Tag: comunicare

Chris Kraus – “I Love Dick”

Posted on by Gabriela

Mi-am cumpărat cartea asta în urma unei scurte vizite în Londra şi, bineînţeles, am considerat-o o glumă. Plănuiam să o citesc în cât mai multe locuri publice şi să mă amuz pe înfundate de privirile confuze sau acuzatoare ale oamenilor. Nu aveam niciun fel de aşteptări literare şi nu mă aşteptam să mă motiveze în vreun fel (nici pozitiv, nici negativ) încât să scriu ceva despre ea. Achiziţia a fost pur amuzament, dar toate presupunerile şi planurile mele au fost cât se poate de greşite.

Am dat de o carte pe care am simţit nevoia să o devorez în intimitate, să asimilez fiecare cuvânt şi fiecare emoţie, fiecare idee de parcă viaţa mea ar fi depins de asta. I Love Dick nu e neapărat un roman epistolar, aşa cum e descris în general. Eu aş zice că e un experiment şi în acelaşi timp o confesiune – autoarea descrie aventura mai degrabă mentală, imaginată pe care a avut-o cu sociologul Dick Hebdige în timpul căsătoriei sale cu criticul literar Sylvère Lotringer. Există o serie de modificări ale faptelor reale (e.g. sursă greşită a citatelor), care ar putea fi o încercare de ficţionalizare, însă zvonurile spun că Hebdige a încercat să o dea în judecată pe autoare pentru publicarea acestei cărţi.

Dar dincolo de validarea faptelor din carte, care pot fi mai mult sau mai puţin închipuite de scriitoare, romanul este un adevărat manifest al feminismului.

Why does everybody think that women are debasing themselves when we expose the conditions of our own debasement? Why do women always have to come clean? The magnificence of Genet’s last great work, The Prisoner of Love, lies in his willingness to be wrong: a seedy old white guy jerking off on the rippling muscles of the Arabs and Black Panthers. Isn’t the greatest freedom in the world the freedom to be wrong?

Deşi pe tot parcursul textului autoarea-narator insistă pe faptul că nu e o intelectuală, reuşeşte să analizeze cu un deosebit rafinament şi subtilitate o serie de personalităţi artistice şi culturale, fapt ce nu denotă decât profunzimea sa, pe care însăşi şi-o refuză – în mediile în care ajunge alături de soţul ei se simte în general o intrusă, nu atinge nivelul persoanelor de acolo; aşadar, nu poate fi numită o intelectuală.

It’s better than sex. Reading delivers on the promise that sex raises but hardly ever can fulfill — getting larger cause you’re entering another person’s language, cadence, heart and mind.

Ce se întâmplă de fapt în roman? După ce cuplul format din Chris şi Sylvère rămâne peste noapte la Dick din cauza vremii nefavorabile, Chris pare să se îndrăgostească de gazda lor, dezvoltând o adevărată obsesie faţă de acesta.

Last winter when I fell in love with you and left Sylvère and moved back alone up the country, I found the second story that  I’d ever written, 20 years ago in Wellington. It was written in the third person, the person most girl use when they want to talk about themselves but don’t think anyone will listen.

Cei doi soţi ajung să scrie scrisori pe care iniţial nu le trimit, în ceea ce pare a fi un joc de comunicare, un joc care a al lor , iar Dick e un simplu pretext. În timp ce Sylvère începe să se simtă intimidat de fixaţia soţiei sale, aceasta devine din ce în ce mai puternică şi dorinţa de a-l implica pe Dick devine iminentă. Acesta nu poate decât să fie uimit şi reticent (ca orice om obişnuit care ar primi de la un cuplu pe care abia îl cunoaşte 90 de pagini de scrisori adresate lui, de altfel) şi, în definitiv, el este mai degrabă un personaj absent. Despre Dick nu aflăm în mod direct mai nimic – tot ce ştim despre el e construit pe obsesia lui Chris. La finalul romanului, nu ştim nimic despre personajul al cărui nume apare în titlu, iar triunghiul amoros conturat în text pare că e lipsit de al treilea membru – iar dacă el există, care sunt relaţiile sale cu ceilalţi doi? Finalul ridică această întrebare – după toate cele întâmplate, Dick este indiferent a suferinţele lui Chris, îngrijorarea sa fiind dacă se mai poate pune problema unei prietenii între el şi Sylvère.

Dear Dick,

No woman is an island-ess. We fall in love in hopeof anchoring ourselves to someone else, to keep from falling.

