Tag: religie

George Orwell – “O fată de preot”

Posted on by Gabriela

Cu toţii cunoaştem celebrele cărţi ale lui George Orwell (pseudonimul literar al lui Eric Arthur Blair), 1984 şi Ferma Animalelor, însă nu am auzit vorbindu-se niciodată de alte cărţi ale aceluiaşi scriitor. Şi totuşi ele există! Despre O fată de preot, Orwell însuşi spunea că ar fi fost mult mai bine să nu fie publicată deloc, însă cel mai probabil afirmaţia lui era legată de cenzura care a ciopărţit fără milă cartea. Manuscrisul cenzurat este singurul pe care îl putem citi chiar astăzi, pentru că cel original a fost pierdut şi, chiar şi în această formă care probabil e destul de departe de intenţia autorului, cartea m-a captivat, poate pentru că abordează nişte teme care sunt de interes pentru mine.

Dorothy este fiica părintelui paroh din Knype Hill şi trăieşte conform strictelor reguli impuse de acesta, trebuie să fie în acelaşi timp persoana care îi uneşte pe credincioşi în biserică, organizând diverse activităţi care să atragă toate tipurile de oameni, dar şi fată în casa tatălui său, unde se confruntă cu stricteţea, zgârcenia şi nepăsarea acestuia. Şi totuşi trăieşte într-o stare de credinţă nestrămutată şi îşi pedepseşte orice gând aflat în neconcordanţă cu învăţăturile creştine, provocându-şi durere fizică.

Totul se schimbă când se trezeşte în Londra, fără nicio amintire despre cine şi ce este, trebuind să îşi asigure supravieţuirea: lucrând pe câmp, cerşind, trăind pe străzi. Chiar şi când îşi aminteşte, într-un final, cine este, ştie că nu se poate întoarce acasă – reputaţia ei pare a fi veşnic pătată.

O fată de preot poate părea o poveste clasică de tip Charles Dickens, dar e departe de a fi asta. Nu este povestea greutăţilor prin care trece Dorothy pentru a-şi restaura reputaţia sau pentru a-şi atinge visele, ci este povestea pierderii credinţei, povestea realizării că Dumnezeu nu există şi că, dacă el chiar există, este la fel de inutil cum ar fi şi dacă ar exista. Pentru că nimeni nu are nevoie de un Dumnezeu necunoscut, ale cărui căi sunt ascunse, imposibil de înţeles sau controlat în vreun fel, adevărata nevoie este aceea de a crede într-un astfel de Dumnezeu. Ceea ce îi aduce pe oameni în biserică nu este credinţa în Dumnezeu, pentru că rugăciunile pot fi făcute la fel de bine – chiar mai bine – în linişte, acasă. Ceea ce îi aduce pe oameni în bisercă este nevoia ritualului, a importanţei pe care ei, credincioşii, o capătă prin prisma acestui ritual. Iar Dorothy nu realizează asta printr-o revelaţie sublimă cauzată de un eveniment marcant. Trăind în condiţii cu totul noi şi diferite de cele obişnuite din casa tatălui său, trebuind să înfrunte sărăcia, foametea, ruşinea, Dorothy se trezeşte într-o zi având conştiinţa faptului că nu mai crede, iar asta pare cât se poate de natural pentru ea. Cât timp trăieşte în aceste condiţii, lipsa credinţei nu o înspăimântă, este înspăimântată de acest fapt doar când trebuie să se întoarcă acasă şi îşi dă seama că totul va fi diferit – nu în aparenţă, bineînţeles, pentru că va face aceleaşi lucruri ca înainte, dar interiorul ei se va fi schimbat inexorabil: dacă totul înainte era făcut pentru slava Domnului, totul avea un scop şi o semnificaţie, acum totul va fi gol, lipsit de sens şi de orice înţeles mai profund.

No, it was something far more fundamental; it was the deadly emptiness that she had discovered at the heart of things. She thought of how a year ago she had sat in this chair, with these scissors in her hand, doing precisely what she was doing now; and yet it was as though then and now she had been two different beings. Where had she gone, that well-meaning, ridiculous girl who had prayed ecstatically in summer-scented fields and pricked her hand as a punishment for sacrilegious thoughts? And where is any of ourselves of even a year ago? And yet after all – and here was the trouble – she was the same girl. Beliefs change, thoughts change, but there is some inner part of the soul that does not change. Faith vanishes, but need for faith remains the same as before.

