Nu am citit până acum nimic de Veronica D. Niculescu. Dar la una din ultimele vizite în librărie, cărțile ei au devenit dintr-o dată foarte tentante. Am stat în cumpănă alegând între Simfonia animalieră, Quilt și Pescărușul de la geam. Acum îmi doresc să le fi luat pe toate.
Am ales Pescărușul de la geam pentru că, fiind scris sub forma unui jurnal de observație, părea că îmi va oferi o perspectivă cât mai puțin stilizată asupra acestei observații și asupra relației dintre om și pescăruș care se construiește încet, neinvaziv și cu blândețe. În paginile acestei cărți avem jurnalul aproape zilnic din anul 2021 pe care autoarea îl ține despre pescărușul Grégoire, pe care îl observă de aproape 6 ani în București. Din 2016 și-a notat datele în care Grégoire a început să își facă cuib împreună cu partenera sa, numărul de ouă depuse și al puilor care supraviețuiesc, data la care aceștia își iau zborul pentru prima dată, dar observă și rutina lor zilnică, personalitatea lor, felul în care comunică în diverse situații. Deși putem să credem că doar femeia îl observă pe pescăruș, aflăm destul de repede că este și ea la rândul ei observată – pescărușul o vede prin fereastra ei, se așază pe pervaz uneori în timp ce aceasta lucrează sau doar se privesc, își recunosc existența unul alteia.
Printr-un ochi de geam cât palma, între ghiveciul de lut al copăcelului de jad, rama ferestrei și pervaz – chiar pe deasupra binoclului așezat acolo -, pe acolo îi văd ochiul fantastic și pe acolo se uită Grégoire la mine și-n casa mea, la fel cum și eu mă tot uit la el și în casa lui. Ochi în ochi.
pagina 220
Ceea ce începe ca observație amatoare, așa cum autoarea o numește de câteva ori în carte, este clar mult mai mult de atât după 6 ani, iar dorința de neintervenție pe care autoarea o exprimă este încălcată de mai multe ori, atunci când, de exemplu, Ariadna, partenera lui Grégoire, este rănită iar Grégoire trebuie să crească singur puii și nu poate să caute hrană la fel de mult, așa că femeia cumpără hrană pe care le-o lasă pe pervaz; sau când unul din pui cade din cuib înainte să poată zbura, iar autoarea îi contactează pe cei în curtea cărora a căzut pentru a îl returna cuibului.
În ambele din aceste cazuri, intervenția vine ca urmare a unei înțelegeri pe care omul a dobândit-o cu privire la limbajul pescărușilor. Nu își dă seama de căderea puiului decât pentru că strigătele părinților erau aceleași pe care le foloseau când își încurajau puii să zboare, doar că mai intense. Câți dintre noi am avut răbdarea să ascultăm strigătele pescărușilor destul cât să le descifrăm înțelesul? Nu foarte mulți. Mult mai mulți dintre noi am interacționat cu alte animale non-umane, câini, pisici și alte specii, și știm că asta e adevărat, că sunetele pe care le scot, chiar dacă sunt în limbaj non-uman, nu sunt fără înțeles. Cu toate astea, animalele non-umane sunt numite fără voce, chiar și de către persoanele care fac activism pentru animale și care consideră că sunt o voce pentru cex fără voce. Dar animalele non-umane au voce, o voce pe care noi nu învățăm să o ascultăm, au capacitatea de a construi relații pe care noi nu învățăm să le construim decât dacă relația ne este benefică nouă, au personalitate, agentivitate, vieți complexe și făcute și mai complexe și dificile de către oameni și dorința lor de a crea spații atât de igienizate încât nu permit existența altor specii.
Cred că există mereu o linie foarte fină și deloc bine definită între un antropomorfism injust al animalelor non-umane și o relaționare autentică între un om și un animal non-uman. În relațiile pe care le avem cu animalele non-umane firește că proiectăm foarte multe din sentimentele și interpretările pe care le-am dezvoltat ca ființe sociale într-o societate umană, iar asta poate să fie în detrimentul relației cu un animal non-uman și să ducă la o barieră de înțelegere care nu ne dă voie să cunoaștem cu adevărat animalul. Totuși eu sunt de părere că a interzice să asociem relațiilor noastre multispecii oricare dintre interpretările pe care le cunoaștem din cele din interiorul speciei noastre poate fi la fel de injust, pentru că le pozitează pe animalele non-umane ca pe niște ființe veșnic străine și imposibil de accesat. Relaționarea multispecii înseamnă explorarea și îmbrățișarea diferențelor, inclusiv și mai ales ale celor care sunt și care poate vor rămâne mereu incomprehensibile nouă, dar și cultivarea lucrurilor pe care le avem în comun, ca indivizi și persoane umane sau non-umane.
