Fredrik Backman – “Un bărbat pe nume Ove”

Acum vreo jumătate de an, când Un bărbat pe nume Ove îmi invadase newsfeed-ul, mi-am spus că m-am învăţat minte că a citi ceea ce primeşte un exces de publicitate nu e cea mai bună alegere, după ce am experimentat de câteva ori. De obicei optez pentru “publicitate medie” sau “absolut nimeni n-a auzit de treaba asta”. Dar i-am dat o şansă acum, când am descoperit oameni care încă o recomandă, chiar şi după ce perioada de glorie i s-a stins.

Sigur şiţi povestea aia de pe Facebook pe care o mai distribuie din când în când cineva (de fiecare dată când crezi că ai scăpat de ea pentru totdeauna), despre bătrânelul care continuă să-i ducă flori soţiei sale la mormânt sau încă îi păstrează poza în portofel sau încă mănâncă felul ei preferat — mă rog, v-aţi prins voi, diverse variaţii ale aceleiaşi poveşti, toate având scopul de a comunica frumuseţea dragostei adevărate, care transcende noţiuni atât de triviale precum viaţa şi moartea. Ei bine, acest roman merge puţin mai departe şi ne oferă informaţii din backstage-ul faimoasei poveşti. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, iubirea bătrânelului a fost sinceră şi merită respectată, dar am citit de atâtea ori povestea încât reacţia mea nu mai e aceea de a fi impresionată, ci de a-mi promite că pe viitor o voi ocoli.

Aşa că dezamăgirea pe care am simţit-o când am început să realizez încotro se îndreaptă romanul e cel puţin justificată. Am crezut că am picat iar în plasa în care am mai picat citind The Fault In Our Stars şi pe care de atunci am reuşit cumva să o ocolesc. Nu m-am oprit din citit, pentru că partea din mine clădită din ironie, sarcasm şi critică deloc indulgentă mi-a amintit că n-am mai scris de ceva vreme o recenzie negativă şi uite cum am dat de oportunitatea perfectă.

Şi bine am făcut că mi-am continuat lectura, pentru că am reuşit să înţeleg care e treaba cu Ove ăsta şi de ce cartea a creat atâta vâlvă. Romanul nu încearcă să-i uimească pe criticii literari de pretutindeni, nici să devină un model de scriitură impecabilă sau să pună bazele unui nou sistem filosofic, iar eu m-am obişnuit cu textele care par scrise special pentru unul din scopurile astea sau care cel puţin încearcă, uneori în mod exagerat, să le atingă. Un bărbat pe nume Ove urmăreşte un cu totul alt scop, acela al fericirii, acela de a-l determina pe cititor să se uite în jur cât mai mult pentru a înţelege lucrurile şi oamenii care până atunci i-au fost indiferenţi sau străini, bătrânul mereu încruntat, vecina cu prea multe vânătăi pe braţe sau tânărul pe care părinţii nu-l mai acceptă de când au aflat de orientarea lui sexuală sau, cum ar zice plin de subtilitate Ove, de când au aflat că e o persoană homo. 

Deşi e scrisă simplu şi e la fel de uşor de citit, povestea reuşeşte să contureze un personaj care e mai mult decât o mască şi pe care continui să îl descoperi cu fiecare nou capitol, în timp ce sunt abordate teme cât se poate de serioase şi de actuale: bătrâneţea, diversitatea, deschiderea către nou, moralitatea. Autorul nu-ţi spune toate astea făcându-te să crezi că îţi spune un mare secret sau că odată cu lectura acestei cărţi devii un iniţiat, nici măcar pe aproape, ci te face să simţi că totul a fost mereu lângă tine şi că fericirea nu e chiar o himeră aşa cum te-ai obişnuit să crezi. Iar umorul de care dă dovadă te face să-ţi dai seama că e vorba de ceva cu adevărat serios, căci niciun subiect serios nu poate fi abordat corect fără a fi luat în glumă.

Am râs zgomotos citind, am vărsat şi câteva lacrimi şi la final mi-am zis că sigur nu a fost cartea la care mă aşteptam, dar sunt foarte mari şansele să fi fost cartea de care aveam nevoie.

Italo Calvino – “Dacă într-o noapte de iarnă un călător”

Ai dat peste această pagină, pentru că eşti un Cititor sau o Cititoare, integrându-te mereu în lumi care nu îţi aparţin în totalitate, dar pe care ajungi să le posezi până la sfârşitul romanului sau al oricărui tip de naraţiune asimilată şi ai îi tine sute de personaje care nu-ţi seamănă decât pentru că le-ai forţat să îţi semene. Dar dacă efortul tău ar fi lipsit de finalitate? Dacă lectura ţi-ar fi întreruptă de fiecare dată înainte să devii o parte vie a ei şi ai rămâne doar cu dorinţa disperată de a continua, de a te afunda în noul univers? Ce ai fi dispus(ă) să faci pentru a-ţi duce la bun sfârşit menirea de lector?

