Guzel Iahina – “Zuleiha deschide ochii”

Zuleiha deschide ochii și acceptă tot ceea ce îi rezervă viața – fie că e vorba de a fi o soția supusă a unui tătar ursuz și nora unei femei parcă lipsite de suflet sau de călătoria inumană cu trenul alături de sute de alți țărani deschiaburiți.

Atunci când am citit prefața cărții, scrisă de Ludmila Ulițkaia, am rămas puțin nedumerită de adjectivul “feminin”. Romanul lui Guzel Iahina este “feminin”. De ce împărțim pe sexe până și literatura?, mă întrebam. Dar acest adjectiv nu este folosit pentru a spune că acest roman aparține femeilor, ci că feminitatea este peste tot între paginile cărții. Nu acea feminitate stereotipă care le înfățișează pe femei ca pe niște obiecte cu atât mai utile cu cât sunt mai delicate, ci acea feminitate a puterii resemnate, a sacrificiului pe care femeile au fost condiționate parcă să îl facă. Feminitatea e caracterizată de anduranță, nu de vitejia pe care o asociem, dimpotrivă, masculinității. Pentru că refuzăm femeilor conceptul de curaj, deși oricine i l-ar refuza Zuleihăi dă dovadă doar de ipocrizie. Pentru a-și proteja fiul, ea face mai mult decât pare a fi posibil pentru orice ființă umană și, deși încearcă să se încadreze în feminitatea clasică pe care a deprins-o din familie (modestie exagerată și supunere), ea descoperă feminitatea autentică, care îi conferă rezistență.

În toată viața ei nu pronunțase de at âtea ori “eu” cât într-o lună de închisoare. Modestia înfrumusețează – nu se cuvine ca o femeie cinstită să spună “eu” fără motiv. Până și limba tătară e construită în așa fel încât poți să trăiești toată viața fără să spui măcar o dată “eu”: în orice împrejurare ai vorbi despre sine, verbul va fi pus la forma necesară, schimbându-i-se terminația, așa încât devine inutilă folosirea acestui mic cuvânt al vanității.

Zuleiha nu pricepea cum de se poate ca atâtea versuri diferite, complicate și foarte lungi să încapă într-o singură minte, și aceea de femeie.

În așezarea pe care puținii supraviețuitori o întemeiază în Siberia, pe Angara, Zuleiha are un singur scop: să îl îngrijească pe Iusuf și toată viața ei se învârte în jurul copilului care reușește să crească într-o lume ce pare atât de potrivnică vieții. Dar în timp ce își crește fiul, Zuleiha își dă seama că noua sa viață e mult schimbată, că normele pe care trebuia să le respecte cu soțul ei sunt absurde aici – cum să nu trăiască sub același acoperiș cu un alt bărbat când de asta depinde viața fiului ei și cum să nu vâneze când e cel mai bun vânător din sat? În această nouă lume, Zuleiha începe să înțeleagă realitatea altfel decât până atunci, își dă seama că e mult mai mult decât un set de reguli impuse de alți oameni. Viața curge independent de așteptările oamenilor, natura are propria organizare.

Aici moartea era peste tot, dar o moarte simplă, inteligibilă, înțeleaptă în felul ei, dreaptă chiar: frunzele și acele de brad zburau din copaci, și putreazeau în pământ, tufișurile se uscau și erau strivite sub laba puternică a ursului, iarba ajungea să fie prada cerbilor, iar ei, la rândul lor, cădeau pradă haitei de lupi. Moartea se împletea cu viața, erau trainic legate una de cealaltă – și de aceea moartea nu era înspăimântătoare. Mai mult decât atât, în pădure viața ieșea întotdeauna învingătoare. Oricât de groaznice erau incendiile toamna, oricât de rece și aspră era iarna, oricât de crude deveneau animalele de pradă înfometate, Zuleiha știa una și bună: când va veni primăvara, copacii se vor umple de frunziș tânăr, iarba mătăsoasă va năpădi pământul înnegrit cândva de foc și animalelor li se vor naște o groază de pui zburdalnici. De aseea, când ucidea nu simțea că face o faptă plină de cruzime. Dimpotrivă, simțea că e o parte din lumea asta colosal de puternică, o picătură din marea imensă a pădurilor de brazi.

Toate evenimentele care se petrec în roman sunt trecute printr-un filtru moral: unele prin cel al Zuleihăi (echivalent cu cel al întregii tradiții tătărești), iar altele prin cele ale comandantului Ivan Ignatov. Acesta din urmă are o viață interioară foarte complexă, fiind răpus adesea de accese de vinovăție care îl fac să se refugieze în alcool. Dacă e ceva ce îi reproșez acestei cărți, e vorba de faptul că cele două personaje principale nu sunt la fel de bine portretizate. Pentru acțiunile Zuleihăi, oricât de bizare, primim întotdeauna justificare, în timp ce Ignatov rămâne un mister.