(…)

She shifted her position in her chair.But after all, there must be some meaning, some purpose in it all! The world cannot be an accident. Everything that happens must have a cause – ultimately, therefore, a purpose. Since you exist, God must have created you, and since He created you a conscious being, He must be conscious. The greater doesn’t come out of the less. He created you, and He will kill you, for His own purpose. But that purpose in inscrutable. It is in the nature of things that you can never discover it, and perhaps even if you discovered it you would be adverse to it. Your life and death, it may be, are a single note in the eternal orchestra that plays for His diversion. And suppose you don’t like the tune? (…) But that was silly, really. For your not liking the tune was also part of the tune.

Her mind struggled with this problem, while perceiving that there was no solution. There was, she saw clearly, no possible substitute for faith; no pagan acceptance of life as sufficient to itself, no pantheistic cheer-up stuff, no pseudo-religion of “progress” with visions of glittering Utopias and ant-heaps of steel and concrete. It is all or nothing. Either life on earth is a preparation of something greater and more lasting, or it is meaningless, dark and dreadful.

Deşi nu are o importanţă majoră în economia romanului, în afară de aceea de a justifica o parte din timpul petrecut de Dorothy departe de casă şi a încununa viaţa nefericită a personajului chiar şi atunci când îşi găseşte ceva de lucru, scurta perioadă în care Dorothy a fost profesoară la una din şcolile private din suburbiile Londrei a fost poate partea mea preferată din carte. De ce? Pentru că asta i-a permis scriitorului să vorbească, prin prisma personajului, despre o temă curcială (şi foarte revelantă chiar acum, la noi în ţară): educaţia. Trebuie să recunoaştem că Dorothy e un personaj foarte progresist pentru perioada în care trăieşte: dincolo de revelaţia ei privind religia şi credinţa, dă dovadă de o viziune foarte modernă şi asupra educaţiei. Viaţa ei la şcoala privată pentru fete Ringwood House este o oglindă terifiant de fidelă a sistemului nostru de învăţământ: elevii sunt învăţaţi ceea ce se ştie din strămoşi că este important, ceea ce nişte persoane fără niciun fel de autoritate în domeniu consideră relevant. În cazul lui Dorothy aceste persoane erau părinţii copiilor care considerau că cele mai importante elemente erau cele care se puteau vedea şi cu care se puteau lăuda vecinilor şi prietenilor de familie (scrisul caligrafic al fiicelor lor, capacitate lor de a face calcule şi de a reda numele cât mai multor capitale într-un timp cât mai scurt). În cazul nostru este un Minister al Educaţiei alcătuit din persoane pentru care nota este adevăratul indicativ al eficienţei sistemului de învăţământ – de aceea singurele schimbări care chiar se fac sunt cele din ce în ce mai proaste ale modului de examinare, pentru a se ridica în mod artificial notele, fără vreo schimbar reală în nivelul de pregătire al elevilor sau în competenţele pe care aceştia le dobândesc la şcoală. Iar atunci când un dascăl înzestrat cu o viziune mai largă asupra scopului educaţiei, aşa cum se dovedeşte a fi Dorothy, încearcă să facă el însuşi o schimbare acolo unde poate interveni, este rapid redus la tăcere de ceilalţi mai mulţi, care nici măcar nu o fac neapărat din răutate, ci din pură ignoranţă, din convingerea sinceră că fac ceea ce e corect.

For she had grasped now that it is easy enough to keep children in order if you are ruthless with them from the start. Last term the girls had behaved badly, because she had started by treating them as human beings, and later on, when the lessons that interested them were discontinued, they had rebelled like human beings. But if you are obliged to teach them rubbish, you mustn’t treat them as human beings. You must treat them like animals – driving, not persuading. Before all else, you must teach them that it is more painful to rebel than to obey. Possibly this kind of treatment is not very good for children, but there is no doubt that they understand it and respond to it.

Before all else, you must teach them that it is more painful to rebel than to obey. De asta elevilor le e frică să protesteze, să îşi facă auzită vocea, pentru că cei care o fac sunt repede atacaţi de toţi oamenii care refuză să îşi vadă propriile greşeli, de la părinţi la profesori şi persoanele de vază din minister. Toţi se plâng de sistemul de învăţământ care este, în mod evident, plin de defecte, însă se vor alia împotriva celui care propune schimbarea, de teama că o parte din vină va cădea pe umerii lor.

