Tag: copii

Liliana Corobca – “Kinderland”

Posted on by gabicaqt27

Trebuie să existe un sat doar al nostru, cu legile lui, cu viața lui inacccesibilă și necunoscută celorlalți. Unde viața să curgă frumos, darnic, milostiv, fără răutate, dor și așteptare. Un sat al copiilor buni. Vezi, am spus “buni”. Nu doar satul copiilor, care deja există. Fiecare sat din Moldova e un sat al copiilor, întreaga țară… Mai ales dacă socotim și bătrânii, căzuți si ei în mintea copiilor. Bărbații și femeile, normali, sănătoși, apți de muncă și care să trăiască la sat, sunt o raritate, o minoritate. Moldova copiilor. Sună foarte frumos. Construim un viitor luminos pentru copiii noștri. Da, numai că-l construim în Spania, Italia, Rusia, că-n Cehia am construit deja totul și nu se mai cer constructori.

Kinderland nu e o lume idilică a copiilor fericiți și în care doar copiii sunt primiți. Kinderland e universul pustiit care rămâne în urmă atunci când adulții care pot munci pleacă după “bani lungi”. E universul copiilor care trăiesc în sărăcia de care încearcă părinții lor să scape. Cristina, care are doar 12 ani, este naratorul-personaj al cărții, ceea ce e încă o atribuție pe care și-o asumă, alături de acelea de soră mai mare, locțiitor de mamă și de tată, bucătarul și menajera familiei, iar câteodată, destul de rar, pe aceea de simplu copil de 12 ani.

Cât de dramatică sună această lume atunci când o descriu eu, după ce am citit aproape plângând cele 197 de pagini, am reflectat asupra situației și am concluzionat că ea chiar este dramatică. Dar pentru Cristina și pentru ceilalți copii aflați în situația ei, nu e loc de dramă. Povestit din perspectiva unui copil, totul capătă o notă de autenticitate percutantă, o relatare la prima mână, fără plângeri de milă sau lamentații. Atunci când se adresează părinților plecați (și mai ales mamei), tonul nu sună a fi pornit din dorința de a se plânge, ci dintr-un dor real, dureros. Și tocmai în asta stă drama. Persoanele care o trăiesc nu o identifică, iar cei care o identifică o privesc cu milă de pe margine sau doar cu durerea unei neputințe absolute.

Le-am zis, țineți-vă inima în vârful degetelor și suflați cu putere, până când va zbura la mama. Și ea va mângâia copiii ceia burdănoși și hrăniți cu mango, ca și cum ne-ar mângâia pe noi. Nu-i așa că și tu plângi și te gândești la noi? Și, când speli hăinuțele lor, lână naturală, bumbac natural, mătase naturală, dim omizi, te gândești la hainele noastre, cele mai multe aceleași, după ce le-au purtat italienii, după ce s-au învechit, ei ți le dau ție, să ni le aduci nouă. Dacă ar ști frații mei, nici nu le-ar mai purta. Mai bine fără atâtea haine naturale, de firmă, dar cu mamă. Poate și copiii aceia sunt cuminți și drăgălași, plâng și ei că mama lor i-a lăsat pe mâinile unei femei străine.

Nu mă îndoiesc că există nenumărate studii și cărți publicate pe tema efectelor pe care le are plecarea părinților în străinătate asupra copiilor rămași singuri acasă. Meritul Lilianei Corobca în această carte e că reușește să scrie o carte de ficțiune despre un subiect atât de important și mai ales că reușește să creeze această voce credibilă de copil (mai poate fi numit copil un om de 12 ani care crește alți doi copii?).

Ceea ce trebuie să fie doar o înșiruire de gânduri ale fetiței-adult devine un manifest, o mărturie sinceră (fie ea și ficțională) a adevărului trăit de copiii pe care ea îi reprezintă. Despre care nu putem spune nici că vor deveni oameni preponderent buni, pentru că își doresc să iasă din mediul în care au crescut, nici că vor fi delicvenți, tocmai pentru că nu pot ieși din acest mediu. Am auzit ambele raționamente și mi se par foarte greșite, pentru că reduc o problemă atât de complexă la un singur element.