Zuleiha deschide ochii e un roman puternic și răscolitor, o odă a vieții și a libertății ce pot fi găsite în locurile cele mai neașteptate, iar Zuleiha îndrăznește să se înfrupte din ele, în ciuda fricii că va fi pedepsită pentru nesăbuința ei.

Radu Mareș – “Deplasarea spre roșu”

Deplasarea spre roșu e romanul pe care l-am citit în primul sfert al unei călătorii de douăsprezece ore cu trenul. Și deși se citește ușor, nu e o carte simplă și poate fi citită în mai multe chei.

Romanul spune povestea unui profesor de franceză ce colaborează cu un ziar local și care, ca urmare a unei obligații pe care o primește în urma unui articol pe care îl scrie, ajunge să își spună povestea căsătoriei sale eșuate și să o asculte pe aceea a unei tinere englezoaice salvată de un preot de pe un drum nu foarte favorabil ei.

Dacă se urmăresc strict cele două fire narative, romanul pare unul psihologic, urmărind mai ales deplasarea spre roșu a personajului principal, reconfigurarea frecvenței propriei sale existențe, încercând să-și explice sieși ceea ce s-a întâmplat sub pretextul unei scrisori – căci aceasta este de fapt forma sub care e prezentat textul – adresate fiului său.

Plasată în contextul unei Românii abia ieșite din comunism și care se confruntă cu imaginea terifiantă a mineriadelor, pierderea pe care o suferă personajul când soția sa preferă să rămână în Germania, alături de fratele ei geamăn, reprezintă de fapt dilema unui întreg popor, orbit de libertatea pe care o primește imediat după revoluție, de sclipirea capitalistă din Occident. De altfel, discuțiile despre politicul și socialul românesc din această perioadă nu lipsesc din niciun capitol, abordând teme ca mineriadele, fatala alegere a lui Ion Iliescu la primul vot liber din România sau situația orfelinatelor românești – mai ales imaginea lor în afară, imagine pe care articolul scris de profesorul de franceză încearcă să o îmbunătățească.

Deși autorului nu-i lipsesc momentele în care impresionează prin scriitură, el eșuează în crearea unui întreg – plotul inițial, cel al școlii despre care se scrie un articol, al prietenului influent și al englezoaicei, este abandonat pentru cel al mariajului nefast și nu mai este reluat niciodată (pentru cei ce încă suferă din cauza catastrofalului sezon 8 din Game of Thrones, senzația lăsată de această carte va fi foarte familiară). Romanul sfârșește prin a fi o colecție de povestiri bine scrise legate prin povestiri mai puțin bine scrise, iar cititorul care așteaptă o revelație la finalul romanului va rămâne întrebându-se dacă nu există o continuare. Nu există, romanul e o povestire într-o ramă incompletă, care nici măcar nu oferă o invitație de a fi completată de cititor.

Mareș nu atinge așteptările pe care le creează el însuși la începutul romanului și ne învață să o lăsăm mai moale cu așteptările astea, că de-aia suntem atât de dezamăgiți în viață. Mie totuși mi-a demonstrat și ceva de bine (spre foarte bine): proza scurtă îi e foarte potrivită. Și a scris și asta, o să citesc și revin să vă informez că am avut dreptate.

Mihail Șișkin – “Părul Venerei”

Părul Venerei e prima carte de-ale lui Șișkin pe care o citesc, deși flirtez de câțiva ani cu Scrisorar prin fiecare librărie. Dar relațiile mele cu multe cărți sunt cel puțin la fel de complexe ca cele cu oamenii: cu unii vorbesc îndelung, le cântăresc principiile și idealurile, încerc să nu ratez nicio informație existentă despre ei înainte de a-i cataloga drept ceva relevant (amic, prieten ori inamic suprem); alții mă salută sau îmi deschid ușa într-o zi și devin imediat destinatarii afecțiunii mele. Iar dacă Părul Venerei ar fi un om, ar fi în categoria din urmă.