În acest roman, bariera dintre uman și non-uman rămâne fereastra camerei autoarei, ca un portal multispecii. Ce cred că e important este că această barieră nu e un zid de netrecut, ci o barieră transparentă care se poate ridica atunci când fereastra e deschisă, parcă ilustrănd perfect dualitatea pe care o exprimam mai sus care e mereu inclusă în relațiile multispecii. Firește, această barieră fizică rămâne problematică, pentru că încă împarte în mod nedrept lumea în interior și exterior, spațiu alocat omului și spațiu liber sau mai liber, pentru că omul (ca specie, nu ca individ, deși uneori și ca individ) poate oricând să îl facă inaccesibil și nelocuibil pentru persoanele non-umane. Până la îndepărtarea barierelor, însă, fereastra mediază interacțiunea dintre cele două persoane:
Am mai făcut un pas înainte și-am revenit la fereastră, cu aparatul încă în mână, în vreme ce el stătea în colțul lui de pervaz. Și acolo, atunci, înalt, impunător – și curajos, și prietenos, și dulce, și precaut totodată -, s-a lăsat fotografiat pe îndelete.
L-am fotografiat întreg și i-am făcut portrete, din față și din profil, i-am surprins detalii, ochii, mai ales ochii. El s-a întors așa și așa, cum îmi stă așa?, dar așa?, și uite-mă și așa. Sigur, nu mi-am pierdut mințile, pescărușul nu are cum să știe că îl fotografiez, nu are cum să știe nici ce înseamnă o imagine falsă, o copie din pixeli sau din hârtie, însă, în felul lui, ceva știa, ceva simțea – că îl privesc intens, cu admirație și fără să îl pun în pericol, da, sunt sigură că privirea mi-o înțelege (sau respirația?) și simte că nu i se întâmplă nimic, că aparatul ăsta din care iese un tub negru nu trage, nu e o armă (porți tu cumva în gene, moștenită, spaima de arme de foc, pescărușule?). Nu știu să explic, nici nu trebuie explicat. Dar știu că Grégoire mi-a pozat.
pagina 110
Multe persoane care au făcut recenzii acestui roman și chiar autoarea au explicat sau argumentat că această carte este rezultatul unui an pandemic, plin de izolare și carantină, când lipsa interacțiunii umane a putut lăsa loc celei interspecii. Și deși scrierea atentă a datelor din fiecare zi și publicarea acestui jurnal poate fi explicată astfel, anii care au precedat pandemiei au creat și hrănit această relație la rândul lor. Relațiile multispecii nu sunt doar o alternativă atunci când cele din cadrul speciei noastre întâmpină dificultăți, sunt greu de susținut, ci sunt și trebuie să fie parte a rețelei noastre de relații.
Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib a fost o bucurie neașteptată pentru mine, prezentând o întâlnire cu non-umanul care nu încearcă să îl transforme pe acesta din urmă într-o lecție despre uman, într-un simbol pe care oamenii să îl poată însuși într-un mod care să îl înstrăineze complet de referentul non-uman. Este un roman despre un pescăruș, Grégoire, despre partenera sa, Fiona, despre puii lor, Jack, Victor și Isa, și despre femeia care îi vede, în cel mai activ și profund al acțiunii de a vedea. Nu ar trebui ca asta să mă emoționeze atât de tare, dar o face, și las emoția aceasta să vină.
Nu știu cum să închei, așa că voi lăsa aici un ultim citat din carte:
Știu că numele astea, poate caraghioase, n-au sens la asemenea păsări. Pentru ele. Dar pentru mine, da. N-o să-i strig niciodată pe nume, la fel cum n-o să-i gâdil niciodată pe burtică. Însă, pe de altă parte, nici nu sunt doar niște etichete, care să mă ajute să-i identific și să le pot spune povestea. În toți ceilalți ani, de altfel, nu doar acum, păsările au avut nume. Grégoire nu e doar un pescăruș. E unul dintre acești pescăruși, unul anume, cel pe care-l cunosc. Un șef de colonie, cu atitudine, cu istorie, cu poveste. Cu anumite trăsături. Mi-e dor de Ariadna, pe care n-am mai zărit-o de mult. Mi-e dor de Fred și Barney și bănuiesc că ei zboară pe aici, stârnind ceva agitație, și mi-e dor de Mici-kiki. Îmi place să pot spune exact de care dintre ei mi-este dor.
pagina 120
A reader has no favourite book 