai recentă carte a lui, volumul ăsta de așa-zise povestiri pe care le-am citit în două zile și cărora chiar am încercat să le dau o șansă. La începutul fiecărei povestiri, mi-am zis că ășta e momentul, asta e povestirea în care voi înțelege, cea în care Dan Sociu îmi va explica, poate, că nu, nu e nici misogin, nici sexist, că toată cartea asta a fost un joc, un test, un contraexemplu. Să-mi mai spună cineva că sunt o feministă care urăște bărbații, când până în ultima clipă i-am dat șansa acestui bărbat-autor să-mi arate că de fapt caută ca textele lui să fie interpretate într-o manieră feministă, anti-sexistă. Un simplu “haha”, un “țeapă, fraierxlor” – da, standardele sunt foarte joase și Sociu n-a reușit nici măcat atât.

Pluto în Scorpion e o colecție de povestiri la persoana I care par să aibă influențe autobiografice (nu cred ca Dan Sociu să fi zis asta undeva, deci poate mă înșel) și în care în aproape toate naratorul este un Dan (poate un alt Dan de fiecare dată, dar niciodată prea schimbat) care vorbește despre sine, vorbește despre sine chiar când vorbește despre alții și până la urmă asta facem în general, vorbim mereu despre noi, chiar dacă nu ne dăm seama întotdeauna, nici noi, nici cei cărora le vorbim. Dan e ușor de recunoscut, nu e un personaj unic și îl vedem tot timpul în societate, atât de des încât un astfel de personaj pare redundant – e bărbatul care crede că existența oricărei femei în preajma lui e pentru el și mai ales pentru sexualitatea lui: prietena lui (absolut platonică) de 10 ani sigur se simte geloasă când el își îndreaptă atenția către o altă femeie, fata care s-a așezat lângă el e indecent de aproape, nici propria mamă nu scapă nesexualizată. Și cu toate astea, disprețul față de femei e evident de prin primele povestiri, când femeile care i se par sexy sunt doar niște “specimene”.

Citind toate astea, m-a apucat compasiunea, mă gândesc că trebuie să fie nespus de greu să treci prin viață având gânduri sexuale despre fiecare femeie care e suficient de aproape cât să o detectezi cu orice simț. Iar scrisul e eliberator, trebuie să înțelegem nevoia de a exprima această suferință constantă prin scris, nu-i așa? Nu, nu-i așa. Pentru că personajul povestirilor lui Sociu nu pune niciodată sub semnul întrebării pornirile sale, nu are niciun fel de self-awareness și continuă să prezinte aceleași dinamici în fiecare povestire, până când devine de la revoltător, de-a dreptul plictisitor.

Una din povestiri are o naratoare femeie – Vineri seară vrajă rea – și e puțin diferită. Lipsește Dan, apare Irina, fostă alcoolică. Nu e ciudat cum singura poveste narată de o femeie este despre dependență și cum singura poveste despre dependență este narată de o femeie? Parcă naratorul și Sociu însuși n-au putut să-și asume poziția unui bărbat ca să vorbească despre dependență. Poate e mai ușor să o pui de gâtul sexului opus, pare mai îndepărtată, nu te poate atinge pe tine. Și nici măcar nu judec asta, Sociu vorbește despre dependența de alcool – prin care a trecut – în repetate rânduri și pot înțelege nevoia de a se depărta de asta, de a se proteja. Poate singura povestire cu adevărat ok.

Penultimul text, Aubade e o serie de schimburi de replici (reale sau nu, who cares) între Sociu și Ioana Drogeanu și acolo Sociu parcă pare un tip cu care ai vorbi. Ceea ce mai degrabă m-a amuzat: trebuie să fii drăguț cu femeile, spiritual și amuzant, indiferent de orice gândești tu despre ele în general. Iar asta îmi spune că personajul Dan știe foarte bine ce e ok și ce nu, dar mai degrabă îl reprezintă din perspectiva a ce e ok să spui și ce nu, a ce li se pare femeilor că e ok (și deci ce poți spune de față cu ele) și ce nu. Cu scrisul e altceva, atunci ești artist, ți se iartă multe. Până la urmă, câte nu i se iartă lui Picasso, lui Bukowski etc.? Poate ar fi timpul să nu mai iertăm nimănui, e prea mult de cerut?