Citesc din cartea asta de aproape o lună. Am luat-o cu mine când mergeam la cursuri, când mă plimbam, în autobuz sau avion și mai ales în locuri în care știam că nu aș avea cum să o citesc. Am deschis-o însă cu zgârcenie, pentru că de fiecare dată când o făceam, numărul de pagini citite creștea ca la comandă și mi-era teamă că o voi termina atât de repede încât nu voi avea timp să-mi consum iubirea pentru această scriitură care m-a cucerit. Pe alocuri am citit bucurându-mă doar de sintaxă și de calmul delicat al unor formulări, alteori am reflectat la subiectele atât de serioase, oricât de ludic abordate, iar alteori m-am minunat de felul cum acest păr al Venerei crește, cum fiecare fir narativ se individualizează.

Am înțeles acolo ce înseamnă libertatea. Nu e în niciun caz lipsa sârmei ghimpate. Nu. Este lipsa fricii. Este atunci când nu ai de ce să te apuci, Când nu ai nimic, deci nu te temi să pierzi ceva. Când ai spus un cuvânt și te duci după el până la capăt.

Și știu că o carte mă cucerește cu adevărat atunci când iubesc la ea exact opusul a ceea ce apreciez în alte cărți. Nu pot să nu admir romanele acelea complexe cu zeci de planuri care cumva, printr-un exercițiu de virtuozitate al scriitorului, ajung să se completeze perfect, se unesc într-un întreg incontestabil. Dar Părul Venerei e fermecător tocmai pentru că poveștile din el nu formează un astfel de puzzle. Deși pleacă din același punct al unui personaj “interpret”, firele narative se desprind și capătă viață, unitatea lor nu transmite un mesaj înălțător, ci doar descrie viața, guvernată de haos și lipsită de un sens aparent, dar atât de savuros de trăit.

Draga mea, ce multe cuvinte care definesc invizibilul! Dumnezeu. Moarte. Iubire.

Romanul e scris foarte atipic, nicăieri nu sună a roman: el e fie structurat ca jurnal al unei cântărețe celebre pe care traducătorul îl citește, ca scrisori pentru fiul său ori ca dialogul dintre autoritățile elvețiene și cei care vor să imigreze – pare că acest text refuză să existe doar pe raftul unei biblioteci, el trebuie să aibă un scop, să servească sau sa i se adreseze cuiva anume, nu unui cititor ipotetic. E asta viziunea scriitorului rus sau e doar o perspectivă pe care acesta o creează pentru personajul său? Deși scrisul nu e nicidecum o temă centrală a romanului, el este mereu undeva pe margine, în fundal, pentru cei care nu se mulțumesc doar cu simpla complexitate narativă.

Totuși, ce naivi mai sunt oamenii! Vin aici și cred că cineva are nevoie de ei. Și dau năvală, se bagă, nici nu apuci să-i interoghezi pe toți. Dar cine are nevoie de ei? Și, cel mai important, cred în nu știu ce prostii. Unul ca dumneavoastră, chiar semănați cumva, cărunt deja, hârșit, murdar, cu niște ochi la fel, care-și pierduseră culoarea, roșii, a început să mă asigure că a citit el undeva, într-un ziar gratuit, că, de fapt, noi toți am trăit cândva, dar mai apoi am murit. Și ca suntem înviați chiar la acea judecată, și trebuie să povestim cum am trăit. Adică viața noastră este chiar acea povestire, pentru că trebuie nu numai să povestești în detaliu, dar și să arăți, pentru a fi clar – doar fiecare fleac e important, chiar dintre cele care zornăie în buzunar, fiecare vânt înghițit de vânt, fiecare tăcere.

Ție ce ți s-ar părea relevant să spui despre tine într-un birou pentru imigranți? Dar la judecata de apoi?

Liliana Corobca – “Kinderland”

Trebuie să existe un sat doar al nostru, cu legile lui, cu viața lui inacccesibilă și necunoscută celorlalți. Unde viața să curgă frumos, darnic, milostiv, fără răutate, dor și așteptare. Un sat al copiilor buni. Vezi, am spus “buni”. Nu doar satul copiilor, care deja există. Fiecare sat din Moldova e un sat al copiilor, întreaga țară… Mai ales dacă socotim și bătrânii, căzuți si ei în mintea copiilor. Bărbații și femeile, normali, sănătoși, apți de muncă și care să trăiască la sat, sunt o raritate, o minoritate. Moldova copiilor. Sună foarte frumos. Construim un viitor luminos pentru copiii noștri. Da, numai că-l construim în Spania, Italia, Rusia, că-n Cehia am construit deja totul și nu se mai cer constructori.

Kinderland nu e o lume idilică a copiilor fericiți și în care doar copiii sunt primiți. Kinderland e universul pustiit care rămâne în urmă atunci când adulții care pot munci pleacă după “bani lungi”. E universul copiilor care trăiesc în sărăcia de care încearcă părinții lor să scape. Cristina, care are doar 12 ani, este naratorul-personaj al cărții, ceea ce e încă o atribuție pe care și-o asumă, alături de acelea de soră mai mare, locțiitor de mamă și de tată, bucătarul și menajera familiei, iar câteodată, destul de rar, pe aceea de simplu copil de 12 ani.

