Sally Rooney – “Beautiful World, Where Are You”

Posted on by Gabriela

I just finished reading Beautiful World, Where Are You and I am suggesting maybe changing the title into Good LGBTQIAP+ Representation, Where Are You.

Before going into my main critique of this book, I want to say that I actually enjoyed reading it (and it took me under two days to finish it) and that I loved Rooney’s writing style.

The book is about Alice and Eileen, two adult women that are best friends. Alice is a successful published author – she has published two books, just like Sally Rooney before writing this one and it feels at times that the character is the writer’s way of expressing her own views, experiences and struggles as a writer. Eileen works at a literary magazine and is nowhere near as successful as Alice, but that doesn’t stop them from being very close. The book starts when Alice moves to a new house in the countryside for a while and it alternates chapters in which we can read the emails the two friends send to each other regularly – in which they express their worries about society (touching concepts such as class, capitalism in decay, socialism), about art, beauty, and their more intimate experiences and questions – and narrative chapters in which we see the two navigate their almost-relationships with Felix, a man Alice meets on Tinder, and Simon, Eileen’s childhood friend and crush. And that’s it. That’s the plot. Nothing really happens and I loved that. Even the ending is boring as hell and that didn’t really bother me. The book is very character-driven and Rooney is amazing at creating the atmosphere for those characters to be themselves, to show themselves, to be vulnerable at times, foolish and to make you like them and hate them at the same time. I don’t know if the purpose was to get us to like the characters, but I definitely didn’t. Even when I found myself feeling very close to some of Alice’s experiences, I didn’t like her, I just wanted to keep digging into her mind, her thoughts, her structure.

So, given that I loved almost everything about this book, what exactly is the issue? Both Alice and Felix express that they are not heterosexual – as far as I remember, we know that Alice is bisexual, but we don’t really know the label Felix uses, except for the fact that he is both into men and women. And that’s great, isn’t it? We love some LGBTQIAP+ representation, don’t we? Yes, we do, but this book is a prime example of how you’re not supposed to do it. The characters’ queerness has absolutely no relevance to anything in the book: Alice used to be in love with a woman, Felix texts a guy on Tinder and tries hitting on Simon, but that’s the extent of queer representation in this book. While I’m all for having people’s sexualities and gender identities just being a part of them and not the central aspect of their character, I cannot help myself from thinking this representation is performative at best and disingenuous at worst. Especially when the two relationships depicted in the book are very heteronormative and have very obvious gender roles: the men are a bit emotionally illiterate, not that in touch with their feelings; the women are maybe too emotional, even unstable; Alice falls in love first, Felix is much slower to express such feelings; Eileen is the damsel in distress, the princess, Simon is the masculine man, the protector, the saviour.

In the case of Eileen and Simon, there is an attempt at deconstructing the dynamics they have, but it’s quite shallow and it doesn’t even begin to understand how gender roles play an important role in it – it’s discussed as if these are just individual features of the characters and not a systemic way in which AFAB and AMAB people are being brainwashed to think that’s how they need to act.

Alice and Felix are a different thing. This is not bi-erasure – bi people dating people at the other end of the gender spectrum does not make them straight and this is not something anyone is allowed to say (like for real, this is ban-worthy behaviour). However, exactly because bi people stay bi in all their relationships, there is always some queerness there. As a pan person myself, I can never really shed this identity, all my relationships are queer and I see that in the way I approach gender norms and other social constructs in all areas of a relationship. That doesn’t happen for Alice and Felix. And that disappointed me, because it would have been the kind of representation bi/pan/polysexual people rarely get and I was really excited for it. I am not sure whether Sally Rooney had the situated knowledge to write that relationship in a different way, as I know nothing about her sexuality and, while she is married to a man, I’m not going to assume anything. However, if she really wanted to include queerness in her book, there’s a lot of ways of getting the information needed to make it right, but there’s really no effort put into that.

And I think this speaks to a wider problem. Representation of LGBTQIAP+ people in media is very important, indeed. However, it’s not enough to just have characters that are queer if we do not deconstruct the cisheteronormative way in which our world and therefore the media functions. Representation is more than labels: it’s understanding, it’s authenticity, it’s depth. And we deserve to get that.