Christopher Moore – “Mielul: Evanghelia după Biff, tovarășul de joacă al lui Iisus”

Posted on by Gabriela

Întotdeauna mi-au plăcut cărţile care iau o legendă, o poveste, ori un personaj bine împământate în conştiinţa colectivă şi în istoriile pe care le deprindem încă din copilărie şi care adaptează toate astea pentru a le transforma în altceva – poate fi o reîmprospătare a mesajului, o nouă viziune asupra lui sau ceva nou, care poate fi scandalos pentru unii şi savuros pentru alţii. De asta mi-a plăcut atât de mult Evanghelia după Iisus Hristos a lui Saramago, în care se ascunde revolta autorului în faţa unei figuri divine atât de idealizate şi care urmăreşte umanizarea lui Iisus. 

În romanul lui Moore, tonul este unul care ni se pare cât de poate de cunoscut, este cel pe care îl auzim în gândurile noastre, cel pe care îl întâlnim peste tot în jurul nostru şi nu coincide cu cel pe care ni-l imaginăm ca fiind caracteristic cuiva care a trăit acum 2000 de ani. După ce este readus la viaţă şi primeşte darul limbilor (deşi declară că nicio femeie din viaţa sa nu ar putea spune că nu a avut dintotdeauna acest dar), Biff devine naratorul unei poveşti care încearcă să acopere lipsurile semnificative din celelalte evanghelii. Şi cine ar putea-o face mai bine decât cel mai bun prieten al lui Iisus? Iisus, aţi spune. Dar în timp ce Iisus este ocupat să îşi înţeleagă destinul de mântuitor şi apoi să urmeze drumul care i-a fost hărăzit, Biff vede şi ce se întâmplă în jur: cum reacţionează oamenii, care sunt consecinţele pe care acţiunile mesianice ale lui Iosua le pot avea.

Dar m-am grăbit. Pentru că Iosua (zis Iosi) şi Levi (zis Biff) nu sunt decât doi copii evrei obişnuiţi, iar în primii ani de viaţă Iosi nu se aseamănă mai deloc cu un mântuitor, dacă nu punem la socoteală învierea de şopârle şi cea temporară (cca. 10 minute) a unei bătrâne. Însă citind cartea pare că asişti la un show de stand-up comedy (sau poate sunt eu atât de mare fan încât totul mi se pare un show de stand-up). Dacă n-ar fi obligat de îngerul Raziel să stea închis în camera de hotel, Biff probabil ar face turnee în jurul lumii strângând milioane de oameni la spectacolele sale (poate ăsta a şi fost planul îngerului atunci când i-a dat darul tuturor limbilor şi nu doar pe cel al englezei, pentru a putea scrie evanghelia).

Eu una m-aş duce la show-urile sale. Dar ştiu o tonă de oameni care n-ar face-o. (Mă rog, nu-i ştiu personal, dar înţelegeţi voi.) Oamenii ăia care au citit cartea şi au strâmbat din nas la faptul că Moore îndrăzneşte să aducă vorba de budism şi hinduism, de filosofia confucianistă sau taoistă, de kung fu şi de alte arte marţiale şi să insinueze că nu e creştinismul singura religie care vorbeşte despre bunătare, toleranţă şi acceptare (blasfemie!!!), mai fac câteva comentarii despre lipsa de acurateţe a datelor furnizate în carte şi a atmosferei din majoritatea scenelor care e prea familiară să fie scoasă dintr-o evanghelie, uimiţi că romanul pe care îl citesc chiar e un roman, adică un text de ficţiune în care oricum realitatea e subordonată intenţiei autorului care, şocant, NU e un istoric. Ah, era să uit,  mai sunt aceia care spun că nici nu se compară cu Evanghelia după Iisus a lui Saramago, de parcă ideea întregului roman era să se compare. Ghiciţi ce, nu era! Cei doi autori au cu totul alte intenţii, Saramago satirizează şi critică, în timp ce Moore nu abordează teme la fel de grave, dar asta nu înseamnă că nu are un mesaj la fel de profund. Singura diferenţă e pozitivitatea cu care e transmis.

După ce asistăm la inventarea sarcasmului, suntem martorii primelor sale folosiri şi a perfecţionării acestui instrument care dăinuieşte încă şi e foarte prezent în medie în 50% din conversaţiile pe care le purtăm zilnic (95% în cazul meu, deci nu pot decât să-i mulţumesc lui Biff pentru minunata invenţie). Şi am râs citind cartea asta, am râs în tren primind priviri suspicioase, am râs în metrou bucuroasă că e destul zgomot să nu mă audă nimeni, am râs acasă dorindu-mi să mă audă cineva ca să pot împărtăşi gluma de care tocmai m-am bucurat. Cum ar fi faptul că vocea lui Dumnezeu seamănă cu vocea lui Darth Vader. Dar de ce să povestesc când pot să dau câteva exemple.

