Gabriela

Brit Bennett – “The Vanishing Half”

Posted on 22 Nov 2021 by Gabriela

I’m still wondering if the title is some sort of warning about how half of your day will seemingly vanish while reading this book without being able to put it down. Thanks a lot, Brit, if that’s the case, but next time you could try being more subtle because I definitely didn’t take the hint. No hard feelings though, I can’t imagine a better way of getting back into fiction after maybe a month of non-fiction and poetry.

The Vanishing Half is the story of two twin sisters that are born in the ’50s in Mallard, a village of light-skinned black people – so light-skinned that most of them can easily pass as white and they actually do it in certain circumstances where they can benefit from it (and that is a lot of circumstances). The two sisters run away from home, they want to know more than their own village and they also end up separating from each other: one of them decides to live her life as a black woman and, as an act of rebellion, marries a dark-skinned man, whereas the other one decides to create a whole new identity as a white woman. This allows us, while the story unfolds, to see how wildly different their chosen lives are, how the two women face the outside world, but also how they live with losing each other, with hiding, how they raise their own daughters. Brit Bennett is able to talk about everything this implies without sounding too didactic, she doesn’t mean to scold the potential white reader and ask them to do better – there’s no need for that in order for the message to be received. She’s such an amazing storyteller too – her stories are not only enthralling but are also able to build a space where more than storytelling is happening, and that’s something that’s very rare.

Then they grew older and just became girls, striking in both their sameness and differences. Soon it became laughable thatthere had everbeen a time when no one could tell the twins apart. Desiree, always restless, as if her foot had been nailed to the ground and she couldn’t stop yanking it; Stella, so calm that even Sal Delafosse’s ornery horse never bucked around her. Desiree starring in the school play once, nearly twice if the Fontenots hadn’t bribed the principal; Stella, whip smart, who would go to college if her mother could afford it. Desiree and Stella, Mallard’s girls. As they grew, they no longer seemed like one body split in two, but two bodies poured into one, each pulling it her own way.

The book also does a very good job when it comes to representation and tackling stereotypes: Barry is a drag queen two nights a week and a boring teacher the rest of his life, Reese is a black trans man. There’s also a very subtle critique towards the feminist movement in the ’80s and its lack of intersectionality. What else could you ask for?

However, I could ask for more. I rated The Vanishing Half with 4/5 because it really felt that in her effort to give space to as many identities as possible and create a very diverse character list, the writer kinda forgot that they were more than those labels, more than the vessels that were there to support the story and to react in ways that were understandable given the events and interactions, without gaining any form of self. We never get to know Reese as more than the trans black man in love with Jude and most of his arc in the book is related to that; Desiree is the rebellious sister, Stella is the quieter, studious one, with a hidden face; Jude is the dark-skinned teenager and, later on, woman always afraid she won’t be loved; Kennedy is the rebellious teenager always looking to find more about herself, to experiment. I could make a list of all the characters and fully describe them in a sentence. They are written to represent some categories and, indeed, they are very different categories to those that are used in books that do not put so much effort into being inclusive. I’m still wondering, though, is this form of representation as helpful as it definitely intends to be? Personally, I would rather read a book with fewer characters and more substance to them than get a lot of joy when a lot of fascinating characters are introduced, only to later notice they stayed at the same level of complexity simply because that’s what they are intended to be.

As I haven’t read anything else from Brit Bennett, I’m not sure whether this really happens because her characters had the purpose of just existing as their specific label or it’s just the usual issue: characters are difficult to write, especially when you have a ton of them.

Despite writing so much about something that could’ve been better executed, the book remains a gem that I read in under two days and this hadn’t happened in a hot minute. I’m going to leave you with my favourite quote:

MALLARD BENT.
A place was not solid, Early had learned that already. A town was jelly, forever moldingaround your memories.
(…)
He never spoke to Desiree after that. What was he supposed to say? A place, solid or not, had rules. Early mostly felt foolish for thinking that Desiree would ever ignore them for him.

Juan Felipe Herrera – “Every Day We Get More Illegal”

Posted on 26 Oct 202126 Oct 2021 by Gabriela

If a system allegedly designed to serve people eventually starts killing and oppressing them, maybe there’s something wrong with it. Except that there isn’t anything wrong with it. Except that the system wasn’t designed to serve all people. Except that it didn’t suddenly start killing and oppressing people – that’s how it started. A system built on stolen land and dead indigenous bodies is never going to aim for anything else but maintaining the distribution of power as it is. The United States – except that the only unity is among the oppressors.

Every Day We Get More Illegal is a powerful but very lyrical description of the US, dedicated to all the migrants, immigrants and refugees suffering from the border installations within the United States, at the border crossing and throughout Latin America. And it’s written to address and speak to everyone: it addresses America, which never talks about the issues it faces, about the discrimination, oppression, and – more bluntly said – fascism that drive it; it honours the ancestors that resisted and fought against the oppression, the mothers and fathers, the grandmothers and the unnamed; it speaks to everyone pushed to the margins because of who they are, because of what they look like, act like, feel like; and finally, it speaks to every one of us and asks for unity, for solidarity, for humanity.