Dar iată cum o voce creată pentru a fi doar a unui copil (și, deci, mică, neajutorată, pentru că ăsta e stereotipul), spune lucruri pe care adulții ar trebui să le ia cu adevărat în seamă:

Puternic nu este acela care primește totul de-a gata, bani, avere, putere, pentru că nimeni nu-ți oferă așa ceva viața întreagă, poți să primești o dată sau de câteva ori. Puternic este acela care știe să obțină energie, forță din inima lui, acela care se alimentează pe sine, construindu-și propria hidrocentrală. Care produce lumină din interior. Acești oameni sunt foarte puțini. De fapt, toți oamenii își au propria hidrocentrală, dar preferă să se alimenteze cu lumina de la stat. Nu-și dau seama ce sursă de lumină reprezintă propria lor ființă, câtă bogăție au în ei.

“Aşa să crească iarba pe noi” – Augustin Cupşa

Posted on by Gabriela

Fiind copil al anilor 2000, toate informaţiile pe care le am despre comunism vin pe cale indirectă şi oricât empatizez cu persoanele care mi le împărtăşesc, nu consider că am interiorizat vreodată cu adevărat această experienţă. Pentru că mi se pare mai degrabă distopică şi suprarealistă, n-am putut niciodată să mi-o imaginez cu adevărat, la fel cum nu am înţeles niciodată complet transformarea prin care a trecut societatea în prioada post-comunistă. Chiar dacă e o istorie de acum 20-30 de ani, faptul că este istorie m-a făcut automat să consider că nu mă poate afecta – deşi ştiu că nu e aşa.

Romanul lui Augustin Cupşa spune o poveste special pentru cei aflaţi în situaţia mea, pentru că nu pare să vorbească despre asta. Din datele din carte reuşim să deducem că ne aflăm la periferia unei Craiove a anilor ’90, dar conflictele principale nu sunt cele aşteptate, ale oamenilor mari care duc lupta pentru supravieţuire. Lupta este a copiilor, conduşi de cei mai puternici şi mai ales de cei care dau dovadă de pricepere pe terenul de fotbal, copii pentru care Italia e un pământ al făgăduinţei din care oamenii se întorc cu bani, maşini şi saci de haine, dar care îţi este complet inaccesibil când nu ai nici măcar vârsta necesară să-ţi faci buletin, copii care prind coţofene pentru bani fără a înţelege de fapt la ce sunt acestea folosite. E o poveste care capătă accente dramatice, fiind povestită din perspectiva copilului şi care are scene care o fac potrivită pentru o ecranizare.

Vocea naratorului-personaj, aşa-numitul Pisică, e vocea unui copil aflat în faţa unei lumi parcă în plin proces de deformare, în timp ce de la el se aşteaptă tocmai opusul – formarea, maturizarea. E cazul tuturor copiilor din roman. Şi asta se concretizează într-o serie de revolte minore: să dai drumul păsărilor prinse de ceilalţi băieţi şi să rezişti cu mândrie loviturilor primite ca pedeapsă, să umpli de sânge un membru al grupului tău care a făcut ceva nepotrivit sau să loveşti un bătrân.

N-am mai zis nimic. El ştia atât de multe, iar eu bâjbâiam. Bâjbâiam ca Tavi al lui Tuică noaptea, pe drumul dintre Brescia şi Chiaviche, doar că sper mine nu venea un singur tren, ci două pe aceeaşi linie. Din spate goneau lucrurile din urmă, de care voiam să mă scap, aşa că trebuia să grăbesc pasul, dar dacă făceam asta, însemna să alerg fix spre celelalte din faţă, şi pe astea nu mă prea grăbeam să le descopăr. Inevitabil, unul m-ar fi lovit, aşa că cel mai bun lucru era să sar de pe şine. Iar de sărit puteam să sar, dar după aia, de abia după aia începea greul.

Oricât de clişeice mi se par în general descrierile nostalgice cu privire la copilărie, fragmentul de mai sus e o metaforă cât de poate de precisă: copilăria e locul ăla atemporal în care nu prea contează trecutul, iar viitorul e încă îndepărtat şi nu întotdeauna conştientizat. Copilăria se termină când ieşi din spaţiul ăsta nedefinit şi dai de greul realităţii, odată cu fraza Buletinul ţi-l eliberează în cinci zile lucrătoare, în regim normal.