Nici nu am o problemă cu stilul, care e chiar mișto. Îmi plac textele scrise așa, de parcă m-am întâlnit cu cineva și chiar îmi povestește, de parcă nu țin o carte în mână și de parcă e doar pentru mine. Din păcate, povestirile astea nu au fost doar pentru mine. Dacă cineva chiar mi-ar fi spus vreuna din poveștile astea, nu aș fi ascultat până la capăt. Și totuși am citit până la capăt. Era speranța? Era dorința de a scrie ulterior recenzia asta?

Elena Ferrante – “Tetralogia napolitană”

Pentru unele cărți îmi las timp. Simt că vor fi dificile, că mă vor face să reflectez, că nu vor fi ușor de digerat. De-asta n-am citit încă Ulysses. Dar faptul că Tetralogia napolitană a stat vreun an neatinsă decât de priviri care spuneau “abia aștept să te citesc” a fost din cu totul alt motiv: știam că voi iubi seria, că mă va distrage de la orice activitate pe care ar trebui să o întreprind, că mă vor înfuria și face fericită și n-am greșit. Am devorat cele patru volume în mai puțin de două săptămâni și am înțeles de ce autoarea a preferat să rămână sub anonimat, ascunzându-se în spatele unui pseudonim care ne permite fiecăruia dintre noi să spunem: eu sunt Elena Ferrante. Pentru că eu am simțit cum mă transform în Elena Ferrante, cum intru atât de adânc în roman încât ar fi ridicol să spun că nu e al meu – scris și trăit de mine.

Romanul spune povestea relației dintre Lila și Lenu, Raffaella și Elena. Ce ar putea fi special la două fetițe crescute în cartier în Napoli? Probabil că nimic, însă ceea ce le face atât de speciale este legătura dintre ele, care trece dincolo de prietenie: ele se resping și se atrag, se ciocnesc și se îndepărtează, par că își fac rău una alteia și se las totuși ghidate de o forță inexplicabilă care nu le permite niciodată să renunțe una la cealaltă.

Naratoarea e Elena și de la ea aflăm cum se simte complet în umbra Lilei, aflată sub influența sa imposibil de respins, însă nu de puține ori ne întrebăm cum ar fi fost povestea scrisă de Lila, despre ale cărei sentimente nu aflăm mai nimic – ea fascinează prin misterul care se lasă în jurul ei, un personaj atât de bine și totuși atât de lacunar construit, în timp ce despre Elena ajungem să știm totul. Cele două fetițe, atât de diferite una față de cealaltă, devin de nedespărțit, fiecare asumându-și rolul de a o completa pe cealaltă: Elena e binele, iar Lila e răul, însă binele și răul sunt amestecate și se intensifică reciproc. (…) dar binele mirosea a rău și răul mirosea a bine, un amalgam care-i tăia răsuflarea.

Ziceam că știm totul despre Elena, însă e drept că o știm doar pe acea Elena la a cărei formare a avuf o contribuție majoră răul mai mult sau mai puțin bine intenționat al Lilei, de care naratoarea încearcă zadarnic să se îndepărteze, căci ele devin în mod organic una parte din cealaltă, sunt inseparabile nu pentru că nu au propriul sine, ci pentru că fiecare caută să se adape din sinele celeilalte, sine care-i pare mai frumos, mai înzestrat, mai nobil și cu potențial mai mare. Odată cu maturitatea, Elena urmează visul lor din copilărie, studiul, cărțile, în timp ce Lila rămâne înrădăcinată în cartierul pe care vrea să-l conducă, să-l supună, să-l schimbe, dar prin frica de putere. Iar diferențele dintre ele doar se adâncesc:

Îmi acordam importanță, în fine, știam să-mi acord, orice se întâmpla. De tot ce mă ciocneam – studiile, cărțile, Franco, Pietro, fetele, Nino, cutremurul – ar fi trecut și eu – oricare eu dintre cele pe care le acumulasem – eu aș fi rămas pe loc. Eram vârful compasului meu fix, în timp ce mina alerga în jur, trasând cerc după cerc. Lila, în schimb – acum mi se părea clar, și asta m-a făcut să fiu mândră, m-a liniștit, m-a înduioșat – făcea eforturi să simtă stabilitate. Nu reușea, nu credea. Oricât ne-ar fi dominat mereu pe toți și oricât ne-ar fi impus modul ei de a fi, cu atâtea resentimente și furie, ea se percepea pe sine ca pe un colaj și nu făcea eforturi, la urmă, decât pentru a se înfrâna. Când, în ciuda tehnicilor ei prevăzătoare legate de persoane și obiecte, realitatea peticită predomina, Lila o pierdea pe Lila, haosul părea singurul său adevăr și ea – atât de activă, atât de curajoasă – se anula îngrozită, se preschimba în nimic.