Deznodământul este unul deschis cu privire la soarta psihică a lui Chris – este ea eliberată de sub autoritatea patriarhală sau zdrobită de ea?

Jeanette Winterson – “O paranteză în timp”

Posted on by Gabriela

După ce am citit Pui de cotoroanţă, mi-am spus că trebuie să citesc toate celelalte cărţi apărute în urma proiectului Hogarth Shakespeare, proiect în care scriitori cunoscuţi reimaginează opere lui Shakespeare şi le plasează într-un context mai actual, fără a pierde însă esenţa – fie Shakespeare e universal, fie scriitorii ăştia sunt foarte buni. Şi ceva-mi spune că ambele sunt adevărate.

O paranteză în timp e reinterpretarea Poveştii de iarnă, piesă care este în sine tulburătoare, demonstrând cât de distructivă este lipsa de comunicare. În textul lui Shakespeare, ea este fatală. În O paranteză în timp, această lipsă este încă şi mai evidentă, pentru că fiecare personaj pare să aibă o poveste nerostită de spus, un lucru de mărturisit sau o amintire de uitat pentru totdeauna. Iar destinele tuturor personajelor sunt marcate de această deficienţă – pentru unii în bine, iar pentru alţii într-un mod tragic ce îi transformă: Leo este transfigurat de gelozie, MiMi de durere, iar Xeno de nevoia de a-şi ascunde amănunte importante din identitatea sa, care îl fac să îşi uite, de fapt, identitatea (în definitiv, distanţa pe care o păstrează faţă de fiul său nu poate să rezulte decât din această uitare care-l face să se considere nedemn de paternitate).

Când soţia mea a murit, nu mi-am amintit cum să iubesc – a fost ca şi cum ar fi luat instrucţiunile cu ea. Apoi a apărut Perdita, ca un miracol – a fost un miracol -, ca un început, noaptea, ploaia, luna ca o planetă care stă să aterizeze, şi a apărut în faţa mea, înfăşurată în alb, ca şi cum ar fi fost îmbrăcată de către lună, şi am încercat s-o duc înapoi, dar n-am fost în stare, pentru că ea era setul meu de instrucţiuni despre cum se iubeşte.

Perdita, în schimb, pare un element de echilibru şi de stabilitate pentru personajele care intră în contact cu ea. Paradoxal, pentru că ea se află în centrul întregului tragism al poveştii, iar viaţa ei e contruită ca o paranteză în timp care nu face decât să susţină faptul că trecutul, viitorul şi prezentul sunt interconectate într-o manieră pe care simpla succesiune temporală nu o poate justifica şi că, de fapt, oamenii în sine trăiesc în propriile lor paranteze în timp, fără a putea ieşi din ele vreodată.

Şi lumea merge mai departe fără să-i pese de bucurie sau disperare sau de norocul unei femei ori pierderea unui bărbat. Şi nu putem cunoaşte vieţile altora. Şi nu ne putem cunoaşte propriile vieţi dincolo de amănuntele pe care le putem gestiona. Iar lucrurile care ne schimbă pentru totdeauna se întâmplă fără ca noi să ştim că se vor întâmpla.

Iar scriitura este una specială. Am întâlnit-o pe Jeanette Winterson pentru prima dată în O paranteză în timp şi am fost surprinsă de alternanţa subtilă dintre pasajele de un deosebit dinamism, incursiunile adânci în psihologia peronajelor şi pasajele care erau la limita cu poezia.

Monologul Perditei de la finalul romanului nu face decât să întărească mesajul şi deşi îi vorbeşte lui Zel, el este adresat tuturor:

Poate atunci o să-mi amintesc că, deşi istoria se repetă şi noi ne prăbuşim mereu, iar eu sunt o purtătoare de istorie a cărei scurtă incursiune în timp nu va lăsa nicio urmă, am cunoscut ceva care merită cunoscut, ceva nebunesc şi improbabil şi imposibil de repetat.

Ca o pungă de aer într-o barcă răsturnată.

Dragostea. Mărimea ei. Amplitudinea ei. De neimaginat. Fără de sfârşit. Dragostea ta pentru mine. Dragostea mea pentru tine. Dragostea unuia pentru celălalt. Adevărată. Da. Deşi îmi găsesc drumul în întuneric cu o lanternă, sunt martoră şi dovada a ceea ce cunosc: a acestei iubiri.

Atomul şi stropul scurtei mele şederi pe pământ.