This collection of poems is particularly interesting because of its diversity:

you sometimes get a poem that doesn’t waste a second, that’s blunt and direct without a moment of hesitation;

Lissen: you just don’t
talk about it the rape the endless scrubbing washing self lacerations the never ending self-whipping the deep down smoldering stone trauma growing up crooked tree growing up silence ocean storm growing tsunami without a sky ceiling you prefer the holiday merchandise the rational vacuum you just don’t care about the pushed out the stopped out the forced out the starved out the fenced out the shot down

other times, you get something that seems to be similar to the first, but it ends up as an exchange on candy and frogs;
then you get the more cryptic poems which areso lyrical I just ended up reading them out loud a second time and then a third time and then a fourth time and then I needed some water because my throat was dry but my eyes were wet.

our hands will join and then lift as we
step to the fires at the center of this umber clay floor
sewn with leaves stones and branches and reeds
we will notice the unwinding flames and their unending quest
toward something we do not know

nuestras manos se unirán y luego se alzarán a medida que
nos acercamos a las hogueras en el centro de este oscuro piso de barro
bordado con hojas piedras y ramas y juncos
notaremos sus llamas que se desenrollan su dicha infinita
hacia algo que no conocemos

The only illegal thing in the Mexican-US border situation should be the border and Juan Felipe Herrera for a borderless society and world, made of relentless unity and kindness and giving.

“Treisprezece. proză fantastică”

Posted on 13 Sep 2021 by Gabriela

Pentru cineva care nu a mai citit proză fantastică din liceu, când singurul fantastic întâlnit (sau pe care mi-l amintesc oricum, a trecut ceva vreme) a fost cel al lui Eliade, volumul treisprezece a fost surprinzător. Fantasticul la care mă așteptam și pe care credeam că-l cunosc era nedespărțit de misticism, avea simboluri religioase și mai ales o stranietate care lipsește din majoritatea textelor din acest volum, foarte urbane, profane. Ce vreau să spun de fapt e că m-am simțit mult mai familiară cu textele astea decât m-aș fi așteptat și pe alocuri am rămas întrebându-mă unde e fantasticul povestirii – de mai multe ori m-am gândit că în absența contextului care plasa direct textele în proza fantastică, pe multe le-aș fi încadrat fără să mă gândesc de două ori în categoria absurdului.

Pentru că volumul e format din textele mai multor autorx și în consecință e destul de inegal, o să mă opresc din a vorbi despre el ca despre un bloc de text și o să scriu separat despre fiecare dintre cex treisprezece autorx.

Pavel Nedelcu are două texte aici. Buchete urbane e la limita fantasticului, elementele caracteristice nu sunt neapărat necesare textului și mi-am dorit să fie o critică socială a situației bătrânilor în România, dar e maxim o discuție despre singurătate și alienare. Elvis părăsește clădirea e un fel de Nasul, ambele mi se par la fel de puțin amuzante, dar poate e doar lipsa mea de simț al umorului.
Bogdan Răileanu, în textul Înainte să te retragi în lumea ta, imaginează o lume în care cititul poate fi folosit pentru a vindeca virusul (nu cred că e numit vreodată, dar cititorx nu poate să nu se gândească la covid-19). Mi-a plăcut atât de mult povestirea în mod cât se poate de subiectiv: orice text despre scris sau citit va primi puncte în plus de la mine. Fantasticul e doar un mijloc de a scrie despre lectură aici și nu un scop în sine.
Iulia Micu pare să vrea să transmită ceva în Strada Luminii nr. 2A, însă eu sunt departe de a fi înțeles exact ce. Scenele se schimbă destul de rapid, ceea ce face textul dinamic și plăcut lecturii, iar asta reușește să redea destul de bine trecerea timpului, care pare să fie centrul textului – la final, personajul-narator reflectă la asta și la lipsa de însemnătate a individului.
Lucian Mîndruță pare că s-a uitat la The Good Place și a decis că poate face el o treabă mai bună decât creatorii serialului (ceea ce nu ar fi foarte greu), dar nu prea i-a ieșit. Tot textul e cam clișeu și e de înțeles, pentru că subiectul e atât de abordat încât nu ai cum să scrii original despre el. Insuportabila plictiseală a eternității îi spune el textului.
Mihai Ene scrie Între secole, care e probabil singurul text în care fantasticul a fost așa cum mă așteptam la început și care are un element care e o mică plăcere vinovată de-ale mele – joaca de-a timpul, trecerea între planuri temporale care dă senzația că ceva îți scapă și că e mai mult acolo decât poți vedea ca cititoare. Iar această joacă cu timpul devine și mai tipic fantastică pentru că acțiunea e strâns legată de noapte dintre ani, când timpul pare să își piardă rigiditatea obișnuită, e fluid.
Cosmin Leucuța scrie Capra cu patru iezi, un text care mi-a plăcut nu pentru fantasticul său, ci pentru că reinterpreatarea basmului și introducerea unui personaj nou, lupoaica, partenera lupului, îi dă scriitorului ocazia să introducă niște observații deghizate ca glume despre masculinitatea toxică și despre condiția femeii – iar astea sunt căi sigure spre inima mea.
Doina Ruști a scris minunat. Deși am mai multe cărți scrise de ea, nu am citit niciuna, iar ăsta e primul text al ei pe care îl citesc și n-o să mai stau atât pe gânduri și o să le citesc și pe restul. Herr se înscrie în tradiția textelor în care dizabilitățile, mai ales cele fizice, sunt asociate cu fantasticul, cu puteri speciale, ca un schimb alchimic sacru, de care nu suntem conștienți. Și deși cred că trebuie să scăpăm de această urmă de abilism din literatură, nu pot nega cât de excelent e scris textul.
Tudor Ganea, în Săritorul, reușește să creeze niște imagini cât se poate de palpabile și deși textul în sine e foarte scurt, ele au rămas cu mine, parcă am devenit un al treilea personaj, care îi urmărește cu admirație pe cei doi copii și încearcă să-și facă curaj să sară.
Allex Trușcă are două texte absurde. Cad oameni mi-a satisfăcut nevoia de absurd negru, de stranietate, în timp ce Judecata de Apoi aduce în discuția clasică problemă a trenului (the trolley problem), dar creează un cadru conștient și intenționat kafkian.
Mihail Victus are două texte scrise obiectiv bine, dar care nu prea au reușit să mă absoarbă, iar lumile literare create au rămas la distanță de mine, motiv pentru care nu am simțit nimic gândindu-mă la copiii răpiți sau la personajul din Întunericul cobora încet și sinistru, iar soluționarea misterului, finalul textului nu a fost ceva ce așteptam, ci o comunicare factuală fără de care aș fi putut trăi foarte liniștită.
Octavian Soviany – Povestea contesei Haremburga e pur și simplă scrisă prost. Nici nu-mi amintesc foarte bine despre ce a fost, dar îmi amintesc frustrarea în fața textului scris poticnit, mult prea fragmentar și cu întreruperi de fraze inoportune. Se prea poate să fi fost intenționat, de altfel, dar pentru mine a făcut lectura infinit mai neplăcută.
Iulia Pană scrie foarte bine și mi-ar plăcea să o mai citesc, pentru că cele patru pagini ale povestirii Melchior sunt insuficiente pentru a-mi forma orice părere.
Radu Găvan pleacă de la o premisă mișto și destul de ofertantă – fascinația aproape supranaturală pe care un artist o poate crea în fanii săi care duce la relații parasociale ce pot fi toxice. Cu toate astea, citind Ezria m-am simțit de prea multe ori confuză și finalul destul de bun nu mi-a provocat decât ușurarea de a fi terminat.