Cum ar fi ăsta, când aflăm despre viaţa sexuală a îngerilor:

– Raziel, tu ai echipament?

-Echipament?

-Dotare, măciucă, sculă, pulă – ai aşa ceva?

-Nu, zise îngerul, nedumerit că-mi vine să-l întreb aşa ceva. La ce mi-ar folosi?

-La sex. Îngerii nu fac sex?

-Ei, ba da, dar nu folosim aşa ceva.

-Deci există femei înger şi bărbaţi înger?

-Da.

-Şi faceţi sex cu femeile înger.

-Corect.

-Cu ce faceţi sex?

-Cu femeile înger. Tocmai ţi-am zis.

-Nu, aveţi organ sexual?

-Da.

-Mi-l arăţi?

-Nu-l am la mine.

-A.

Mi-am dat seama că există unele lucruri pe care aş prefera să nu le ştiu.

Sau momentul în care Biff critică evoluţia vârstei medii a populaţiei:

De fapt, faţă de cum era pe vremea mea, peste tot erau neînchipuit de mulţi bătrâni – ei, nu la televizor, dar în rest peste tot. Oameni buni, voi aţi uitat cumva cum se moare? Sau aţi consumat toţi tinerii la televizor, astfel că n-a mai rămas nimic în afară de păr cărunt şi carne zbârcită? Pe vremea mea, dacă văzuseşi patruzeci de veri, era cazul să începi să te gândeşti să faci paşi, ca să laşi loc tinerilor. Dacă rezistai până la cincizeci, bocitoarele începeau să te privească urât când treceau pe lângă tine, ca şi cum ai fi încercat deliberat să le laşi fără obiectul muncii. Tora zice că Moise a apucat o sută douăzeci de ani. Presupun că neamul lui Israel se ţinea după el, să vadă când o să cadă din picioare. Probabil că se făceau pariuri.

Dacă reuşesc să scap de înger, n-o să-mi pot câştiga traiul ca bocitor profesionist dacă voi, ăştia, n-aveţi bunul simţ să muriţi.

Cum rămâne cu diferenţele dintre turismul de astăzi şi cel de acum 2000 de ani?

Era un han de opt târfe, dacă aşa se măsoară hanurile. (Înţeleg că acum hanurile se măsoară în stele. Noi stăm în momentul ăsta într-un han de patru stele. Nu ştiu cum se transformă târfele în stele.) În orice caz, în ziua aceea erau opt târfe în faţa hanului.

Alternarea planurilor e foarte ingenios folosită – planul prezent e foarte amuzant, în timp ce planul poveştii aduce suspansul care vine cu urmărirea drumului lui Iosua. Astfel, ambele planuri sunt aşteptate cu la fel de mult entuziasm de cititor. 

Un ultim lucru ce merită precizat e că romanul nu e total lipsit de acurateţe, pentru că redă destul de fidel viaţa evreilor din acea perioadă şi împrumută scene din evanghelii pe care le dezvoltă în folosul propriei naraţiuni. Asta înseamnă că textul lui Moore nu e nici pe departe lipsit de documentaţie şi că toate nepotrivirile care îi supără pe unii şi fascinează pe alţii sunt făcute în mod deliberat, aşa cum aflăm şi în postfaţa care nu vine ca un îndrumar de lectură, ci ca o explicaţie pe care noi nu am cerut-o, iar ceilalţi n-o vor aprecia. Textul e şi o critică la adresa felului în care aceste legende au fost interpretate de-a lungul timpului pentru a crea din ele, de exemplu, filme de succes (Maria Magdalena, înfăţişată întotdeauna drept prostituată, deşi niciun text biblic nu precizează acest detaliu).

Şi chiar dacă am povestit mai mult despre elementele amuzante din roman, nu putem sări peste cele moralizatoare, profunde – în definitiv, oricât ar fi modificat, Iisus rămâne să predice iubirea şi bunătatea. Pe lângă învăţăturile creştine (îmbogăţite cu altele nonexistente, dar bine formulate), aflăm că nu doar cei care nu-l cunoşteau pe Iisus n-au crezut în el (romanii care l-au crucificat), pentru că nu-i puteau înţelege natura divină. Credinţa e un fenomen foarte complex, ea nu e periclitată doar de necunoaştere, ci şi de cunoaşterea prea amănunţită. Pentru Biff, Iosua este mult prea uman pentru a fi tot ceea ce spune, iar finalul de un tragism comic ne demonstrează asta.