“Treisprezece. proză fantastică”

Posted on by Gabriela

Pentru cineva care nu a mai citit proză fantastică din liceu, când singurul fantastic întâlnit (sau pe care mi-l amintesc oricum, a trecut ceva vreme) a fost cel al lui Eliade, volumul treisprezece a fost surprinzător. Fantasticul la care mă așteptam și pe care credeam că-l cunosc era nedespărțit de misticism, avea simboluri religioase și mai ales o stranietate care lipsește din majoritatea textelor din acest volum, foarte urbane, profane. Ce vreau să spun de fapt e că m-am simțit mult mai familiară cu textele astea decât m-aș fi așteptat și pe alocuri am rămas întrebându-mă unde e fantasticul povestirii – de mai multe ori m-am gândit că în absența contextului care plasa direct textele în proza fantastică, pe multe le-aș fi încadrat fără să mă gândesc de două ori în categoria absurdului.

Pentru că volumul e format din textele mai multor autorx și în consecință e destul de inegal, o să mă opresc din a vorbi despre el ca despre un bloc de text și o să scriu separat despre fiecare dintre cex treisprezece autorx.

  1. Pavel Nedelcu are două texte aici. Buchete urbane e la limita fantasticului, elementele caracteristice nu sunt neapărat necesare textului și mi-am dorit să fie o critică socială a situației bătrânilor în România, dar e maxim o discuție despre singurătate și alienare. Elvis părăsește clădirea e un fel de Nasul, ambele mi se par la fel de puțin amuzante, dar poate e doar lipsa mea de simț al umorului.
  2. Bogdan Răileanu, în textul Înainte să te retragi în lumea ta, imaginează o lume în care cititul poate fi folosit pentru a vindeca virusul (nu cred că e numit vreodată, dar cititorx nu poate să nu se gândească la covid-19). Mi-a plăcut atât de mult povestirea în mod cât se poate de subiectiv: orice text despre scris sau citit va primi puncte în plus de la mine. Fantasticul e doar un mijloc de a scrie despre lectură aici și nu un scop în sine.
  3. Iulia Micu pare să vrea să transmită ceva în Strada Luminii nr. 2A, însă eu sunt departe de a fi înțeles exact ce. Scenele se schimbă destul de rapid, ceea ce face textul dinamic și plăcut lecturii, iar asta reușește să redea destul de bine trecerea timpului, care pare să fie centrul textului – la final, personajul-narator reflectă la asta și la lipsa de însemnătate a individului.
  4. Lucian Mîndruță pare că s-a uitat la The Good Place și a decis că poate face el o treabă mai bună decât creatorii serialului (ceea ce nu ar fi foarte greu), dar nu prea i-a ieșit. Tot textul e cam clișeu și e de înțeles, pentru că subiectul e atât de abordat încât nu ai cum să scrii original despre el. Insuportabila plictiseală a eternității îi spune el textului.
  5. Mihai Ene scrie Între secole, care e probabil singurul text în care fantasticul a fost așa cum mă așteptam la început și care are un element care e o mică plăcere vinovată de-ale mele – joaca de-a timpul, trecerea între planuri temporale care dă senzația că ceva îți scapă și că e mai mult acolo decât poți vedea ca cititoare. Iar această joacă cu timpul devine și mai tipic fantastică pentru că acțiunea e strâns legată de noapte dintre ani, când timpul pare să își piardă rigiditatea obișnuită, e fluid.
  6. Cosmin Leucuța scrie Capra cu patru iezi, un text care mi-a plăcut nu pentru fantasticul său, ci pentru că reinterpreatarea basmului și introducerea unui personaj nou, lupoaica, partenera lupului, îi dă scriitorului ocazia să introducă niște observații deghizate ca glume despre masculinitatea toxică și despre condiția femeii – iar astea sunt căi sigure spre inima mea.
  7. Doina Ruști a scris minunat. Deși am mai multe cărți scrise de ea, nu am citit niciuna, iar ăsta e primul text al ei pe care îl citesc și n-o să mai stau atât pe gânduri și o să le citesc și pe restul. Herr se înscrie în tradiția textelor în care dizabilitățile, mai ales cele fizice, sunt asociate cu fantasticul, cu puteri speciale, ca un schimb alchimic sacru, de care nu suntem conștienți. Și deși cred că trebuie să scăpăm de această urmă de abilism din literatură, nu pot nega cât de excelent e scris textul.
  8. Tudor Ganea, în Săritorul, reușește să creeze niște imagini cât se poate de palpabile și deși textul în sine e foarte scurt, ele au rămas cu mine, parcă am devenit un al treilea personaj, care îi urmărește cu admirație pe cei doi copii și încearcă să-și facă curaj să sară.
  9. Allex Trușcă are două texte absurde. Cad oameni mi-a satisfăcut nevoia de absurd negru, de stranietate, în timp ce Judecata de Apoi aduce în discuția clasică problemă a trenului (the trolley problem), dar creează un cadru conștient și intenționat kafkian.
  10. Mihail Victus are două texte scrise obiectiv bine, dar care nu prea au reușit să mă absoarbă, iar lumile literare create au rămas la distanță de mine, motiv pentru care nu am simțit nimic gândindu-mă la copiii răpiți sau la personajul din Întunericul cobora încet și sinistru, iar soluționarea misterului, finalul textului nu a fost ceva ce așteptam, ci o comunicare factuală fără de care aș fi putut trăi foarte liniștită.
  11. Octavian Soviany – Povestea contesei Haremburga e pur și simplă scrisă prost. Nici nu-mi amintesc foarte bine despre ce a fost, dar îmi amintesc frustrarea în fața textului scris poticnit, mult prea fragmentar și cu întreruperi de fraze inoportune. Se prea poate să fi fost intenționat, de altfel, dar pentru mine a făcut lectura infinit mai neplăcută.
  12. Iulia Pană scrie foarte bine și mi-ar plăcea să o mai citesc, pentru că cele patru pagini ale povestirii Melchior sunt insuficiente pentru a-mi forma orice părere.
  13. Radu Găvan pleacă de la o premisă mișto și destul de ofertantă – fascinația aproape supranaturală pe care un artist o poate crea în fanii săi care duce la relații parasociale ce pot fi toxice. Cu toate astea, citind Ezria m-am simțit de prea multe ori confuză și finalul destul de bun nu mi-a provocat decât ușurarea de a fi terminat.