Deși mi-au plăcut doar vreo jumătate din texte, m-am bucurat să pot citi un astfel de volum. M-am bucurat atât de tare încât l-am citit într-o singură zi, deci dacă ipoteza lui Bogdan Răileanu ar fi adevărată, aș fi imună la covid o vreme. Dar pentru că nu e, a trebuit să folosesc metoda clasică și să mă vaccinez.

Adrian Schiop – “Să ne fie la toți la fel de rău”

Posted on 22 Jul 202122 Jul 2021 by Gabriela

Deși citisem vreo două articole foarte bune scrise de Adrian Schiop pe criticatac.ro, mi-a luat ceva să ajung să îi citesc romanele. Și probabil nici n-am început prea bine, pentru că l-am citit primul pe cel mai recent, Să ne fie la toți la fel de rău, ieșit în 2021, în ciuda obiceiului meu de a citi cărțile autorilor cronologic. Inaugurez cu el o nouă metodă: le voi citi invers cronologic, pentru că tocmai ce mi-am cumpărat Soldații. Iar dacă Soldații e mai bună decât Să ne fie la toți la fel de rău, Adrian Schiop va fi de departe autorul meu român preferat. Deja e aproape, dar nu am destule date cât să fie relevant din punct de vedere statistic.

Să ne fie la toți la fel de rău e un soi de autoficțiune, se petrece de-a lungul anului 2020 și vorbește pe de o parte de Florin, un polițist gay pe care naratorul îl întâlnește pe site-ul de dating Romeo, iar pe de altă parte de lockdown, când o întâlnim pe Andreea, prietena lui Adi, asistentă la DSP – și aici îl întâlnim și pe fiul ei, Alex, un maoist. Ce cred că e important de spus e că nu e o poveste- deși narațiunea e folosită pe alocuri, scopul ei nu e să redea succesiune, să creeze un plot, iar asta e poate ceea ce mi-a plăcut cel mai mult. Ni se prezintă o serie de episoade, întâmplări, conversații care se înscriu într-o imagine fără să se înscrie într-o reprezentare clasică de roman. Iar stilul lui Schiop m-a făcut să mă îndrăgostesc până la capăt – aș vrea să detaliez, dar nu prea pot. O să spun doar ce i-am zis unei prietene, încercând să-i explic de ce îmi place așa mult: câteodată citesc ceva poezie, poveste, carte și e așa frumoasă încât trebuie să mă opresc – mai lăsați-mă cu frumusețea voastră, cu textele voastre poetice și pline de metafore, mă obosește frumusețea asta, oricât de mult o iubesc (poate de-aia am putut citi cartea lui Adi Schiop într-o singură zi, în timp ce trag săptămâni de alte cărți cărora la final le dau tot 5 stele pe goodreads) – Să ne fie la toți la fel de rău e genul de text pe care l-aș putea citi încontinuu, pentru că pare onest și rough, deși e departe de a fi lipsit de complexitate.

