Pentru cineva care nu a mai citit proză fantastică din liceu, când singurul fantastic întâlnit (sau pe care mi-l amintesc oricum, a trecut ceva vreme) a fost cel al lui Eliade, volumul treisprezece a fost surprinzător. Fantasticul la care mă așteptam și pe care credeam că-l cunosc era nedespărțit de misticism, avea simboluri religioase și mai ales o stranietate care lipsește din majoritatea textelor din acest volum, foarte urbane, profane. Ce vreau să spun de fapt e că m-am simțit mult mai familiară cu textele astea decât m-aș fi așteptat și pe alocuri am rămas întrebându-mă unde e fantasticul povestirii – de mai multe ori m-am gândit că în absența contextului care plasa direct textele în proza fantastică, pe multe le-aș fi încadrat fără să mă gândesc de două ori în categoria absurdului.
Pentru că volumul e format din textele mai multor autorx și în consecință e destul de inegal, o să mă opresc din a vorbi despre el ca despre un bloc de text și o să scriu separat despre fiecare dintre cex treisprezece autorx.
- Pavel Nedelcu are două texte aici. Buchete urbane e la limita fantasticului, elementele caracteristice nu sunt neapărat necesare textului și mi-am dorit să fie o critică socială a situației bătrânilor în România, dar e maxim o discuție despre singurătate și alienare. Elvis părăsește clădirea e un fel de Nasul, ambele mi se par la fel de puțin amuzante, dar poate e doar lipsa mea de simț al umorului.
- Bogdan Răileanu, în textul Înainte să te retragi în lumea ta, imaginează o lume în care cititul poate fi folosit pentru a vindeca virusul (nu cred că e numit vreodată, dar cititorx nu poate să nu se gândească la covid-19). Mi-a plăcut atât de mult povestirea în mod cât se poate de subiectiv: orice text despre scris sau citit va primi puncte în plus de la mine. Fantasticul e doar un mijloc de a scrie despre lectură aici și nu un scop în sine.
- Iulia Micu pare să vrea să transmită ceva în Strada Luminii nr. 2A, însă eu sunt departe de a fi înțeles exact ce. Scenele se schimbă destul de rapid, ceea ce face textul dinamic și plăcut lecturii, iar asta reușește să redea destul de bine trecerea timpului, care pare să fie centrul textului – la final, personajul-narator reflectă la asta și la lipsa de însemnătate a individului.
- Lucian Mîndruță pare că s-a uitat la The Good Place și a decis că poate face el o treabă mai bună decât creatorii serialului (ceea ce nu ar fi foarte greu), dar nu prea i-a ieșit. Tot textul e cam clișeu și e de înțeles, pentru că subiectul e atât de abordat încât nu ai cum să scrii original despre el. Insuportabila plictiseală a eternității îi spune el textului.
- Mihai Ene scrie Între secole, care e probabil singurul text în care fantasticul a fost așa cum mă așteptam la început și care are un element care e o mică plăcere vinovată de-ale mele – joaca de-a timpul, trecerea între planuri temporale care dă senzația că ceva îți scapă și că e mai mult acolo decât poți vedea ca cititoare. Iar această joacă cu timpul devine și mai tipic fantastică pentru că acțiunea e strâns legată de noapte dintre ani, când timpul pare să își piardă rigiditatea obișnuită, e fluid.
- Cosmin Leucuța scrie Capra cu patru iezi, un text care mi-a plăcut nu pentru fantasticul său, ci pentru că reinterpreatarea basmului și introducerea unui personaj nou, lupoaica, partenera lupului, îi dă scriitorului ocazia să introducă niște observații deghizate ca glume despre masculinitatea toxică și despre condiția femeii – iar astea sunt căi sigure spre inima mea.
- Doina Ruști a scris minunat. Deși am mai multe cărți scrise de ea, nu am citit niciuna, iar ăsta e primul text al ei pe care îl citesc și n-o să mai stau atât pe gânduri și o să le citesc și pe restul. Herr se înscrie în tradiția textelor în care dizabilitățile, mai ales cele fizice, sunt asociate cu fantasticul, cu puteri speciale, ca un schimb alchimic sacru, de care nu suntem conștienți. Și deși cred că trebuie să scăpăm de această urmă de abilism din literatură, nu pot nega cât de excelent e scris textul.
- Tudor Ganea, în Săritorul, reușește să creeze niște imagini cât se poate de palpabile și deși textul în sine e foarte scurt, ele au rămas cu mine, parcă am devenit un al treilea personaj, care îi urmărește cu admirație pe cei doi copii și încearcă să-și facă curaj să sară.
- Allex Trușcă are două texte absurde. Cad oameni mi-a satisfăcut nevoia de absurd negru, de stranietate, în timp ce Judecata de Apoi aduce în discuția clasică problemă a trenului (the trolley problem), dar creează un cadru conștient și intenționat kafkian.
- Mihail Victus are două texte scrise obiectiv bine, dar care nu prea au reușit să mă absoarbă, iar lumile literare create au rămas la distanță de mine, motiv pentru care nu am simțit nimic gândindu-mă la copiii răpiți sau la personajul din Întunericul cobora încet și sinistru, iar soluționarea misterului, finalul textului nu a fost ceva ce așteptam, ci o comunicare factuală fără de care aș fi putut trăi foarte liniștită.
- Octavian Soviany – Povestea contesei Haremburga e pur și simplă scrisă prost. Nici nu-mi amintesc foarte bine despre ce a fost, dar îmi amintesc frustrarea în fața textului scris poticnit, mult prea fragmentar și cu întreruperi de fraze inoportune. Se prea poate să fi fost intenționat, de altfel, dar pentru mine a făcut lectura infinit mai neplăcută.
- Iulia Pană scrie foarte bine și mi-ar plăcea să o mai citesc, pentru că cele patru pagini ale povestirii Melchior sunt insuficiente pentru a-mi forma orice părere.
- Radu Găvan pleacă de la o premisă mișto și destul de ofertantă – fascinația aproape supranaturală pe care un artist o poate crea în fanii săi care duce la relații parasociale ce pot fi toxice. Cu toate astea, citind Ezria m-am simțit de prea multe ori confuză și finalul destul de bun nu mi-a provocat decât ușurarea de a fi terminat.
Deși mi-au plăcut doar vreo jumătate din texte, m-am bucurat să pot citi un astfel de volum. M-am bucurat atât de tare încât l-am citit într-o singură zi, deci dacă ipoteza lui Bogdan Răileanu ar fi adevărată, aș fi imună la covid o vreme. Dar pentru că nu e, a trebuit să folosesc metoda clasică și să mă vaccinez.
A reader has no favourite book 