Deși mi-au plăcut doar vreo jumătate din texte, m-am bucurat să pot citi un astfel de volum. M-am bucurat atât de tare încât l-am citit într-o singură zi, deci dacă ipoteza lui Bogdan Răileanu ar fi adevărată, aș fi imună la covid o vreme. Dar pentru că nu e, a trebuit să folosesc metoda clasică și să mă vaccinez.

Adrian Schiop – “Să ne fie la toți la fel de rău”

Posted on by Gabriela

Deși citisem vreo două articole foarte bune scrise de Adrian Schiop pe criticatac.ro, mi-a luat ceva să ajung să îi citesc romanele. Și probabil nici n-am început prea bine, pentru că l-am citit primul pe cel mai recent, Să ne fie la toți la fel de rău, ieșit în 2021, în ciuda obiceiului meu de a citi cărțile autorilor cronologic. Inaugurez cu el o nouă metodă: le voi citi invers cronologic, pentru că tocmai ce mi-am cumpărat Soldații. Iar dacă Soldații e mai bună decât Să ne fie la toți la fel de rău, Adrian Schiop va fi de departe autorul meu român preferat. Deja e aproape, dar nu am destule date cât să fie relevant din punct de vedere statistic.

Să ne fie la toți la fel de rău e un soi de autoficțiune, se petrece de-a lungul anului 2020 și vorbește pe de o parte de Florin, un polițist gay pe care naratorul îl întâlnește pe site-ul de dating Romeo, iar pe de altă parte de lockdown, când o întâlnim pe Andreea, prietena lui Adi, asistentă la DSP – și aici îl întâlnim și pe fiul ei, Alex, un maoist. Ce cred că e important de spus e că nu e o poveste- deși narațiunea e folosită pe alocuri, scopul ei nu e să redea succesiune, să creeze un plot, iar asta e poate ceea ce mi-a plăcut cel mai mult. Ni se prezintă o serie de episoade, întâmplări, conversații care se înscriu într-o imagine fără să se înscrie într-o reprezentare clasică de roman. Iar stilul lui Schiop m-a făcut să mă îndrăgostesc până la capăt – aș vrea să detaliez, dar nu prea pot. O să spun doar ce i-am zis unei prietene, încercând să-i explic de ce îmi place așa mult: câteodată citesc ceva poezie, poveste, carte și e așa frumoasă încât trebuie să mă opresc – mai lăsați-mă cu frumusețea voastră, cu textele voastre poetice și pline de metafore, mă obosește frumusețea asta, oricât de mult o iubesc (poate de-aia am putut citi cartea lui Adi Schiop într-o singură zi, în timp ce trag săptămâni de alte cărți cărora la final le dau tot 5 stele pe goodreads) – Să ne fie la toți la fel de rău e genul de text pe care l-aș putea citi încontinuu, pentru că pare onest și rough, deși e departe de a fi lipsit de complexitate.