Pe alocuri, textul e destul de meta – aflăm că femeile nu erau în planul inițial al cărții, dar doamna Jana merită abaterea de la dorința inițială sau se face referire la succesul pe care l-a avut Soldații. Metatextualitatea e mai degrabă ironică decâț o tehnică literară în cazul lui Schiop – iar asta e cool, oricât de mult mi-ar plăcea metatextualitatea asta pretențioasă a postmodernișților.

Doamna Jana e singurul meu prieten din Ferentari; țin mult la ea și practic ea e motivul pentru care am abandonat proiectul inițial, radical gay, cu un tip care se învârte doar între bărbați – vreau să zic că am programat un test în care, la nivel de showing și interacțiune directă, să n-apară deloc femei și totul să se întâmple între bărbați, I mean la nivel de motor narativ să le elimin cu totul. Ok, nu eram absurd, să existe în decor (doamna Leana de la aprozar, Adriana, corporatista de la IBM care și-a luat chirie sub mine și pe care într-un an am inundat-o de patru ori etc.) – sau, la nivel de telling, în trecut. Pe scurt, în prezentul acțiunii să existe doar în fundal sau să emită semnale slabe de la trei metri sub pământ, din trecut.

Florin n-a reușit să scape de homofobia internalizată, de stigma pe care masculinitatea lui o primește odată cu orientarea lui sexuală, iar asta, pusă pe seama traumelor din copilările pe care Adi încearcă să le analizeze, creează un personaj care în sine nu pare prea interesant, care nu creează vreo nevoie de atașare sau vreo părere de rău în cititor atunci când dispare, dar care oferă un prilej bun să-l cunoști mai bine pe Adi. Pentru că, spre deosebire de Florin, cu Adi empatizezi câteodată, râzi altă dată. Adi e cel care prezintă scena de dating gay din România, care mai face câte-un comentariu care încălzește inimile stângiștilor și care caută afecțiune chiar și în brațele unui Florin atât de imatur emoțional încât nu i-ar putea-o oferi vreodată.

Fiindcă altfel nu mă lăsa să-l ating, nici măcar când i-o luam la muie nu mă lăsa să-i iau talia în brațe sau să-mi pun capul pe abdomenul lui, până și chestia asta îl claustra; o singură dată reușisem săl păcălesc să mă pun lângă el, cu o muie în somn, însă și atunci după 10 minute m-a hâșâit, Pleacă de aici, lasă-mă să dorm – ce să mai vorbim, era sex la zero absolut.

Și deși ziceam mai devreme că femeile nu erau prea dorite în cartea asta, feminitatea în schimb este foarte prezentă. Adi se feminizează foarte mult în relațiile sale, se compară cu femei în situații similare. Iar asta nu e doar în poziția lui submisivă – chiar și când relațiile de putere se schimbă între cei doi, iar Florin regresează la stadiul de copil, Adi preferă să nu ia doar poziția tatălui, ci să alterneze între mamă și tată, între feminin și masculin. Iar acceptarea feminității inerente fiecărui bărbat e ceva ce nu am văzut nicăieri în literatura română (deși sunt dispusă să pun asta pe seama ignoranței mele literare, și nu pe sărăcia literaturii).

Eu aș putea să mai scriu mult despre cartea asta, dar poate ar fi mai bine să citiți voi.

Dan Sociu – “Pluto în Scorpion”

Posted on 2 Jul 2021 by Gabriela

Îl știam pe Sociu doar din poezie – poezie care câteodată e tulburătoare, dar de multe ori nu stârnește nimic în mine; până la urmă, așa e cu arta în general. Dar bine, e timpul să îl cunosc și pe Sociu din proză, mi-am zis eu. Și-am început (și probabil voi și termina) cu cea mai recentă carte a lui, volumul ăsta de așa-zise povestiri pe care le-am citit în două zile și cărora chiar am încercat să le dau o șansă. La începutul fiecărei povestiri, mi-am zis că ășta e momentul, asta e povestirea în care voi înțelege, cea în care Dan Sociu îmi va explica, poate, că nu, nu e nici misogin, nici sexist, că toată cartea asta a fost un joc, un test, un contraexemplu. Să-mi mai spună cineva că sunt o feministă care urăște bărbații, când până în ultima clipă i-am dat șansa acestui bărbat-autor să-mi arate că de fapt caută ca textele lui să fie interpretate într-o manieră feministă, anti-sexistă. Un simplu “haha”, un “țeapă, fraierxlor” – da, standardele sunt foarte joase și Sociu n-a reușit nici măcat atât.

Pluto în Scorpion e o colecție de povestiri la persoana I care par să aibă influențe autobiografice (nu cred ca Dan Sociu să fi zis asta undeva, deci poate mă înșel) și în care în aproape toate naratorul este un Dan (poate un alt Dan de fiecare dată, dar niciodată prea schimbat) care vorbește despre sine, vorbește despre sine chiar când vorbește despre alții și până la urmă asta facem în general, vorbim mereu despre noi, chiar dacă nu ne dăm seama întotdeauna, nici noi, nici cei cărora le vorbim. Dan e ușor de recunoscut, nu e un personaj unic și îl vedem tot timpul în societate, atât de des încât un astfel de personaj pare redundant – e bărbatul care crede că existența oricărei femei în preajma lui e pentru el și mai ales pentru sexualitatea lui: prietena lui (absolut platonică) de 10 ani sigur se simte geloasă când el își îndreaptă atenția către o altă femeie, fata care s-a așezat lângă el e indecent de aproape, nici propria mamă nu scapă nesexualizată. Și cu toate astea, disprețul față de femei e evident de prin primele povestiri, când femeile care i se par sexy sunt doar niște “specimene”.