În ultimele volume, fundalul pe care se construiește povestea celor două femei devine mult mai complex. Copilele devenite adulte trăiesc într-o lume dominată de luptele dintre facțiunile politice, de un progres uneori atât de brutal încât societatea italiană e scuturată din temelii.

Prea multe romane cavalerești proaste, Lenu, creează un don Quijote; dar noi, cu tot respectul pentru don Quijote, nu avem nevoie aici, la Napoli, să ne luptăm cu morile de vânt, e doar curaj irosit: avem nevoie de persoane care știu cum funcționează morile și le fac să funcționeze cu adevărat.

Naratoarea, încercând să se explice spre sine, încearcă să explice femeia, să o îndepărteze de o imagine simplistă a unei feminități primitive. Dorința ei de libertate și mediul conservator în care a fost crescută sunt două forțe care se luptă în interiorul ei, făcând-o să se teamă că oricât de bine argumentate sunt pledoariile ei pentru susținerea feminismului, ea nu poate fi cu adevărat feministă, cât timp se dedică rolului de mamă, soție sau amantă și cât timp e subjugată de dragostea pentru un bărbat.

Să scuipi pe Hegel. Să scuipi pe cultura bărbaților, să scuipi pe Marx, pe Engels, pe Lenin. Și pe materialismul istoric. Și pe Freud. Și pe psihanaliză și pe invidia față de penis. Și pe căsnicie, pe familie. Și pe nazism, pe stalinism, pe terorism. Și pe război. Și pe lupta de clasă. Și pe dictatura proletariatului. Și pe comunism. Și pe capcana egalității. Și pe toate manifestările culturii patriarhale. Și pe toate formele de organizare. Să te opui irosirii inteligențelor feminine. Să te deculturalizezi. Începând cu maternitatea, să nu dai fii nimănui. Să te descotorosești de dialectica servitor-stăpân. Să-ți smulgi din creier complexul de inferioritate. Să te redai ție înseți. Să nu ai antiteză. Să te miști pe alt plan în numele propriei diferențe. Universitatea nu le eliberează pe femei, ci le perfecționează represiunea. Împotriva înțelepciunii. În timp ce bărbații se consacră activităților spațiale, pentru femei viața n-a început nici măcar pe această planetă. Femeia este cealaltă față a pământului. Femeia este Subiectul Neprevăzut. Să te eliberezi de supunere, aici, acum, în acest prezent. (…) Și nimeni mai bine decât mine nu știa ce înseamnă să-ți masculinizezi propria minte ca să fie bine primită de cultura bărbaților, o făcusem, o făceam în continuare.

Oricât scriam de acum și reflectam în lung și-n lat la autonomia feminină, nu mă puteam lipsi de corpul lui, de vocea lui, de inteligența lui. A fost îngrozitor să-mi mărturisesc asta, dar continuam să-l doresc, îl iubeam chiar mai mult decât pe fiicele mele. La gândul de a-i face rău și de a nu-l mai vedea niciodată mă ofileam dureros, femeia liberă și cultă își pierdea petalele, se desprindea de femeia-mamă și femeia-mamă lua distanță de femeia-amantă și femeia-amantă de slujnica mânioasă. Și toate păreau pe punctul de a zbura încet, în direcții diferite. Pe drum înspre Milano descopeream că, lăsând-o deoparte pe Lila, nu știam să fiu eu însămi decât modelându-mă după Nino. eu eram incapabilă să fiu propriul meu model. Fără el nu mai aveam un nucleu pornind dea care să mă extind în afara cartierului, prin lumea largă, eram doar o grămadă de reziduuri.

Și totuși, cum poate fi scris un roman ca ăsta, care vorbește despre atât de multe lucruri? Ce fel de structură complicată și elevată ar trebui să aibă? În mod surprinzător, acțiunea romanului este aproape liniară, iar cronologia e respectată, alternanța dintre cele două planuri (trecut și prezent) se petrece rar și atunci e ușor de sesizat. Așadar romanul nu vrea să fie nici o dovadă de virtuozitate artistică, nici vreun experiment literar, ci, așa cum îi spune editorul Elenei după ce îi citește cea de-a treia carte dată spre publicare, este pură plăcere de a povesti.