Cât de dramatică sună această lume atunci când o descriu eu, după ce am citit aproape plângând cele 197 de pagini, am reflectat asupra situației și am concluzionat că ea chiar este dramatică. Dar pentru Cristina și pentru ceilalți copii aflați în situația ei, nu e loc de dramă. Povestit din perspectiva unui copil, totul capătă o notă de autenticitate percutantă, o relatare la prima mână, fără plângeri de milă sau lamentații. Atunci când se adresează părinților plecați (și mai ales mamei), tonul nu sună a fi pornit din dorința de a se plânge, ci dintr-un dor real, dureros. Și tocmai în asta stă drama. Persoanele care o trăiesc nu o identifică, iar cei care o identifică o privesc cu milă de pe margine sau doar cu durerea unei neputințe absolute.

Le-am zis, țineți-vă inima în vârful degetelor și suflați cu putere, până când va zbura la mama. Și ea va mângâia copiii ceia burdănoși și hrăniți cu mango, ca și cum ne-ar mângâia pe noi. Nu-i așa că și tu plângi și te gândești la noi? Și, când speli hăinuțele lor, lână naturală, bumbac natural, mătase naturală, dim omizi, te gândești la hainele noastre, cele mai multe aceleași, după ce le-au purtat italienii, după ce s-au învechit, ei ți le dau ție, să ni le aduci nouă. Dacă ar ști frații mei, nici nu le-ar mai purta. Mai bine fără atâtea haine naturale, de firmă, dar cu mamă. Poate și copiii aceia sunt cuminți și drăgălași, plâng și ei că mama lor i-a lăsat pe mâinile unei femei străine.

Nu mă îndoiesc că există nenumărate studii și cărți publicate pe tema efectelor pe care le are plecarea părinților în străinătate asupra copiilor rămași singuri acasă. Meritul Lilianei Corobca în această carte e că reușește să scrie o carte de ficțiune despre un subiect atât de important și mai ales că reușește să creeze această voce credibilă de copil (mai poate fi numit copil un om de 12 ani care crește alți doi copii?).

Ceea ce trebuie să fie doar o înșiruire de gânduri ale fetiței-adult devine un manifest, o mărturie sinceră (fie ea și ficțională) a adevărului trăit de copiii pe care ea îi reprezintă. Despre care nu putem spune nici că vor deveni oameni preponderent buni, pentru că își doresc să iasă din mediul în care au crescut, nici că vor fi delicvenți, tocmai pentru că nu pot ieși din acest mediu. Am auzit ambele raționamente și mi se par foarte greșite, pentru că reduc o problemă atât de complexă la un singur element.

Dar iată cum o voce creată pentru a fi doar a unui copil (și, deci, mică, neajutorată, pentru că ăsta e stereotipul), spune lucruri pe care adulții ar trebui să le ia cu adevărat în seamă:

Puternic nu este acela care primește totul de-a gata, bani, avere, putere, pentru că nimeni nu-ți oferă așa ceva viața întreagă, poți să primești o dată sau de câteva ori. Puternic este acela care știe să obțină energie, forță din inima lui, acela care se alimentează pe sine, construindu-și propria hidrocentrală. Care produce lumină din interior. Acești oameni sunt foarte puțini. De fapt, toți oamenii își au propria hidrocentrală, dar preferă să se alimenteze cu lumina de la stat. Nu-și dau seama ce sursă de lumină reprezintă propria lor ființă, câtă bogăție au în ei.

T.O. Bobe – “Cartea neisprăvirii”

Dacă ar trebui să compar Cartea neisprăvirii cu orice altă formă de text, probabil aș spune că e un fel de jurnal de scriitor. Scris la persoana a III-a. Și care nu prea are forma unui jurnal. Da, care în definitiv e foarte departe de a fi un jurnal de scriitor, dar e mai aproape decât de orice altceva (?). Mă bucur că nu trebuie totuși să compar Cartea neisprăvirii cu nimic și atunci voi scrie despre ea și atât, despre cum e unică și oricine își pierde vremea încercând să o încadreze în niște categorii rigide face doar atât: își pierde vremea.