Citind toate astea, m-a apucat compasiunea, mă gândesc că trebuie să fie nespus de greu să treci prin viață având gânduri sexuale despre fiecare femeie care e suficient de aproape cât să o detectezi cu orice simț. Iar scrisul e eliberator, trebuie să înțelegem nevoia de a exprima această suferință constantă prin scris, nu-i așa? Nu, nu-i așa. Pentru că personajul povestirilor lui Sociu nu pune niciodată sub semnul întrebării pornirile sale, nu are niciun fel de self-awareness și continuă să prezinte aceleași dinamici în fiecare povestire, până când devine de la revoltător, de-a dreptul plictisitor.

Una din povestiri are o naratoare femeie – Vineri seară vrajă rea – și e puțin diferită. Lipsește Dan, apare Irina, fostă alcoolică. Nu e ciudat cum singura poveste narată de o femeie este despre dependență și cum singura poveste despre dependență este narată de o femeie? Parcă naratorul și Sociu însuși n-au putut să-și asume poziția unui bărbat ca să vorbească despre dependență. Poate e mai ușor să o pui de gâtul sexului opus, pare mai îndepărtată, nu te poate atinge pe tine. Și nici măcar nu judec asta, Sociu vorbește despre dependența de alcool – prin care a trecut – în repetate rânduri și pot înțelege nevoia de a se depărta de asta, de a se proteja. Poate singura povestire cu adevărat ok.

Penultimul text, Aubade e o serie de schimburi de replici (reale sau nu, who cares) între Sociu și Ioana Drogeanu și acolo Sociu parcă pare un tip cu care ai vorbi. Ceea ce mai degrabă m-a amuzat: trebuie să fii drăguț cu femeile, spiritual și amuzant, indiferent de orice gândești tu despre ele în general. Iar asta îmi spune că personajul Dan știe foarte bine ce e ok și ce nu, dar mai degrabă îl reprezintă din perspectiva a ce e ok să spui și ce nu, a ce li se pare femeilor că e ok (și deci ce poți spune de față cu ele) și ce nu. Cu scrisul e altceva, atunci ești artist, ți se iartă multe. Până la urmă, câte nu i se iartă lui Picasso, lui Bukowski etc.? Poate ar fi timpul să nu mai iertăm nimănui, e prea mult de cerut?

Nici nu am o problemă cu stilul, care e chiar mișto. Îmi plac textele scrise așa, de parcă m-am întâlnit cu cineva și chiar îmi povestește, de parcă nu țin o carte în mână și de parcă e doar pentru mine. Din păcate, povestirile astea nu au fost doar pentru mine. Dacă cineva chiar mi-ar fi spus vreuna din poveștile astea, nu aș fi ascultat până la capăt. Și totuși am citit până la capăt. Era speranța? Era dorința de a scrie ulterior recenzia asta?

Rachel Kushner – ‘The Flamethrowers’

Posted on 16 Jun 202116 Jun 2021 by Gabriela

I had Rachel Kushner on my TBR list for a long time – for long enough that I almost forgot why I wanted to read her books in the first place and was reminded by the interview she gave for Jacobin a month ago. I always love an author that is able to speak about writing without treating it as if writing and art in general happen in a vacuum and cannot be related to the materiality of the real world. Even a lot of authors who do give their writings political meaning do so in a very covert manner: it’s always just a possible interpretation, but the text can be read without it too. Kushner doesn’t do that, she’s not afraid of being radical, of being unambiguously interpreted as such and that’s why she can allow herself the luxury of expression.

(I guess you could still read The Flamethrowers as an ordinary novel, a sort of bildungsroman, but that would require a real effort of ignoring everything else.)

The Flamethrowers is the story of a young woman we only know as Reno who is trying to navigate the world as an aspiring artist in New York in the 70s, but her artistic career is somehow put aside once she meets Sandro Valera, the heir of an Italian company manufacturing motorcycles and more. She ends up beating the speed record and being the fastest woman alive. After spending so much time with Sandro, the human representation of the bourgeoisie, Reno ends up for a short time in a group of people taking part in the Italian anti-fascist movement with Gianni, a complete stranger. Sandro and Gianni seem to be the two opposing poles, but somehow they aren’t so different, or Reno does not really register any significant differences.

Reno is a sort of narrator and character that is not really there, things happen to her more than she does things. She likes to listen because she feels she doesn’t fit anywhere enough to be the one speaking. She feels like an imposter in both worlds – she’s not in the same class as Sandro and his family is fast to notice that, but she feels like a class traitor around Gianni too. So she just does whatever she’s told and only reacts to other people’s actions and not to her own thoughts (which are, however, very rich, just perpetually ignored). While expressing feminist thoughts and feeling a natural solidarity with the working class, she doesn’t really act upon any of those unless the circumstances are favourable, unless they just flow out of herself.