Ioana Bradea – “Înalt este numele tău”

Posted on by Gabriela

Cine ar fi crezut vreodată că un roman de 94 de pagini poate spune atât de multe? Scriitura celui mai recent roman al Ioanei Bradea, Înalt este numele tău, este foarte densă, fără a da însă impresia că ceva e în plus. Iar lectura are mai multe interpretări, de la cea istorică, la cea simbolică sau spirituală, dacă nu chiar religioasă – căci romanul îi este adresat lui Dumnezeu. Deci nu e un roman nişat pe o singură categorie de cititori.

Fiecare dintre patru părţi este un monolog (!?) adresat unui personaj distinct de către o voce narativă care rămâne omniscientă, dar termenul de voce e mai potrivit decât niciodată. Cititorul nu mai are senzaţia că ascultă o simplă poveste relatată de cineva, ci devine pe rând fiecare din cele patru personaje, luând cunoştinţă de alterităţile lumii descrise, o lume desacralizată, pe care simpla invocare a numelui divin nu o poate salva.

Salvarea există însă, îmbrăcând forma memoriei, căci toate personajele se raportează într-un fel sau altul la aceasta. Personajele care deschid şi închid romanul, scribul cetăţii şi arhitectul italian fac parte din procesul memoriei prin abilităţile creatoare, în timp ce personajele din a doua şi a treia parte sunt cele care îşi pot găsi liniştea în aceasta. Povestea Margaretei înfăţişează căutarea sa neîncetată pentru a-l găsi pe acela care i-a fost predestinat, fiind o un fir comun pentru toate celelalte planuri, în timp ce Maria, personajul din cea de-a treia parte este mai degrabă o victimă, îngropată de vie după ce înfăptuieşte un act dezonorant şi aspru pedepsit de societate. Pentru ele existenţa romanului este vitală, căci este singura lor formă de supravieţuire.

Mai ștergi cu pana câte un cuvânt nepotrivit sau, enervat deodată, mototolești foaia cumpărată pe bani grei de negustorii tăi tocmai din târgurile venețiene și o arunci cât colo și te întinzi spre altă coală, pe care te străduiești din nou să aranjezi istoria cum se cuvine, să așterni aici toate faptele cetății – uneori sângeroase, păcătoase ori nerușinate, alteori glorioase și pline de surprize, uneori preschimbate în incredibile fapte de arme înălțate spre slava lui Dumnezeu, alteori pătate de impostori, curve și soldați idioți – oricum or fi fost, este destinul tău să ilustrezi, poate chiar să îndrepți și, în cele din urmă, să făurești respirația atât de zbuciumată a cetății ce-i învăluie între mrejele ei de păianjen chiar și pe descreierații ăștia care admiră înspăimântați, la câțiva pași de tine, cum taie gâdele căpățâna ungurului cu un singur ochi…

Legătura dintre creaţie şi Dumnezeu este pregnantă la autoare, cea dintâi fiind o cetate a cărei existenţă trebuie să fie certificată de cel din urmă, în timp ce creatorului nu-i rămâne decât să devină una cu cele două, unindu-le pentru totdeauna.

De-acum poate să vină şi episcopul să-şi slujească odată Sfânta Liturghie şi să sfârşească întreaga construcţie, căci tu, dezlipindu-ţi uşor degetele de balustrada de piatră a balconului, eşti pregătit de zbor, doar o clipă te mai întrebi, înainte – dacă numele lui este înalt… De-acum şi tu, mare şi îndeajuns de puternic fiind, poţi să învălui catedrala într-un abur sfînt şi suflînd peste ea, în zbor, s-o aduci negreşit la viaţă, doar ca s-o urmăreşti apoi cu priviri înceţoşate, zdrobit într-o baltă de sînge fără sens, cum îşi strînge poalele aproape cu braţe lungi, gata să-ţi întoarcă spatele, şi, aruncîndu-ţi peste umărul pietros un surîs, o ultimă privire trufaşă care străpunge aerul uscat, să-şi ia picioarele-n spinare şi să părăsească pentru totdeauna această cetate uitată de rege şi

Am primit cartea cadou de la profa aia cool de care nu m-am ferit să vorbesc nici în celelalte recenzii, alături de mesajul m-am gândit că ai vrea să încerci şi altceva. N-am înţeles prea bine ce este acel altceva, căci nu sunt chiar străină de literatura română contemporană (chiar dacă am câteva lipsuri), însă acum înţeleg. E un roman atipic, ca scriitură şi ca temă. Iar după titlu, n-ar fi fost un roman pe care să-l fi luat în mod voluntar  de pe raftul vreunei librării, dat fiind că prefer să nu-mi îngreunez existenţa cu texte cu tematică religioasă. Cu toţii judecăm din când în când o carte după titlu (căci dacă aş fi judecat-o după copertă, aş fi fost cucerită cu siguranţă).