Cum își pierde vremea și domnul Teo, de altfel, în încercarea lui de a scrie o carte care se transformă într-o alta și care ajunge mai apoi doar o curgere de cuvinte care redau (mai mult sau mai puțin fidel) gândurile și acțiunile acestui personaj. Personaj care poartă numele lui T.O. Bobe, e scriitor, la fel ca T.O. Bobe, iar cărțile sale poartă numele cărților lui T.O. Bobe. Dar toate astea sunt doar coincidențe, bineînțeles, pentru că nu e T.O. Bobe, e doar un personaj, firește. În plus, adevăratul T.O. Bobe sigur nu procrastinează și nici nu stă zile în șir gândindu-se la un singur subiect, la o singură temă sau chiar la un singur cuvânt (ce surpriză), ci li se alătură lui Mario Vargas Llosa, Orhan Pamuk și Salman Rushdie pe lista scriitorilor care au motivația, inspirația și absurdul profesionalism de a scrie în fiecare zi, după un program foarte bine stabilit și pe care nu îl încalcă niciodată, nici măcar când (sau mai ales când) ar avea ocazia să străbată Bucureștiul pentru prima dată în locul rutinei lor artistice.

Cartea neisprăvirii, în definitiv, poate foarte bine să fie o carte despre nimic. O carte în care autoironia, jocurile de cuvinte și micile jocuri literare îl fac pe cititor să râdă sau să zâmbească delicat, să încuviințeze sau să rămână nedumeriți. Dar poate să fie și o carte despre creație, despre lumea literară în general și despre ce trece prin capul scriitorului care, oricât am vrea noi, cititorii, să ne dăm de importanți, e personajul principal al acestei lumi.

Și ține minte că numai lucrurile fără importanță sunt însoțite de instrucțiuni. N-o să vezi niciodată instrucțiuni pentru oglinzi. Cel mult pentru întreținerea lor, însă nimeni niciodată nu o să-ți spună cum să privești în oglindă. N-o să vezi niciodată instrucțiuni pentru uși. Cel mult o să scrie pe unele dacă să tragi sau să-mpingi. Însă nimeni niciodată nu o să-ți spună pe ce ușă să intri, nici de ce să intri pe o ușă sau pe alta, nimeni niciodată nu o să-ți spună cum se cuvine să închizi o ușă în urma ta, dacă să o trântești sau să închizi clanța cu grijă și nici dacă nu cumva n-ar trebui să o lași întredeschisă. N-o să vezi niciodată instrucțiuni pentru iepuri. Nimeni niciodată nu o să-ți spună dacă iepurii se cuvine să fie priviți sau vânați, dacă ar trebui să alergi după ei, să îi mângâi sau să-i împăiezi. N-o să vezi niciodată instrucțiuni pentru lalele, nici pentru tandrețe, nici pentru fermoare, nici pentru nori și nici pentru noapte, nici pentru sfere și nici pentru 23 sau pentru albastru sau pentru refuz sau pentru îmbrățișări sau pentru primăvară sau pentru suflatul părului de pe frunte. Pentru asta o să trebuiască să scrii chiar tu instrucțiunile și să le urmezi.

Ăsta e doar un fragment căruia i-am apucat să-i fac poză. Cartea e la vreo trei metri de mine și n-am să merg să o iau doar ca să mă supun unei activități și mai complicate: aceea de a alege un fragment dintre zecile pe care le-am subliniat. Dar înțelegeți voi și din acesta ce e de înțeles: cum sunt cuvintele tratate în Cartea neisprăvirii. Din alte fragmente ați putea înțelege chiar rafinamentul literar al lui T.O. Bobe, care, ca orice scriitor, nu poate (și ar fi și păcat să o facă) să scape de referințele literare care dau încă un strat de profunzime cărții, pe care îl pot accesa cei care știu că toate familiile fericite sunt la fel și au aproximativ același fel de canapele de la Ikea.

Dar cum identific eu o carte cu adevărat mișto? O carte cu adevărat mișto e una care permite scrierea unei recenzii cel puțin la fel de mișto. Și dacă nu v-am convins eu că acest criteriu e îndeplinit, recenzia asta de pe omiedesemne.ro e poate cea mai creativă pe care am citit-o de când mă știu – și am citit mult mai multe recenzii decât cărți.

Ah, și era să uit să menționez asta. Vă amintiți de felul în care petreceați Ziua Internațională a Cărții la școală? Eu îmi amintesc foarte bine. De fapt, nu-mi amintesc ce făceam, dar știu că fiecare zi începea cu noi, citind citate despre carte pe care le căutasem cu o seară înainte pe internet. Erau aceleași în fiecare an și cel mai popular era Cărțile sunt prieteni reci, dar siguri , care pentru mine a devenit un simbol al pierderii de semnificații prin repetiție. Mă rog, am deraiat puțin, ce voiam să spun de fapt e că am găsit altceva de trecut pe listă, ceva ce am tot repetat în ultima vreme și care nu și-a pierdut încă sensul:

… poate că o carte nu era chiar ca doamna cu contorul (…), poate că o carte de-asta de citit, nu de învățat, era ca o întâlnire într-un bar pentru oamenii singuri.