Sandro is not much different. He just accepts his position as the heir of the company. He understands and supports the goals of the anti-fascists movement and he even has a very close Marxist friend from Argentine. However, he does not revolt, he does nothing evade his own condition:

The anger and radical acts of the young people in Rome were a kind of electricity, an act of refusal and beauty, something Italian that was, for once, magnificent. But it was against him as long as he occupied his role as a Valera. It was against him and he had no right to take part.

Sandro’s perspective of the whole movement is just a clear sign of his privilege – for him, it’s about the energy, the beauty of it, while for the actual people participating, it’s all about freedom and survival. Even when admiring the working class, he cannot be further away from actually understanding it. He can only register is at art, but he’s incapable to empathise on a human level with the movement. He’s simply not part of it, he is unable to shed his origins and become himself, because he is too much of a Valera. Sometimes material inheritance is a smaller issue than the heaviness of the past – you cannot reject being a capitalist without rejecting who came before you and that means you’ll just be another capitalist and hope the future generations will be braver, while knowing they won’t be.

I loved Rachel Kushner style of writing, the rhythm is very alert and manages to create the dynamic atmosphere you might expect from the events happening, but this is moderated by Reno’s passivity.

As far as I can tell, the book also manages to paint a more nuanced picture of the radical movements from Italy in the 70s than I previously had from my very little knowledge, but that might just be me being ignorant.

I’m not sure how to end this. I loved it and I’m writing this after reading the last 200 pages in one sitting so I am not yet able to articulate everything I felt, but I’m not trying to. I’m trying to say that any book that makes you feel like you need to finish it NOW is worth it. And this was one of those for me.

Kajet: a journal of Eastern European encounters

Posted on 3 Apr 20213 Apr 2021 by Gabriela

I am finally getting around to write about something that I’ve been really excited about for a couple of months now: Kajet Journal. It might just be my ignorance, but despite it being around for 4 years, I hadn’t heard of it until January, when I saw the most recent issue in a bookstore and decided not only to buy it but also to try and find all the other issues because, ironically, I get all consumerist when it comes to leftist things (a broad term referring to literally anything). Unfortunately, I was a bit late and had to read the first issue digitally, but I have the other ones physically and they’re just pure beauty. Yes, they’re worth it even if just for being so aesthetically pleasing, but they’re a lot more than that.

The ethos of Kajet is to bring unexplored, neglected Eastern European narratives to the fore.
Kajet Manifesto

I’m not going to make an in-depth analysis of each of the four issues, as I don’t feel I could give a good enough account, but I think it’s worth mentioning that each has a central theme: On Communities, On Utopias, On Struggle, On Periphery. While being related to the central theme, each contribution (text, photographs and/or illustrations in the printed journal, but the digital version makes use of videos too) offers a completely different perspective, interpretation or instance of the topic so as to show the plurality of a world that is usually portrayed in a very unidimensional way by the mainstream Western narrative: Eastern Europe, the inferior Other.

Kajet aims to discredit this not by suggesting an equally limited counter-narrative, but by painting a complex picture: trivialising a culture or, even worse, multiple cultures to an easy to digest idea will never be satisfactory, however appealing it is to use such simplifications. In a world that cannot dream nor imagine the future, Eastern Europe is striving to forgo its past and history and get as close as possible to the neoliberal ideal, even if it means leaving a lot of people behind. Scrambling for an identity, we substitute it with a westernised chimaera that seems to be just a placeholder for something we are unable to make sense of.

What I really appreciated about each of these articles is that there is no fake impression of impartiality and they do not hold anything like that as their higher goal. Everything is unapologetically leftist, anti-capitalist, intersectional; each text has an embedded message and tries to be more than a superficial account of a phenomenon or situation: it’s not story-telling and it does not aim to be so. We are being presented with both further questions and conclusions without being told what to think – that is an equilibrium that is very hard to achieve without losing the complexity of the analysis.

One of the tendencies of these texts that really melted my anarchist heart was the continuous intention of redefining our relationship with the objects we possess, the buildings we live in, the places we occupy. The so-called inanimate bears the responsibility of our entire lives, but a capitalist society cannot allow us to build a deeper relationship based on this, as it would mean emancipation from our necessary roles as users and consumers. Addressing the topic of city-planning from a perspective that does not intend to aimlessly maximise productivity but to build communities and to entail mutual aid seems strange and unfamiliar, but it also feels like the appropriate way of designing something that we might end up calling home.

I could write about everything I loved about these journals all day, but I feel like I can’t actually make them seem any greater than they are so just go on http://kajetjournal.com/ and convince yourself. While being quite academic in formulation, I think that the writing is accessible for anyone that has some minimal knowledge of leftist theory and issues (and the references can be useful for learning more too).

Because I have no idea how to end this, I’ll just add another point from the Manifesto here:

Not being afraid to tackle apparently trivial matters, we consider that every socio-cultural development in the East shall be taken seriously. Everything needs to be questioned, doubted and interpreted accordingly.
Kajet Manifesto

Natalie Diaz – ‘Postcolonial Love Poem’

Posted on 21 Mar 202121 Mar 2021 by Gabriela

Today is World Poetry Day and I wanted to write about poetry. It’s hard for me to do it and this is something that might never change. Every time I want to tell someone about a poetry book I read, I just find myself wanting to endlessly quote poems. What could I say more than what’s written there? How could I say it in a way that expresses everything I feel and does not shrink the value and beauty of the verses?

