Îl știam pe Sociu doar din poezie – poezie care câteodată e tulburătoare, dar de multe ori nu stârnește nimic în mine; până la urmă, așa e cu arta în general. Dar bine, e timpul să îl cunosc și pe Sociu din proză, mi-am zis eu. Și-am început (și probabil voi și termina) cu cea mai recentă carte a lui, volumul ăsta de așa-zise povestiri pe care le-am citit în două zile și cărora chiar am încercat să le dau o șansă. La începutul fiecărei povestiri, mi-am zis că ășta e momentul, asta e povestirea în care voi înțelege, cea în care Dan Sociu îmi va explica, poate, că nu, nu e nici misogin, nici sexist, că toată cartea asta a fost un joc, un test, un contraexemplu. Să-mi mai spună cineva că sunt o feministă care urăște bărbații, când până în ultima clipă i-am dat șansa acestui bărbat-autor să-mi arate că de fapt caută ca textele lui să fie interpretate într-o manieră feministă, anti-sexistă. Un simplu “haha”, un “țeapă, fraierxlor” – da, standardele sunt foarte joase și Sociu n-a reușit nici măcat atât.
Pluto în Scorpion e o colecție de povestiri la persoana I care par să aibă influențe autobiografice (nu cred ca Dan Sociu să fi zis asta undeva, deci poate mă înșel) și în care în aproape toate naratorul este un Dan (poate un alt Dan de fiecare dată, dar niciodată prea schimbat) care vorbește despre sine, vorbește despre sine chiar când vorbește despre alții și până la urmă asta facem în general, vorbim mereu despre noi, chiar dacă nu ne dăm seama întotdeauna, nici noi, nici cei cărora le vorbim. Dan e ușor de recunoscut, nu e un personaj unic și îl vedem tot timpul în societate, atât de des încât un astfel de personaj pare redundant – e bărbatul care crede că existența oricărei femei în preajma lui e pentru el și mai ales pentru sexualitatea lui: prietena lui (absolut platonică) de 10 ani sigur se simte geloasă când el își îndreaptă atenția către o altă femeie, fata care s-a așezat lângă el e indecent de aproape, nici propria mamă nu scapă nesexualizată. Și cu toate astea, disprețul față de femei e evident de prin primele povestiri, când femeile care i se par sexy sunt doar niște “specimene”.
Citind toate astea, m-a apucat compasiunea, mă gândesc că trebuie să fie nespus de greu să treci prin viață având gânduri sexuale despre fiecare femeie care e suficient de aproape cât să o detectezi cu orice simț. Iar scrisul e eliberator, trebuie să înțelegem nevoia de a exprima această suferință constantă prin scris, nu-i așa? Nu, nu-i așa. Pentru că personajul povestirilor lui Sociu nu pune niciodată sub semnul întrebării pornirile sale, nu are niciun fel de self-awareness și continuă să prezinte aceleași dinamici în fiecare povestire, până când devine de la revoltător, de-a dreptul plictisitor.
Una din povestiri are o naratoare femeie – Vineri seară vrajă rea – și e puțin diferită. Lipsește Dan, apare Irina, fostă alcoolică. Nu e ciudat cum singura poveste narată de o femeie este despre dependență și cum singura poveste despre dependență este narată de o femeie? Parcă naratorul și Sociu însuși n-au putut să-și asume poziția unui bărbat ca să vorbească despre dependență. Poate e mai ușor să o pui de gâtul sexului opus, pare mai îndepărtată, nu te poate atinge pe tine. Și nici măcar nu judec asta, Sociu vorbește despre dependența de alcool – prin care a trecut – în repetate rânduri și pot înțelege nevoia de a se depărta de asta, de a se proteja. Poate singura povestire cu adevărat ok.
Penultimul text, Aubade e o serie de schimburi de replici (reale sau nu, who cares) între Sociu și Ioana Drogeanu și acolo Sociu parcă pare un tip cu care ai vorbi. Ceea ce mai degrabă m-a amuzat: trebuie să fii drăguț cu femeile, spiritual și amuzant, indiferent de orice gândești tu despre ele în general. Iar asta îmi spune că personajul Dan știe foarte bine ce e ok și ce nu, dar mai degrabă îl reprezintă din perspectiva a ce e ok să spui și ce nu, a ce li se pare femeilor că e ok (și deci ce poți spune de față cu ele) și ce nu. Cu scrisul e altceva, atunci ești artist, ți se iartă multe. Până la urmă, câte nu i se iartă lui Picasso, lui Bukowski etc.? Poate ar fi timpul să nu mai iertăm nimănui, e prea mult de cerut?
Nici nu am o problemă cu stilul, care e chiar mișto. Îmi plac textele scrise așa, de parcă m-am întâlnit cu cineva și chiar îmi povestește, de parcă nu țin o carte în mână și de parcă e doar pentru mine. Din păcate, povestirile astea nu au fost doar pentru mine. Dacă cineva chiar mi-ar fi spus vreuna din poveștile astea, nu aș fi ascultat până la capăt. Și totuși am citit până la capăt. Era speranța? Era dorința de a scrie ulterior recenzia asta?
A reader has no favourite book 