Pe alocuri, textul e destul de meta – aflăm că femeile nu erau în planul inițial al cărții, dar doamna Jana merită abaterea de la dorința inițială sau se face referire la succesul pe care l-a avut Soldații. Metatextualitatea e mai degrabă ironică decâț o tehnică literară în cazul lui Schiop – iar asta e cool, oricât de mult mi-ar plăcea metatextualitatea asta pretențioasă a postmodernișților.

Doamna Jana e singurul meu prieten din Ferentari; țin mult la ea și practic ea e motivul pentru care am abandonat proiectul inițial, radical gay, cu un tip care se învârte doar între bărbați – vreau să zic că am programat un test în care, la nivel de showing și interacțiune directă, să n-apară deloc femei și totul să se întâmple între bărbați, I mean la nivel de motor narativ să le elimin cu totul. Ok, nu eram absurd, să existe în decor (doamna Leana de la aprozar, Adriana, corporatista de la IBM care și-a luat chirie sub mine și pe care într-un an am inundat-o de patru ori etc.) – sau, la nivel de telling, în trecut. Pe scurt, în prezentul acțiunii să existe doar în fundal sau să emită semnale slabe de la trei metri sub pământ, din trecut.

Florin n-a reușit să scape de homofobia internalizată, de stigma pe care masculinitatea lui o primește odată cu orientarea lui sexuală, iar asta, pusă pe seama traumelor din copilările pe care Adi încearcă să le analizeze, creează un personaj care în sine nu pare prea interesant, care nu creează vreo nevoie de atașare sau vreo părere de rău în cititor atunci când dispare, dar care oferă un prilej bun să-l cunoști mai bine pe Adi. Pentru că, spre deosebire de Florin, cu Adi empatizezi câteodată, râzi altă dată. Adi e cel care prezintă scena de dating gay din România, care mai face câte-un comentariu care încălzește inimile stângiștilor și care caută afecțiune chiar și în brațele unui Florin atât de imatur emoțional încât nu i-ar putea-o oferi vreodată.

Fiindcă altfel nu mă lăsa să-l ating, nici măcar când i-o luam la muie nu mă lăsa să-i iau talia în brațe sau să-mi pun capul pe abdomenul lui, până și chestia asta îl claustra; o singură dată reușisem săl păcălesc să mă pun lângă el, cu o muie în somn, însă și atunci după 10 minute m-a hâșâit, Pleacă de aici, lasă-mă să dorm – ce să mai vorbim, era sex la zero absolut.

Și deși ziceam mai devreme că femeile nu erau prea dorite în cartea asta, feminitatea în schimb este foarte prezentă. Adi se feminizează foarte mult în relațiile sale, se compară cu femei în situații similare. Iar asta nu e doar în poziția lui submisivă – chiar și când relațiile de putere se schimbă între cei doi, iar Florin regresează la stadiul de copil, Adi preferă să nu ia doar poziția tatălui, ci să alterneze între mamă și tată, între feminin și masculin. Iar acceptarea feminității inerente fiecărui bărbat e ceva ce nu am văzut nicăieri în literatura română (deși sunt dispusă să pun asta pe seama ignoranței mele literare, și nu pe sărăcia literaturii).

Eu aș putea să mai scriu mult despre cartea asta, dar poate ar fi mai bine să citiți voi.

Dan Sociu – “Pluto în Scorpion”

Posted on by Gabriela

Îl știam pe Sociu doar din poezie – poezie care câteodată e tulburătoare, dar de multe ori nu stârnește nimic în mine; până la urmă, așa e cu arta în general. Dar bine, e timpul să îl cunosc și pe Sociu din proză, mi-am zis eu. Și-am început (și probabil voi și termina) cu cea mai recentă carte a lui, volumul ăsta de așa-zise povestiri pe care le-am citit în două zile și cărora chiar am încercat să le dau o șansă. La începutul fiecărei povestiri, mi-am zis că ășta e momentul, asta e povestirea în care voi înțelege, cea în care Dan Sociu îmi va explica, poate, că nu, nu e nici misogin, nici sexist, că toată cartea asta a fost un joc, un test, un contraexemplu. Să-mi mai spună cineva că sunt o feministă care urăște bărbații, când până în ultima clipă i-am dat șansa acestui bărbat-autor să-mi arate că de fapt caută ca textele lui să fie interpretate într-o manieră feministă, anti-sexistă. Un simplu “haha”, un “țeapă, fraierxlor” – da, standardele sunt foarte joase și Sociu n-a reușit nici măcat atât.