Bret Easton Ellis – “American Psycho”

384 de pagini în mintea unui criminal în serie (sau cel puţin în mintea cuiva care se consideră un criminal în serie). Ce-i drept, cartea ar fi fost de două ori mai scurtă dacă am fi fost scutiţi de toate descrierile minuţioase ale ţinutelor tuturor personajelor, de numele de designeri celebri (probabil, eu am auzit de vreo 5, dar cunoscătorii probabil şi-au putut imagina mult mai bine decât mine adoratele sau criticatele piese vestimentare). La fel, cartea ar fi fost încă şi mai subţire dacă n-am fi fost puşi în faţa unei armate de restaurante, cafenele, baruri şi cluburi, împreună cu toate serviciile oferite de acestea.


..there is an idea of a Patrick Bateman, some kind of abstraction, but there is no real me, only an entity, something illusory, and though I can hide my cold gaze and you can shake my hand and feel flesh gripping yours and maybe you can even sense our lifestyles are probably comparable: I simply am not there.

Da, toate acestea nu aduc nimic în plus acţiunii, însă cu toţii suntem conştienţi de zecile de întrebări pe care ni le-am pus citind cartea. E Patrick Bateman un criminal? Chiar arată atât de bine pe cât spune? E ceva din ceea ce relatează real sau există vreun semn pe care Ellis l-a ascuns foarte bine în fluxul gândurilor aşa-zisului asasin prin care ar trebui să ne dăm seama că totul se întâmplă de fapt în mintea lui?


Is evil something you are? Or is it something you do?

Şi tocmai din această perspectivă ştim că toate detaliile aparent nenecesare nu au rolul de a aduce un plus romanului în sine, ci de a-l înfăţişa pe Bateman, cel care în 50% din timp e îngrijorat că nu arată suficient de bine, că cineva s-a îmbrăcat mai bine decât el, că părul îl face neatrăgător, că cineva are un card cu un design mai interesant decât el sau că nu are rezervare la cel mai bine privit restaurant din oraş. Iar acest personaj atât de atent construit pare să reprezinte o satiră a întregii societăţi, fapt ce face din Ellis un adevărat moralist.

Bateman e poate cel mai caraghios personaj de care am dat vreodată, pentru că nu doar întruchipează cea mai înaltă şi de prost-gust treaptă a snobismului, dar se ia şi deosebit de tare în serios: părerile şi sfaturile sale vestimentare sunt de urmat întotdeauna, iar “recenziile” de muzică pe care îl fac un critic formidabil. Pentru el, bineînţeles.

Dar dacă romanul în sine nu este decât o analiză a lumii interioare a unei persoane în mod evident dereglate mintal, ce este cu adevărat fascinant este reacţia pe care au avut-o oamenii de-a lungul timpului faţă de  American Psycho. Deşi acum a devenit mai degrabă un clasic şi nu iese foarte tare în evidenţă, în 1991, când a fost lansată, această carte a fost cu mult în faţa capacităţii de acceptare a societăţii. Valurile de revoltă cele mai importante au fost din partea grupărilor feministe care considerau că în noul roman al lui Ellis femeile sunt tratate ca nişte obiecte (de parcă există vreun personaj în tot romanul care nu e un simplu obiect). În prefaţa scrisă de Irvine Welsh, acesta se întreabă cum ar fi fost privită cartea dacă ar fi fost scrisă de o femeie. Un strigăt de luptă al femeilor? Eliberarea dintr-o societate patriarhală? Oricât de pro-feminism aş fi, nu pot decât să râd de această interpretare care neglijează faptul că asta e una din puţinele cărţi în care şi bărbaţii au probleme pe care în mod normal le asociem cu femeile. În definitiv, nu lipseşte egalitatea: personajele, atât femei, cât şi bărbaţi, sunt la fel de snobi şi ridicoli.

Mi-ar plăcea să mai scriu câte ceva, dar chiar trebuie să returnez nişte casete video.