“Nouă povestiri” – J. D. Salinger

Posted on by Gabriela

Pentru multă vreme am fost și eu încă una din persoanele care citiseră De veghe în lanul de secară a lui Salinger și cam atât. Și nici măcar n-o ridicam în slăvi, așa cum e obișnuit, probabil de asta nici nu m-am grăbit să descopăr mai mult din acest autor – am aflat însă că sunt multe de descoperit, iar volumul de proză scurtă Nouă povestiri m-a convins că Salinger e mult mai mult decât cel din textul lui cel mai cunoscut.

Voi începe cu sfârșitul, pentru că povestea mea preferată este cea care încheie volumul, Teddy. Personajul eponim este un puști genial care, la doar șase ani, cunoaște secretele universului, având acces la viitor, asta ca urmare a multiplelor reîncarnări a căror memorie nu a pierdut-o, așa cum se întâmplă în cazul oamenilor obișnuiți. Această abilitate îl face capabil să se detașeze de lumea reală și mai ales de normele societății. Metoda lui de educație este poate cea mai rezonabilă pe care am auzit-o vreodată:

Păi…Nu sunt tocmai sigur ce-aș face, răspunse Teddy. Un lucru știu însă absolut sigur – că n-aș începe cu ce încep școlile de obicei. Își încrucișă brațele și rămase un moment pe gânduri. Cred că i-aș strânge pe copii laolaltă și i-aș învăța doar cum să mediteze. Aș încerca să le arăt cum să descopere cine sunt, nu cum îi cheamă și alte lucruri de soiul ăsta… Dar cred, chiar înainte de asta, că le-aș cere să-și scoată din cap tot ce le-au spus părinții și ceilalți. Vreau să zic, chiar dacă părinții lor n-au făcut altceva decât să le spună că elefantul e mare, le-aș spune să uite și acest lucru. Elefantul e mare doar atunci când se află lângă cineva – un câine sau o femeie, de pildă. Teddy se mai gândi un moment. Nu le-aș spune nici măcar că elefantul ale trompă. Le-aș putea arăta un elefant, dacă aș avea unul la îndemână, dar i-aș lăsa pur și simplu să se apropie de elefant fără să cunoască mai multe despre el decât cunoaște elefantul despre ei. La fel și cu iarba și cu toate celelalte. Nu le-aș spune nici măcar că iarba e verde. Culorile sunt doar nume. Vreau să zic, dacă le spui că iarba e verde, aceasta îi face să se aștepte ca iarba să arate într-un anumit fel – felul lor – și nu într-un alt fel, care ar putea fi tot așa de bun, dacă nu chiar mai bun. .. Nu știu. I-aș face pur și simplu să vomite orice bucățică din mărul din care părinții și toți ceilalți i-au silit să muște.

Pentru Esmé – cu dragoste și abjecție, cealaltă povestire preferată, relatează întâlnirea dintre o fetiță și un soldat înaintea celui  de-Al Doilea Război Mondial, în urma căreia soldatul (deopotrivă scriitor) trebuie să îi dedice o operă fetiței. Și poate aici, mai mult decât în oricare dintre celelalte povestiri, se observă cum sunt copiii la Salinger. Nu sunt doar niște personaje schițate superficial, cum ne-am obișnuit, ci au o personalitate complexă proprie și se iau în serios, de aceea cuvintele lor au greutate și e șocantă realizarea că sunt puse în gura unor copii.

Mai mult decât orice altceva, în toate povestirile e prezentă fantoma celui de-Al Doilea Război Mondial, prin cicatricile pe care le lasă nu doar pe trupurile oamenilor, ci mai ales pe sufletul lor – cei care trec prin această experiență rămân marcați și nu se mai pot recupera, în ciuda tuturor eforturilor. Unii ajung să se amăgească și autodistragă constant, alții refuză să se mai mintă și se sinucid, dar nimeni nu iese întreg de acolo.

Deși volum vorbește vorbește despre drama supraviețuitorilor războiului, scopul nu este acela de a sensibiliza, nu devine nici lacrimogen, nici siropos, ironia e suficient de bine plasată pentru a evita asta, dar și suficient de fină pentru a nu exagera.

După Haruki Murakami și Salman Rushdie, J. D. Salinger e al treilea care mă învață că n-ar trebui să judec un scriitor după ce îi citesc o singură carte, până și ei merită a doua șansă. Iar Nouă povestiri cu siguranță merită una.