Raymond Radiguet – “Neastâmpăr”

20190912_222350.jpgÎncă o experiență plăcută pe care o am cu romanele din tonomatele de cărți din gări. Pe asta am luat-o din Sibiu și am citit-o în Buzău. Mi-aș dori să pot scrie despre ea altundeva, ca să îi port suflul în cât mai multe locuru, dar vreau să o fac acum, cât e atât de vie în mine.

Raymond Radiguet a murit la 20 de ani și totuși, adolescent fiind, a scris cartea asta. 167 de pagini care m-au făcut să simt că am în fața mea pe adolescentul ăla care își povestește calda și tragica istorie. Faptul că romanul are note autobiografice îl face cu atât mai autentic, vocea e cu atât mai reală, necosmetizată sau stilizată.

Aproape toate cărțile pe care le citesc au un numitor comun: știu că n-aș vrea să-l cunosc pe atorul ăla, să ies la o bere și să discutăm. Îmi dau seama din scriitură ce oameni m-ar scoate din sărite și uneori chiar de ce, uneori îmi imaginez ticurile lor stresante, alteori le pot vedea imaginea mâinilor noduroase sau le pot auzi vocea care îmi scandalizează toate simțurile. Nu prea am avut șansa să-mi confirm opiniile izvorâte doar din arta lor, deci nu neapărat ilustrative pentru ce sunt ei ca oameni. Totuși încă mă încred în impresiile astea cam nejustificate. Pe Raymond Radiguet aș vrea să-l cunosc, să ne plimbăm de mână prin oraș și să-l ascult vorbind sau să-i vorbesc. Poate pentru că nu apucase să deprindă metehnele scriitorilor printre care se învârtea doar de câțiva ani? Poate. Cert e că nu putem ști nimic cert despre identitatea lui artistică, pe care nu ajunsese să o definitiveze.

Nu prea-mi plac romanele de dragoste. Le apreciez atunci când sunt bine scrise, dar nu le-aș reciti. Neastâmpăr nu se simte ca un roman de dragoste. Povestea e cea a unei iubiri, frazele despre înțelesul iubirii sau despre menirea iubitului sunt peste tot, dar atmosfera e alta. Atmosfera e a unei relatări postume, grăbite, căci vorbitorul vrea să ajungă la final și să-și înece din nou suferința în tăcere. Parcă și dragostea e nivelată de tragedie. O tragedie ce vine din senin și totuși atât de previzibil parcă, o tragedie care tocmai de asta nu te face să plângi.

Neastâmpăr nu e o carte mare, dar dă naștere un voci mari, unei voci imense, cea a lui Raymond Radiguet, despre care putem discuta doar în termenii potențialităților. Căci el nu a trăit să le îndeplinească, însă lasă în inima fiecărui cititor acest gol, gol a ceea ce ar fi putut fi el.

Mitul performanţei româneşti în educaţie – sau despre cum problemele nu dispar dacă le ignori suficient de mult

Cu riscul de a fi repetitivă, o să scriu din nou despre singurul lucru despre care pot să scriu ceva relevant: educația. Și, în definitiv, repetiția e mama învățăturii, nu? Așa că o să le repet celor care dețin funcții și au puterea să modeleze sistemul de învățământ că fac o treabă de rahat până o să rețină, că de înțeles m-am lămurit demult că n-au cum. Pentru că abilitățe lor cognitive sunt atât de reduse, nu au așteptări prea mari nici de la elevi, care reproduc mai mult decât înțeleg și uită mai mult decât învață. Și nu e vina lor. Educația (partea care are loc în mod formal, în instituțiile statului) se concretizează sub forma unei note, un număr care se dovedește de cele mai multe ori irelevant pentru parcursul ulterior al persoanei respective.

Nimic nou, nu? Știm cu toții că ne confruntăm cu un sistem învechit și defect, că o reformă este mai mult decât necesară și că în momentul actual producem mai mulți analfabeți funcționali decât orice altă țară europeană. Așa credeam și eu, că știm toți și că încercăm să facem ceva pentru a schimba asta.

De curând mi-am realizat greșeala și mai ales am realizat că speranțele mele sunt zadarnice în prezent. Nu ne putem aștepta la nicio remediere într-un sistem condus de oameni care nu înțeleg ce e de remediat. Și nu e vorba doar de oamenii din minister, ci de majoritatea oamenilor şi de opinia publică în general. Acestea din urmă sunt uimitor de uşor de manipulat.