Chris Kraus – “I Love Dick”

Mi-am cumpărat cartea asta în urma unei scurte vizite în Londra şi, bineînţeles, am considerat-o o glumă. Plănuiam să o citesc în cât mai multe locuri publice şi să mă amuz pe înfundate de privirile confuze sau acuzatoare ale oamenilor. Nu aveam niciun fel de aşteptări literare şi nu mă aşteptam să mă motiveze în vreun fel (nici pozitiv, nici negativ) încât să scriu ceva despre ea. Achiziţia a fost pur amuzament, dar toate presupunerile şi planurile mele au fost cât se poate de greşite.

Am dat de o carte pe care am simţit nevoia să o devorez în intimitate, să asimilez fiecare cuvânt şi fiecare emoţie, fiecare idee de parcă viaţa mea ar fi depins de asta. I Love Dick nu e neapărat un roman epistolar, aşa cum e descris în general. Eu aş zice că e un experiment şi în acelaşi timp o confesiune – autoarea descrie aventura mai degrabă mentală, imaginată pe care a avut-o cu sociologul Dick Hebdige în timpul căsătoriei sale cu criticul literar Sylvère Lotringer. Există o serie de modificări ale faptelor reale (e.g. sursă greşită a citatelor), care ar putea fi o încercare de ficţionalizare, însă zvonurile spun că Hebdige a încercat să o dea în judecată pe autoare pentru publicarea acestei cărţi.

Dar dincolo de validarea faptelor din carte, care pot fi mai mult sau mai puţin închipuite de scriitoare, romanul este un adevărat manifest al feminismului.

Why does everybody think that women are debasing themselves when we expose the conditions of our own debasement? Why do women always have to come clean? The magnificence of Genet’s last great work, The Prisoner of Love, lies in his willingness to be wrong: a seedy old white guy jerking off on the rippling muscles of the Arabs and Black Panthers. Isn’t the greatest freedom in the world the freedom to be wrong?

Deşi pe tot parcursul textului autoarea-narator insistă pe faptul că nu e o intelectuală, reuşeşte să analizeze cu un deosebit rafinament şi subtilitate o serie de personalităţi artistice şi culturale, fapt ce nu denotă decât profunzimea sa, pe care însăşi şi-o refuză – în mediile în care ajunge alături de soţul ei se simte în general o intrusă, nu atinge nivelul persoanelor de acolo; aşadar, nu poate fi numită o intelectuală.

It’s better than sex. Reading delivers on the promise that sex raises but hardly ever can fulfill — getting larger cause you’re entering another person’s language, cadence, heart and mind.

Ce se întâmplă de fapt în roman? După ce cuplul format din Chris şi Sylvère rămâne peste noapte la Dick din cauza vremii nefavorabile, Chris pare să se îndrăgostească de gazda lor, dezvoltând o adevărată obsesie faţă de acesta.

Last winter when I fell in love with you and left Sylvère and moved back alone up the country, I found the second story that  I’d ever written, 20 years ago in Wellington. It was written in the third person, the person most girl use when they want to talk about themselves but don’t think anyone will listen.

Cei doi soţi ajung să scrie scrisori pe care iniţial nu le trimit, în ceea ce pare a fi un joc de comunicare, un joc care a al lor , iar Dick e un simplu pretext. În timp ce Sylvère începe să se simtă intimidat de fixaţia soţiei sale, aceasta devine din ce în ce mai puternică şi dorinţa de a-l implica pe Dick devine iminentă. Acesta nu poate decât să fie uimit şi reticent (ca orice om obişnuit care ar primi de la un cuplu pe care abia îl cunoaşte 90 de pagini de scrisori adresate lui, de altfel) şi, în definitiv, el este mai degrabă un personaj absent. Despre Dick nu aflăm în mod direct mai nimic – tot ce ştim despre el e construit pe obsesia lui Chris. La finalul romanului, nu ştim nimic despre personajul al cărui nume apare în titlu, iar triunghiul amoros conturat în text pare că e lipsit de al treilea membru – iar dacă el există, care sunt relaţiile sale cu ceilalţi doi? Finalul ridică această întrebare – după toate cele întâmplate, Dick este indiferent a suferinţele lui Chris, îngrijorarea sa fiind dacă se mai poate pune problema unei prietenii între el şi Sylvère.

Dear Dick,

No woman is an island-ess. We fall in love in hopeof anchoring ourselves to someone else, to keep from falling.

Deznodământul este unul deschis cu privire la soarta psihică a lui Chris – este ea eliberată de sub autoritatea patriarhală sau zdrobită de ea?