Pluto în Scorpion e o colecție de povestiri la persoana I care par să aibă influențe autobiografice (nu cred ca Dan Sociu să fi zis asta undeva, deci poate mă înșel) și în care în aproape toate naratorul este un Dan (poate un alt Dan de fiecare dată, dar niciodată prea schimbat) care vorbește despre sine, vorbește despre sine chiar când vorbește despre alții și până la urmă asta facem în general, vorbim mereu despre noi, chiar dacă nu ne dăm seama întotdeauna, nici noi, nici cei cărora le vorbim. Dan e ușor de recunoscut, nu e un personaj unic și îl vedem tot timpul în societate, atât de des încât un astfel de personaj pare redundant – e bărbatul care crede că existența oricărei femei în preajma lui e pentru el și mai ales pentru sexualitatea lui: prietena lui (absolut platonică) de 10 ani sigur se simte geloasă când el își îndreaptă atenția către o altă femeie, fata care s-a așezat lângă el e indecent de aproape, nici propria mamă nu scapă nesexualizată. Și cu toate astea, disprețul față de femei e evident de prin primele povestiri, când femeile care i se par sexy sunt doar niște “specimene”.

Citind toate astea, m-a apucat compasiunea, mă gândesc că trebuie să fie nespus de greu să treci prin viață având gânduri sexuale despre fiecare femeie care e suficient de aproape cât să o detectezi cu orice simț. Iar scrisul e eliberator, trebuie să înțelegem nevoia de a exprima această suferință constantă prin scris, nu-i așa? Nu, nu-i așa. Pentru că personajul povestirilor lui Sociu nu pune niciodată sub semnul întrebării pornirile sale, nu are niciun fel de self-awareness și continuă să prezinte aceleași dinamici în fiecare povestire, până când devine de la revoltător, de-a dreptul plictisitor.

Una din povestiri are o naratoare femeie – Vineri seară vrajă rea – și e puțin diferită. Lipsește Dan, apare Irina, fostă alcoolică. Nu e ciudat cum singura poveste narată de o femeie este despre dependență și cum singura poveste despre dependență este narată de o femeie? Parcă naratorul și Sociu însuși n-au putut să-și asume poziția unui bărbat ca să vorbească despre dependență. Poate e mai ușor să o pui de gâtul sexului opus, pare mai îndepărtată, nu te poate atinge pe tine. Și nici măcar nu judec asta, Sociu vorbește despre dependența de alcool – prin care a trecut – în repetate rânduri și pot înțelege nevoia de a se depărta de asta, de a se proteja. Poate singura povestire cu adevărat ok.

Penultimul text, Aubade e o serie de schimburi de replici (reale sau nu, who cares) între Sociu și Ioana Drogeanu și acolo Sociu parcă pare un tip cu care ai vorbi. Ceea ce mai degrabă m-a amuzat: trebuie să fii drăguț cu femeile, spiritual și amuzant, indiferent de orice gândești tu despre ele în general. Iar asta îmi spune că personajul Dan știe foarte bine ce e ok și ce nu, dar mai degrabă îl reprezintă din perspectiva a ce e ok să spui și ce nu, a ce li se pare femeilor că e ok (și deci ce poți spune de față cu ele) și ce nu. Cu scrisul e altceva, atunci ești artist, ți se iartă multe. Până la urmă, câte nu i se iartă lui Picasso, lui Bukowski etc.? Poate ar fi timpul să nu mai iertăm nimănui, e prea mult de cerut?

Nici nu am o problemă cu stilul, care e chiar mișto. Îmi plac textele scrise așa, de parcă m-am întâlnit cu cineva și chiar îmi povestește, de parcă nu țin o carte în mână și de parcă e doar pentru mine. Din păcate, povestirile astea nu au fost doar pentru mine. Dacă cineva chiar mi-ar fi spus vreuna din poveștile astea, nu aș fi ascultat până la capăt. Și totuși am citit până la capăt. Era speranța? Era dorința de a scrie ulterior recenzia asta?