It’s not different for Natalie Diaz’s poetry. If you want to know anything about the poems in Postcolonial Love Poem, if you want to get an undistorted image, just read the poems. There is nothing that I could say to change that. What I can do is let you read the poems through me. In me, poetry becomes a confusing but revealing string of intellectual and emotional responses that stay around sometimes for long enough for me to understand them, sometimes just enough so I can know there was something – something I do not need to understand or be able to describe in order to experience. It’s hard for someone so rational to accept that rationality is sometimes futile and is even harder for someone so emotional to admit that ration doesn’t need to be cold, that ration can be kind and loving or angry and demanding. Poetry shows that there’s a fake, unnatural distinction between feeling and thinking just because it is so overwhelming to know that you don’t need to choose.

I think that Natalie Diaz’s writing is the perfect illustration of what I incoherently tried to articulate: it would be outward ignorance not to notice the care and precision in the language; and while that is a rational choice, the level of intimacy in the same language cannot arise from pure rationality. Diaz knows she writes for a public, so she’s structuring her poems so as not to miss the chance to get the message across to whomever might read them, but each poem seems a whisper, both soft and rough, to herself and her lover.

The title of the book (which is also the name of the opening poem) is as clear as it could be. There is love after colonialism. The people we’ve tried to kill and successfully decimated, the people we still don’t allow to reclaim their identity, the people we prefer to ignore because it is much easier than repenting, these people are not only alive, but they love, they love strongly and passionately and seductively. Could you still love after you’ve been stripped of everything you had and were?

At the intersection of multiple identities – Native American, Mexican, queer – Natalie Diaz navigates her own complexity in her poems, the complexity of her being and her feelings. And those feelings, despite the title, are not just love nor should they be. A love poem can still be a love poem and express anger, frustration, desire, or worry. She knows that in order to love and be loved, you need to have a body. A body of flesh. A body of water. A body of land. The body is forever entangled with the physicality of the world it was shaped by, not only with its spirituality. Therefore, to keep your body, you need anger and power. Being sexually desired by your oppressor can never be enough. you need to be more than an object of desire or an award-winning athlete to avoid complete erasure. You need to be able to choose and to be asked for consent, need to be allowed to exist within yourself before your existence is defined with respect to a framework that never recognizes you. These are basic human rights, but somewhere along the line we forgot about their universality. Human rights are something everyone should be provided with, they say. And the saying is the only thing that could ever prove they hold that belief.

I feel like I keep rewriting the same thing over and over again. I can never say it well enough, loud enough. But that doesn’t mean we should stop. We should never stop.

They Don’t Love You Like I Love You
My mother said this to me
long before Beyoncé lifted the lyrics
from the Yeah Yeah Yeahs,
and what my mother meant by,
Don’t stray, what she knew
all about it – the way it feels to need
someone to love you, someone
not your kind, someone white,
some one some many who live
because so many of mine
have not, and further, live on top of
those of ours who don’t.
I’ll say, say, say,
I’ll say, say, say,
What is the United States if not a clot
of clouds? If not spilled milk? Or blood?
If not the place we once were
in the millions? America is ‘Maps’ –
Maps are ghosts: White and
layered with people and places I see through.
My mother has always known best,
knew that I’d been begging for them,
to lay my face against their white
laps, to be held in something more
than the load light of their projectors,
as they flicker themselves – sepia
or blue – all over my body.
All this time,
I thought my mother said, Wait,
as in, Give them a little more time
to know your worth,
when really, she said, Weight,
meaning heft, preparing me
for the yoke of myself,
the beast of my country’s burdens,
which is less worse than
my country’s plow. Yes,
when my mother said,
They don’t love you like I love you,
she meant,
Natalie, that doesn’t mean
you aren’t good.

Are you even a reader if you don’t talk about what you read?

Posted on 7 Mar 20217 Mar 2021 by Gabriela

The short answer is yes. Yes, you are a completely valid reader without going all out to recommend books or talk about them. So if you were looking just for the answer to this question, this is it. However, you might want to stay for the rest of this (you’ve already opened the article so why not read it?).

I was just discussing with a friend about our need to tell other people about what we read, the need to better understand the books we read by hearing other people’s opinions and to make sure that the books we love so much reach as many people as possible. I love doing all of those and I really found myself wanting to write a review because what a better time to do that than when you should be revising for exams? But I am currently reading Marx’s Grundrisse and that guy really hated his readers’ sanity (but we still ended up loving him xoxo Marx) and Aragon’s Le Monde réel and both of those are going to take a while until I finish and decide if I should review them. So let’s not talk about a specific book, but about reading in general.

Why do we talk about books and why don’t we do it enough?

By my own observation (no data to back this up, sorry) people usually see themselves as either fully-equipped-book-people and will end up in a conversation about reading 90% of the time or just-not-book-people. And sadly, just-not-book-people are a lot of the time people that feel they are not fully-equipped-book-people enough to actually go out there (this is a very fluid concept, it could mean the internet as I do or just to a friend that is always ready for some book talk) and say what they think. What if they’re wrong? What if they didn’t get that very subtle hint on page 98 and their understanding of the book is miserable because of it? What if they liked a book that is generally considered a terrible book?