În Dacă într-o noapte de iarnă un călător , Italo Calvino propune zece începuturi de roman (care ar putea fi şi proze scurte de sine stătătoare fără ca cineva să le poată considera neterminate) unificate doar de povestea Cititorului şi a Cititoarei, cele două entităţi pe care autorul le foloseşte pentru a desemna pe rând cititorul actual al romanului, cel lipsit de atribute concise şi care poate fi oricine, dar şi cititorul colectiv, obţinut prin media aritmetică a tuturor cititorilor. Cei doi încearcă să dezlege misterul începuturilor de roman fără continuare care le aţâţă curiozitatea şi îi fac să se simtă prinşi în mijlocul unui complot mai mare decât o simplă încurcătură a unei edituri suprasolicitate.

Cele zece romane începute de autor nu sunt simple reiterări ale aceluiaşi stil, ci sunt diferite, pornite dintr-o nevoie care se ramifică pe măsură ce este satisfăcută. După cum le cataloghează chiar Italo Calvino, acestea sunt: romanul ceţii, romanul experienţei concrete, romanul simbolic-interpretativ, romanul politic existenţial, romanul cinic-brutal, romanul angoasei, romanul logic-geometric, romanul perversiunii, romanul teluric-primordial, romanul apocaliptic. Şi nu o face pentru că acestea sunt toate tipurile de romane care pot fi scrise vreodată, pentru că lista e deschisă, multiplicitatea la care are acces romanescul e o garanţie pentru imposibilitatea obţinerii a două romane identice. Chiar dacă ele au pe copertă acelaşi titlu şi acelaşi autor, chiar dacă unul e traducerea fidelă a celuilalt, nu poţi fi sigur niciodată că ceea ce ai citit tu este acelaşi lucru pe care îl citesc toţi.

Cititorul de rând nu o să realizeze o astfel de clasificare. Pentru el, o simplă trecere prin librărie îl face să dea de Cărţile Pe Care Nu Le-Ai Citit, Cărţile De Care Te Poţi Lipsi Să Le Citeşti, Cărţile Create În Alt Scop Decât Lectura, Cărţile Deja Citite Fără Să Fi Fost Nevoie Să Le Deschizi, Pentru Că Aparţin Categoriei Cărţilor Deja Citite Înainte De A Fi Fost Scrise, Cărţile Pe Care Dacă Ai Avea Mai Multe Vieţi De Trăit Cu Siguranţă Le-Ai Citi Şi Pe Acestea Cu Plăcere, Dar Din Păcate Zilele Pe Care Le Mai Ai De Trăit Sunt Câte Sunt, Cărţile Pe Care Ai Intenţia Să Le Citeşti, Dar Mai Întâi Ar Trebui Să Citeşti Altele, Cărţile Prea Scumpe Pe Care Ai Putea Să Aştepţi Să Le Cumperi Când Vor Fi Vândute La Jumătate De Preţ, Cărţile Idem Ca Mai Sus Când Vor Fi Publicate În Ediţii De Buzunar, Cărţile Pe Care Ai Putea Să Le Împrumuţi De La Cineva, Cărţile Pe Care Toţi Le-Au Citit Deci E Aproape Ca Şi Cum Le-Ai Fi Citit Şi Tu şi lista pare să nu se mai termine niciodată. Şi dacă ţinem cont de faptul că lectura este o experienţă personală, această ultimă clasificare e mai firească, pentru că ţine mai mult cont de ceea ce diferenţiază fiecare cititor, decât de ceea ce este accesibil tuturor.

Câtă vreme ştiu că pe lume există cineva care face scamatorii numai de dragul scamatoriilor, câtă vreme ştiu că există o femeie care iubeşte lectura pentru lectură, mă pot convinge că lumea continuă…

Romanul nu este o demonstraţie de virtuozitate literară, scriitura nu este cea mai rafinată sau complexă, însă nu cred că autorul a încercat să facă asta. Dacă într-o noapte de iarnă un călător este mai degrabă un exerciţiu, un joc destinat celor care iubesc să citească, care iubesc să citească despre citit, despre cărţi şi despre scriitori, destinat bibliofililor care ţin încă jurnale de lectură, fie şi ele mintale, care încă scriu recenzii şi prezentări de carte, care recomandă şi iubesc să primească recomandări, care fac toate astea doar de dragul lecturii.

Actul sexual şi lectura se aseamănă cel mai mult prin faptul că în ele se deschid timpuri şi spaţii diferite de timpul şi spaţiul ce pot fi măsurate.

Nu ştiu ce gust mi-ar fi lăsat această carte în absenţa pasiunii pentru lectură şi probabil nici tu nu poţi decât să îţi imaginezi, Citorule sau Cititoareo, dar asta nu poate decât să te bucure, nu-i aşa?