Numărul de persoane de peste 30 de ani care înțeleg cât de greșit se face educația în România este infim. Cei care o fac sunt implicați cumva în educație: profesori, părinți, psihologi. Și nu vorbesc despre toți profesorii, părinții sau psihologii, ci de profesorii dedicați, părinții proactivi sau psihologii care sunt specializați în educație sau măcar interesați de subiect. Nu e greu de intuit că nu sunt prea mulți. Restul sunt foarte ușor convinși să creadă în triumful sistemului educațional din România, care e susținut de argumente eronate, dar prezentate foarte convingător:

  1. Rezultatele la olimpiade. Multe articole despre cum România are rezultate uimitoare la olimpiade circulă pe tot internetul. Mă rog, numărul de distribuiri ale postărilor individuale despre olimpici nu e exorbitant și se rezumă la o bulă a oamenilor care au o treabă oarecare în domeniu: alți olimpici, colegi, profesori, presa locală. În schimb, românii sunt convinși că rezultatele sunt excelente, că România e pe podiumul lumii la fiecare olimpiadă, fără a ști că aurul, argintul și bronzul nu sunt echivalentul primelor trei locuri. Nu insist pe asta pentru a diminua reușitele olimpicilor, ar fi foarte ipocrit din partea mea, însă mi se pare un exemplu relevant pentru a ilustra dezinformarea generală care e folosită pentru a crea falsa impresie că nu doar că totul merge cum trebuie în educație, ci că merge aproape prea bine. Ceea ce doar dovedeşte încă o dată că dacă ceva pare prea bun pentru a fi adevărat, probabil nu e.
  2. Românii de la universitățile de top din străinătate, cu rezultate impresionante și mai ales care afirmă cu tărie că studenții români sunt foarte pregătiți în comparație cu cei de alte naționalități, că au o disciplină mult mai bună și sunt mai “rezistenți”. Ceea ce articolele astea nu menționează e că numărul de astfel de studenți e aproape statistic nesemnificativ, iar faptul că ei există e din nou, pură statistică: care erau şansele ca din milioane de studenţi români, să nu fie nimeni cu aceste calităţi? Studenții care ajung la universitățile de top sunt în general studenți de top și rata mare de succes pe care o au are o explicație foarte simplă. A studia într-o universitate din străinătate implică cel puțin o ușoară ieșire din zona de confort, deci e natural ca cei care decid să facă asta să fie din categoria studenților “buni” – asta îi face mai încrezători, deci mai predispuși să își asume riscuri.

Problema cu aceste două argumente ar trebui să fie evidentă (probabil și felul în care le-am formulat eu are o vină pentru asta, dar nu cred că am dat vreodată impresia că vreau să fiu imparțială). Ambele se referă la ceea ce putem numi în mod generic elita elevilor. Știți toate articolele alea despre copiii supradotați și ce ar trebui să facem cu ei? Nu sunt foarte greu de identificat, ei sunt cei pe existența cărora se bazează argumentele menționate. Ei sunt cei despre care profesorii vorbesc atunci când sunt rugați să-și descrie profesia, cei care apar în emisiuni și articole și ale căror poze sunt afișate pe holurile liceelor. Pentru ei profesorii își oferă în mod voluntar timpul, organizând pregătiri în weekend-uri, vacanțe și oricând se găsesc câteva ore libere. Și cine ar putea să spună că e ceva greșit în asta? Cine ar putea să le spună acestor copii că nu merită ceea ce primesc? Nimeni. Pentru că merită. Și dovada e felul în care răspund la ceea ce primesc, felul în care cresc și evoluează (și apoi scriu postări mult prea subiective despre educație pe bloguri fără audiență). Ok. Și restul? Pentru restul traseul educațional este mult mai standardizat (în mod absolut deloc necesar), mai superficial și nu vizează cultivarea calităților și aptitudinilor personale. Cea mai mare parte din eforturi sunt concentrate pe un număr mult prea mic de oameni. Ce mai rămâne nu e suficient nici măcar pentru a-i face pe elevi motivați să învețe și să se dezvolte prin asta (iar singurele soluţii propuse sunt absurde, jenante şi chiar umilitoare pentru elevi – 10 lei/zi dacă nu ai absenţe?), ce să mai vorbim de găsirea de metode eficiente și inovative de transmitere a informației sau de valorificarea intereselor fiecăruia? Nu încerc să-i demonizez pe profesori, pentru că într-un sistem care premiază și valorează atât de mult performanța, este firesc ca ei să se preocupe mai mult de obținerea acesteia. Însă o societate nu se formează și mai ales nu evoluează așa. Suntem obsedați de elitism în timpul școlii, dar ne așteptăm ca odată confruntați cu “viaţa reală”, toţi să fie la fel de eficienţi pe piaţa muncii, să aibă un nivel ridicat de implicare şi simţ civic (care e pomenit doar în treacăt sau deloc în cei 12 ani de şcoală) şi apoi declarăm convinşi că “noile generaţii nu mai sunt ce au fost”. Problema e că generaţiile sunt fix ceea ce au fost, într-o lume în care totul a evoluat. Şi problema asta e adânc înrădăcinată în sistemul de educaţie.

