Jonathan Coe – “Cercul închis”

După ce termin o carte, îmi place să citesc şi câteva recenzii, pentru că foarte aproape de plăcerea lecturii în sine în topul meu de activităţi preferate se află dezbaterea cu privire la cărţi şi la subiectele abordate în ele. Asta am făcut şi acum, însă când am căutat pe Google titlul am afla că ar fi unul tipic şi destul de previzibil pentru o serie fantasy, însă romanul lui Coe, scris pentru a continua povestea personajelor ajunse la maturitate din Clubul putregaiurilor, despre care am scris acum vreo săptămână, e chiar la polul opus: nu doar că îi lipsesc cu desăvârşire elementele fantasy, dar pare că s-a depus un efort supraomenesc pentru ca naraţiunea să fie cât mai adânc înfiptă în realitate. Textul se suprapune cu realitatea istorică a ultimilor 40 de ani , înglobând relatări şi păreri cu privire la terorism, politică, rasism şi alte probleme încă actuale într-un mod ce pare aproape nenatural: toate personajele se grăbesc să-şi spună părerea, înainte să fie lăsate să acţioneze în conformitate cu aceasta sau nemaiprimind ocazia să o facă.  Şi cred că tot ce am spus mai sus se vede foarte clar în fragmentul de mai jos, replică a lui Claire:

Şi să ştii că, într-un fel, deşi e foarte urât c-o spun, atentatul din Birmingham a fost o atrocitate mai mică dacă priveşti lucrurile statistic, dacă-l compari cu Lockerbie, dacă-l compari cu exploziile din Bali, cu 11 septembrie sau cu numărul total de civili care au murit în războiul din 2003 din Irak. Şi ce s-ar întâmpla dacă ai încerca să explici toate morţile astea şi toate vieţile distruse – dac-ai încerca să te-ntorci de fiecare dată la originea lucrurilor? Ai înnebuni? Altfel spus, e o nebunie să încerci aşa ceva, sau de fapt e singurul lucru sănătos – să admiţi că la scară mare sau mică, oameni perfect obişnuiţi şi perfect nevinovaţi îşi văd mereu vieţile făcute zob de forţe pe care nu le pot controla, fie ele evenimente istorice sau pur şi simplu ghinionul de rahat de-a ieşi din casă taman în ziua când trece pe-acolo un şofer beat, care conduce cu peste o sută de kilometri pe oră, dar chiar şi atunci poţi să dai vina de cultură, pe cultura care i-a spus să e cool să meargă cu peste o sută pe oră sau pe cultura care l-a transformat într-un alcoolic, şi cum spuneam, poate că asta e de fapt lucrul sănătos pe care poţi să încerci să-l faci, să nu mai ridici din umeri, să nu mai spui chestii de genul “Viaţa e un hazard” sau “Se mai întâmplă şi de-astea”, fiindcă dacă te gândeşti bine, totul are o cauză.

Spre deosebire de volumul anterior, naraţiunea este mai uşor de urmărit. Numărul de personaje este încă semnificativ, dar ele sunt destul de clar grupate pe câteva fire narative care se încrucişează adesea, fără a crea însă ambiguitate. Întâlnim povestea celui despre care toată lumea credea că va avea un viitor strălucit ca scriitor, dar care nu reuşeşte să se dea un final romanului pe care îl scrie de zeci de ani şi care numără deja mii de pagini şi care ar trebui să revoluţioneze lumea literară prin mijloacele neconvenţionale şi metaliterare prin care cititorul şi romanul sunt conectaţi. Suntem faţă în faţă cu politicianul al cărui partid urmăreşte interese pe care el nu le poate susţine, dar este nevoit să le aprobe pentru a fi privit în continuare cu ochi buni. Şi mai ales, primim continuarea istoriilor pe care Clubul putregaiurilor le-a lăsat în aşteptare.

Personajele rămân încă nişte simple tipuri, deşi li se conturează o serie de motivaţii şi trăsături definitorii, ele nu capătă o adâncime reală, ci doar răspund nevoii autorului de a-şi transmite mesajul: scriitorul aspirant şi geniul aflat în pană de inspiraţie, politicianul cu o latură umană, soţia dedicată familiei, adultul încă obsedat de iubirea din adolescenţă sau tânăra aflată în căutarea tatălui. Toate aceste personaje sunt doar unelte pe care Coe le foloseşte pentru a construi geometria romanului.