Acum înţeleg de ce e altceva, dar câteodată altceva e ceea ce cauţi şi

Elif Shafak – “Cele trei fiice ale Evei”

Posted on by gabicaqt27

The Sinner, the Believer and the Confused.

Este vorba de spiritualitate, abordată din perspectiva cuiva care nu ştie, de fapt, cum să o abordeze, a unui personaj prins continuu între cele două extreme, între cei care cred cu o forţă uimitoare şi cei care neagă cu o convingere devastatoare şi care este dezechilibrat tocmai de lipsa a ceva în care să creadă cu adevărat, fie că este vorba de a susţine ceva sau de a se opune cuiva.

Is there really no other way, no other space for things that fall under neither belief nor disbelief – neither pure religion nor pure reason? A third path for people such as me? For those of us who find dualities too rigid and don’t wish to conform to them? Because there must be others who feel as I do. It is as if I’m searching for a new language. An elusive language spoken by no one but me…

Peri nu este confuză doar în ceea ce priveşte ce ar trebui să creadă, ci pare a face din indecizie modul său de viaţă, din dorinţa de a nu supăra pe nimeni, de a nu deranja. Acţionează ca un element de echilibru între cei doi părinţi, între cele două prietene, Shirin şi Mona, dar şi între cele două culturi, între Est şi Vest.

La fel ca autoarea, de altfel, care alege să scrie în engleză despre lucruri care vizează mai ales cultura turcească, analizând obiceiurile şi tradiţiile estice dintr-o perspectivă vestică.

In many parts of the world you were what you said and what you did and, also, what you read; in Turkey, as in all countries haunted by questions of identity, you were, primarily, what you rejected. It seemed that the more people went on about an author, the less likely it was that they had read their books.

La fel ca toate romanele lui Elif Shafak, o problemă îndelung dezbătută este cea a condiţiei femeii. Dacă în literatura română, personajele feminine demne de luat în seamă pot fi numărate pe degetele de la o mână, la autoarea Bastardei Istanbulului şi a Celor patruzeci de legi ale iubirii, acestea sunt omniprezente. Eroinele din Cele trei fiice ale Evei au păreri şi personalităţi puternice, ceea ce este de înţeles, pentru că un conflict precum cel cu care se confruntă Peri nu ar putea aparţine cuiva cu o minte mai puţin complexă.

There was a type of boyfriend in the Middle East who became irritated if you rejected his sexual advances; yet, at the same time, the moment you began to respond passionately to his desire, you lost your value in his eyes. Doomed if you said ‘no’, doomed if you said ‘yes’. Either way, it was a no-win situation.

Şi este uimitor în câte feluri poate fi citit romanul. Poate fi citit ca o carte despre contrastele culturale dintre două lumi foarte diferite, ca o carte despre o adolescentă care încercă să se acomodeze cu viaţa de studentă, o carte despre cum o amintire poate influenţa tot ceea ce eşti chiar şi după paisprezece ani. Însă tema Dumnezeu este cea care mă va face să recomand cartea şi poate să o recitesc la un moment dat.

‘I have no sympathy for religion, or for the religious, but you know why I’m still fond of God?

Because He is lonely, Pericim, like me… like you. All alone up there somewhere, no one to talk to – okay, maybe a few angels, but just how much fun can you have with the cherubim? Billions pray to God, “Oh, give me victory, give me money, give me a Ferrari, do-this-do-that…” Same words over and over, but hardly anyone goes to the trouble to get to know Him.’

(…)

I think God comes in many pieces and colours. I can build a peaceful God, all-loving. Or I can build an angry God, punishing. Or maybe I’ll build nothing. God is a Lego set.

Dumnezeu pare atât de similar nouă, deoarece imaginea lui şi, în fond, întreaga lui existenţă depinde de percepţia pe care o au alţii despre el. Şi Dumnezeu şi noi şi întreaga lume pot fi înghesuite într-un set de Lego, dacă asta nu s-a întâmplat în timp ce noi eram prea ocupaţi să ne considerăm importanţi.