Honestly, we won’t really care. I spend too much time on YouTube listening to reviews of books I might not even care about. I love Antastesia, who mostly reviews classics and I read those maybe 5% of the time; I adore paperbackdreams, who reads books I don’t intend to read and I am a big fan of 4fără15 or Nabolita who have content that is most suitable for my literary tastes. I do watch these people for book recommendations sometimes, but most of the time I do it just because it’s so much fun to hear people so passionate about books, for me it is a fascinating crossover of two things I love so much: humanity and books.

More than this, I feel like I always deepen my understanding of a book by hearing other people talking about it and I understand my own position better by writing about it. Before I write a review for a book and even if I don’t intend to write one, I go all over the internet looking for reviews, watching vlogs and even reading professional literary critique because yeah, that still exists. My reading experience doesn’t end when I finish the book and it would be so much poorer if I didn’t have this many opportunities to understand other perspectives. And while the internet is so cool for that, organic human-to-human interaction remains my favourite way of doing this and some of the most valuable and original takes I’ve ever heard about certain books came from people who read no more than a few books every year. And that’s probably because they weren’t bound by all these artificial criteria I might have unintentionally developed just by reading too much for my own good.

So yeah, it’s fine if you don’t feel like talking too much about what you read, but remember we’d love to hear from you! Feel free to message me about a book, leave a comment, write a review even if you don’t usually do that or just contradict me, I might be totally and foolishly wrong.

Elena Ferrante – “Viața mincinoasă a adulților”

Posted on 21 Jan 2021 by Gabriela

Elena Ferrante - Viata mincinoasa a adultilor - Libraria Mihai Eminescu

Adulții mint, îi mint pe cei care nu sunt adulți, se mint între ei și cel mai important, nu recunosc că mint. Bineînțeles, asta e de fapt definiția adulților imaturi emoțional, dar ei sunt majoritari. Iar când vorbește Elena Ferrante despre asta, devine un subiect cu atât mai interesant. Căci cine nu o iubește pe autoarea Tetralogiei Napolitane? Nu îndrăznește nimeni să n-o facă și probabil pe asta s-a și bazat publicarea acestei cărți: cine nu va iubi o carte care e alcătuită din aceleași ingrediente ca seria pomenită mai sus? Ei bine, eu am găsit răspunsul: cititorii care înțeleg că ingredientele sunt importante, dar crucial este modul de preparare. Cele mai bune ingrediente se vor irosi dacă prepararea e dezastruoasă.

Iar dacă Viața mincinoasă a adulților nu poate fi numită un dezastru în mod absolut, cu siguranță devine unul prin comparație.

Când am început să citesc cartea și să mă lovesc de multiplele motive comune cu tetralogia, mi s-a părut interesant și promițător, mai ales știind că toate sunt într-un fel sau altul de sursă autobiografică: urma să înțeleg mai multe din această poveste pe care Elena Ferrante o spune fragmentar, îmbinând o realitate pe care nu o vom cunoaște niciodată cu o ficțiune pe care nu o putem recunoaște nici acum. Am început să fac asocieri, să găsesc trăsături comune între personaje, să mă amuz când personajul Tonino suna prea tare ca un alter-ego al lui Nino, deși s-a dovedit că această corespondență a fost introdusă cel mult pentru a ne induce în eroare. Curând însă am rămas dezamăgită. Dacă tetralogia a reușit, în ciuda poveștii cu iz de telenovelă, să depășească acest nivel printr-o profundă analiză a personajelor și a tuturor acțiunilor, Viața mincinoasă eșuează. Și cred că eșuează tocmai pentru că și-a propus prea mult. Numărul de personaje, întâmplările, cheile de interpretare pe care încearcă să le introducă Ferrante, toate se acumulează într-o misiune narativă ce depășește cele 300 de pagini pe care le are romanul. Nimic nu ajunge să-și atingă potențialul, pentru că Ferrante e ocupată să scrie despre toate la un nivel mediocru.

Și ca să nu continui să vorbesc despre cum nu a ieșit ce ar fi trebuit să iasă, aș vrea să scriu aici ce direcții/elemente mi-au plăcut și mi-aș fi dorit să fie explorate mai mult sau mai bine:

Brățara ca simbol. Deși ea pare să aibă o importanță majoră în carte, mai ales în final (pe care n-o să-l stric pentru nimeni, spunând care e), această importanță pare mai degrabă artificială și nu se oferă niciun fel de insight despre ce semnifică ea pentru fiecare dintre posesoare. Primim doar o privire din exterior, iar înzestrarea ei cu atribuții simbolice devine forțată;
Explorarea sexualității Giovannei, personajul principal;
Cum era de fapt Vittoria?
Introducerea religiei în viața cuiva care a crescut într-un mediu ateu și mai ales areligios.

Reproșurile mele sunt mai ales legate de firul narativ, de structurarea acțiunii, de cosntrucția personajelor, însă ar fi ipocrit să nu recunosc că talentul de scriitoare al Elenei Ferrante este în continuare evident, mai ales în ce privește alegerea cuvintelor, iar asta se vede chiar din titlu. Viața mincinoasă a adulților. Poate un titlu mai prost nu m-ar fi determinat să fiu așa dezamăgită de conținut.