Astfel, romanul e constituit dintr-o sumă de cercuri mai mult sau mai puţin închise, însă acestea nu sunt concentrice, ele se intersectează, se conţin sau se exclud, creând un puzzle peste care se suprapune realitatea. Intenţia autorului este aceea de a discuta cu seriozitate subiecte importante, însă îngrămădirea lor în pasta epică nu e cea mai reuşită, pare că totul e în grabă, că scriitorul e atât de entuziasmat de finalul pe care l-a ales încât vrea să îl prezinte cât mai repede cititorului. Totuşi, nu pot decât să îi înţeleg entuziasmul, pentru că finalul închide un nou cerc într-un mod ce te face să zâmbeşti, dar îţi şi lasă un vag gust amar, pentru că modernitatea nu mai are cum să dea un final fericit fără să fie ipocrită:

(…) în clipa aceea, cei doi nu doreau de la viaţă decât şansa de-a repeta greşelile comise de părinţii lor, într-o lume care încă se căznea să decidă dacă putea să le îngăduie luxul ăsta.

Orhan Pamuk – “Femeia cu Părul Roşu”

Femeia cu Părul Roşu îşi vopseşte părul cu henna, singură, pentru că îşi alege culoarea părului din proprie voinţă. Femeia cu Părul Roşu e nevoită să renunţe la dragostea ei din interese politice. Femeia cu Părul Roşu iubeşte teatrul.

Te vei îndrăgosti de Femeia cu Părul Roşu când veţi trece prima dată pe lângă ea şi n-o vei uita niciodată. Te vei lăsa sedus de ea, fără să bănuieşti măcar cum te-a ales. Vei avea 16 ani şi ea va fi prima pentru tine.

În noaptea aceea am făcut pentru prima oară dragoste cu o femeie. A fost teribil de răscolitor şi la fel de minunat. Toate ideile pe care le nutream înainte cu privire la viaţă, la femei şi la mine însumi s-au schimbat într-o clipă: Femeia cu Părul Roşu m-a învăţat să mă cunosc şi m-a învăţat, totodată, sensul fericirii.

N-o vei mai vedea pe Femeia cu Părul Roşu multă vreme, însă imaginea ei şi amintirea evenimentelor care s-au întâmplat atunci va rămâne undeva în spatele memoriei tale în timp ce vei încerca să trăieşti de parcă nimic nu s-a întâmplat. Iar când o vei revedea pe Femeia cu Părul Roşu, ţi se va părea la fel de fermecătoare.

Doar că romanul lui Orhan Pamuk nu e un roman de dragoste. E mai degrabă un roman despre absenţa dragostei, despre absenţa dragostei paterne şi despre dezechilibrele care vin la pachet cu ea.

Înseamnă că nu s-a purtat cu tine ca un tată, a zis Femeia cu Părul Roşu. Găseşte-ţi altul! În ţara asta, oamenii au mulţi taţi. Părintele-stat, Dumnezeu-tatăl, părintele-general, părintele-mafiot… Aici nimeni nu poate trăi fără tată!

Lipsit de tată şi mai apoi de un fiu, crezând că l-a ucis pe meşterul pe care l-a privit ca pe un tată timp de o lună, Cem Çelik devine pasionat de cele două poveşti din culturi diferite în care are loc confruntarea dintre tată şi fiu, fără ca vreunul dintre cei doi să fie conştient de identitatea adversărului său: mitul lui Oedip şi cel al lui Rostam şi Sohrab.

Cem renunţă la visul său din copilărie, acela de a deveni scriitor şi alege o carieră ceva mai practică. Îşi continuă viaţa şi se căsătoreşte cu Ayşe, alături de care continuă studiul celor două legende, fără a-i dezvălui însă motivul obsesiei lui. Însă ştiţi ce se spune despre legende.

Asta pentru că lucrurile despre care se povesteşte în basmele şi legendele de pe vremuri se sfârşesc prin a ni se întâmpla şi nouă. Cu cât citiţi mai multe legende şi cu cât credeţi mai mult în ele, cu atât ajunge să vi se întâmple mai des ceea ce stă scris în ele. Poveştile pe care le ascultaţi sunt numite, de fapt, legende pentru că vi se întâmplă şi vouă.

Viaţa lui Cem respectă regula asta, paralele dintre aceasta şi cele două poveşti fiind trasate cu dibăcie, însă care din cele două figuri paterne va fi?

Orhan Pamuk este acelaşi. Cuvintele lui curg fără întreruperi, parcă fără schimbări de ritm şi de asta e cu atât mai şocant când evenimentul care strică echilibrul are loc, nu doar că e neaşteptat, ci câteva pagini după încă te întrebi dacă s-a întâmplat cu adevărat, dacă moartea cuiva poate fi povestită cu atâta seninătate sau dacă doar îţi joacă feste imaginaţia. Şi de fapt nimic nu poate definit doar de această simplitate a limbajului, pentru că în el se ascund noi înţelesuri.

Pe alocuri, scriitura lui Orhan Pamuk sună ca o poezie. Şi ştiţi ce se spune despre poeţi.

Pe poet trebuie mai întâi să-l spânzuri, pentru ca mai apoi să plângi la picioarele spânzurătorii sale.