Cu toate astea, alegem să negăm că e un sistem deficitar, pentru că nu părea aşa acum 30 de ani. Discutând despre asta cu un pretins intelectual român de 38 de ani, am primit un răspuns care m-a dezamăgit şi speriat în acelaşi timp: “De ce e nevoie de o reformă în învăţământul românesc? Toată lumea vorbeşte de învăţământul finlandez sau nordic în general, despre reuşitele lui. Dacă dau de un finlandez acum, îl fac în orice domeniu: istorie, geografie, economie.” Ceea ce, în definitiv, e adevărat. Noi încă funcţionăm în principal pe bază de memorie, într-o lume în care informaţia e atât de uşor accesibilă încât o memorie bună nu mai e un avantaj real. Avantajul acum e abilitatea de a prelucra informaţia, de a o conecta cu alte date şi de a crea un produs nou: o idee, o soluţie, un rezultat al unui proces cognitiv valoros mai ales prin unicitate, originalitate. Ceea ce nu se testează pe nicăieri, nici la bac, nici la teste, nici măcar la olimpiade până la un anumit nivel (naţional spre internaţional). Aşadar, argumentul cu finlandezul nu e doar irelevant, ci şi foarte trist şi ilustrativ pentru mentalitatea generală cu privire la conceptul de educaţie în sine.

Singurii care înţeleg în mod organic şi prin experienţă sunt tinerii, care par să nu aibă niciun cuvânt de spus în felul în care sunt educaţi ei înşişi. O problemă nu poate fi rezolvată înainte de a-i recunoaşte existenţa şi de a o înţelege din toate unghiurile. Noi încă suntem la stadiul în care încercăm să ne autoconvingem că ea nici măcar nu există.

Ceea ce vreau să spun e de fapt mult mai simplu decât toată această lungă înşiruire de cuvinte. Mă întreb doar când își vor da seama oamenii că rezultatele elevilor supradotați nu sunt reprezentative pentru nivelul educației din România și nu pot fi considerate succese ale sistemului de învățământ românesc, ci cazuri individuale în care pasiunea elevului, susținută sau nu de un profesor dedicat, s-a manifestat din timp și a reprezentat o busolă pentru acesta, ajutându-l să se dezvolte într-un mod care acum creează un articol care dă bine într-un ziar ce vrea să pară că se preocupă de ecucaţie, fără a şti de fapt ce e educaţia.

Nu cred că va veni vreo soluţie prea curând, până când generaţiile astea blamate şi defăimate (mai ales de adulţii frustraţi că ei înşişi n-au reuşit să schimbe nimic şi decid că e mai uşor să găsească vinovaţi) vor avea posibilitatea să demonstreze ceea ce pot, când sugestiile lor nu vor mai fi ignorate, ci ei vor fi cei care vor lua deciziile, care îşi vor aminti cum au fost reprimaţi şi minimizaţi şi vor avea grijă să nu facă la fel.

Comunismul a fost o lovitură grea pentru dezvoltarea României şi încă lucrează din umbră, prin oamenii care au fost condiţionaţi să aibă un sistem de valori şi o mentalitate care nu se mai potrivesc cu actualitatea. Dincolo de foamete şi frică, comunismul a însemnat limitarea libertăţii românilor, închiderea dezvoltării lor intelectuale într-o cutie din care doar cei care nu au trăit niciodată în el pot ieşi în totalitate. Din păcate, nici ei nu o fac întotdeauna, pentru că e greu sau chiar imposibil să creşti un copil liber când amintirea Securităţii încă îţi dă fiori.

P.S.: Există câteva cuvinte pe care le-am scris cu italic. De top, elită. Am ales să fac asta, pentru că nu cred în ele, pentru că mi se pare o clasificare deficitară, care nu poate lua în calcul toate atributele relevante. Dar asta e deja temă pentru un alt articol.