Category: În română (sau majoritar în română)

Andreea Răsuceanu – “O formă de viață necunoscută”

Posted on by Gabriela

O formă de viață necunoscută se naște din cele mai intime părți ale Bucureștiului, locuiește pe Strada Mântuleasa și nu pleacă niciodată de acolo.

Oare aici se năștea liniștea, pe strada asta mica ce unea două bulevarde, liniștea care pe urmă se împrăștia în tot orașul, lingându-i bordurile și învelindu-i trotuarele într-o plapumă moale. O stradă mică, de trecere, pe unde să traversezi orașul mai repede, spre locurile care contează cu adevărat, marile bulevarde, acolo unde-i viața. Unloc în care nu se fixează nimic, totul e provizoriu, erau multe astfel de străzi în București, unde totul părea ridicat în grabă, înjghebat, gata să fie pus la pământ oricând. Dar aici lucrurile păreau să fie la fel dintotdeauna, eterne, deși atât de diferite și amestecate. Strada avea o viață a ei, secretă, și uneori Elena avea impresia că duhurile ei ascunse o urmăreau până ieșea în Calea Călărașilor.

E acolo în secolul XVIII, când Mantu nu se întoarce acasă după o călătorie comercială în Turcia, iar soția sa, Stanca, reușește să ridice o biserică deși el lipsește. Aceasta e Biserica Mântuleasa, a cărei istorie este încă incertă, dar cine ar putea spune că nu a fost chiar așa?

E acolo și cu Elena care, deși trăind în timpul Primului Război Mondial, vrea să-și construiască o casă pe Strada Mântuleasa și descoperă în timpul săpăturilor niște catacombe care ne fac să ne gândim la Bucureștiul de sub pământ sau la Bucureștiul pe care nu îl vedem neapărat, deși există. Și reușita ei e una solitară aproape, pentru că soțul pare să se fi desprins de realitate odată cu războiul, care îi afectează atât de contradictoriu pe cei doi soți.

Forma de viață necunoscută e și azi pe Strada Mântuleasa, când aflăm și povestea Ioanei, din perspectiva unei naratoare care nu capătă niciodată un chip, ci rămâne o voce prin care Ioana prinde, în mod ironic, viață.

Cu toate că cele trei femei nu se întâlnesc și nu există nimic care le leagă în mod unic una de alta, poveștile lor nu pot fi separate una de alta fără a se pierde din rotunzimea romanului, fie că vorbim de continuitatea generațiilor sau de bucata de București evocată în toate. Marea tema comună este însă absența – o absență dureroasă, dar atât de calmă încât te ia pe nepregătite. Stanca nu îl plânge cu adevărat pe Mantu niciodată, pentru că în fiecare clipă așteaptă să se întoarcă. Elena încearcă să compenseze pentru absența mentală a soțului ei prin copil, prin casa pe care o construiește. Iar Ioana, care e absența cea mai pregnantă și cel mai viu redată, nu trezește revoltă în naratoare, ci doar o dragoste plină de dor.

Nu știu cum se poate vorbi despre absență. Cum se pune într-o formă concretă, în cuvinte, inexistența. Neantul. Absență, absențe, s. f. 1. Lipsă a unei ființe sau a unui obiect din locul în care ar fi trebuit să se afle. 2. Pierdere bruscă și de scurtă durată a cunoștinței, întâlnită în epilepsie. 3. Fig. Neatenție, indiferență a cuiva. – Din fr. absence, lat. absentia. Da, asta e. Lipsa unei ființe din locul în care ar fi trebuit să se afle. Dar cine știe unde e asta. Locul unde ar fi trebuit să se afle Ioana. Cum definești absența unui lucru dacă nu ai certitudinea că trebuia că se afle într-un anume loc. Nu mai știam unde ar fi trebuit să fie Ioana.

Am auzit-o pe Andreea Răsuceanu vorbind despre O formă de viață necunoscută înainte să citesc cartea, la FILIT, ca despre o carte care trebuia să fie scrisă, care există de multă vreme, dar a fost scrisă abia acum și care e veșnic legată de un loc. Atunci mi s-a părut bizar, intrigant. Acum înțeleg.

Notă de pandemie:

În mod normal, aș fi încheiat aici, dar faptul că o parte a romanului se petrece acum câteva sute de ani ne plasează într-o explozie de ciumă care afectează Bucureștiul, dar ne arată și că indiferent de care e boala, oamenii nu par să reacționeze diferit în fața niciunei epidemii:

Ciuma e boala păcătoșilor, așa să știi, zicea Marghioala dând cu păcură la colțurile casei cu un șomoiag mare de cârpe. Degeaba își pun acum toate sulemenitele cămașa aspră și se-mbrobodesc, de ochiul lui Dumnezeu nu scapă nimeni. Ochiul din tinda bisericii vede tot, nu doar de-a lungul și de-a latul străzii și până unde cotește prima oară drumul, vede în sufletul omului, oriunde s-ar băga. Degeaba stau acuma toți în case, sub mese, și mănâncă numai ierburi și nici un drac cât de mic nu pomenesc, răul e făcut și pedeapsa vine. Și zicând asta, bătrâna ridică șomoioagele de cârpe negre deasupra capului și străbate așa curtea, ca arătarea în carne și oase a bolii. Buboaiele astea sunt răutatea din om și negreala e păcatul care iese din el, putreziciunea sufletului trece în corp și de-aici încolo numai sfârșitul îl mai așteaptă. Vorbește singură, s-au închis toți în case și doar ceața galben-verzuie, ca fierea, trece pe deasupra Bucureștiului, e singura mișcare perceptibilă. Închiși în încăperi bine afumate, oamenii descoperă că urâtul și singurătatea sunt boli la fel de grave, care dacă nu te omoară, te lasă fără vlagă și în voia sorții, mult mai ușor se-mbolnăvește nefericitul decât cel căruia îi place să petreacă, cred bucureștenii. Domnul a dat poruncă să se-nchidă toate cârciumile din oraș și să servească doar prin geamlâc, ca să nu se revolte bucureștenii, numai bisericile nu s-au închis și oamenii se înghesuie la slujbe unii-ntr-alții fără să le treacă prin cap că mult mai ușor se vor îmbolnăvi așa, laolaltă.

Nu s-au schimbat prea multe, nu?

Guzel Iahina – “Zuleiha deschide ochii”

Posted on by Gabriela

Zuleiha deschide ochii și acceptă tot ceea ce îi rezervă viața – fie că e vorba de a fi o soția supusă a unui tătar ursuz și nora unei femei parcă lipsite de suflet sau de călătoria inumană cu trenul alături de sute de alți țărani deschiaburiți.

Atunci când am citit prefața cărții, scrisă de Ludmila Ulițkaia, am rămas puțin nedumerită de adjectivul “feminin”. Romanul lui Guzel Iahina este “feminin”. De ce împărțim pe sexe până și literatura?, mă întrebam. Dar acest adjectiv nu este folosit pentru a spune că acest roman aparține femeilor, ci că feminitatea este peste tot între paginile cărții. Nu acea feminitate stereotipă care le înfățișează pe femei ca pe niște obiecte cu atât mai utile cu cât sunt mai delicate, ci acea feminitate a puterii resemnate, a sacrificiului pe care femeile au fost condiționate parcă să îl facă. Feminitatea e caracterizată de anduranță, nu de vitejia pe care o asociem, dimpotrivă, masculinității. Pentru că refuzăm femeilor conceptul de curaj, deși oricine i l-ar refuza Zuleihăi dă dovadă doar de ipocrizie. Pentru a-și proteja fiul, ea face mai mult decât pare a fi posibil pentru orice ființă umană și, deși încearcă să se încadreze în feminitatea clasică pe care a deprins-o din familie (modestie exagerată și supunere), ea descoperă feminitatea autentică, care îi conferă rezistență.

În toată viața ei nu pronunțase de at âtea ori “eu” cât într-o lună de închisoare. Modestia înfrumusețează – nu se cuvine ca o femeie cinstită să spună “eu” fără motiv. Până și limba tătară e construită în așa fel încât poți să trăiești toată viața fără să spui măcar o dată “eu”: în orice împrejurare ai vorbi despre sine, verbul va fi pus la forma necesară, schimbându-i-se terminația, așa încât devine inutilă folosirea acestui mic cuvânt al vanității.

Zuleiha nu pricepea cum de se poate ca atâtea versuri diferite, complicate și foarte lungi să încapă într-o singură minte, și aceea de femeie.

În așezarea pe care puținii supraviețuitori o întemeiază în Siberia, pe Angara, Zuleiha are un singur scop: să îl îngrijească pe Iusuf și toată viața ei se învârte în jurul copilului care reușește să crească într-o lume ce pare atât de potrivnică vieții. Dar în timp ce își crește fiul, Zuleiha își dă seama că noua sa viață e mult schimbată, că normele pe care trebuia să le respecte cu soțul ei sunt absurde aici – cum să nu trăiască sub același acoperiș cu un alt bărbat când de asta depinde viața fiului ei și cum să nu vâneze când e cel mai bun vânător din sat? În această nouă lume, Zuleiha începe să înțeleagă realitatea altfel decât până atunci, își dă seama că e mult mai mult decât un set de reguli impuse de alți oameni. Viața curge independent de așteptările oamenilor, natura are propria organizare.

Aici moartea era peste tot, dar o moarte simplă, inteligibilă, înțeleaptă în felul ei, dreaptă chiar: frunzele și acele de brad zburau din copaci, și putreazeau în pământ, tufișurile se uscau și erau strivite sub laba puternică a ursului, iarba ajungea să fie prada cerbilor, iar ei, la rândul lor, cădeau pradă haitei de lupi. Moartea se împletea cu viața, erau trainic legate una de cealaltă – și de aceea moartea nu era înspăimântătoare. Mai mult decât atât, în pădure viața ieșea întotdeauna învingătoare. Oricât de groaznice erau incendiile toamna, oricât de rece și aspră era iarna, oricât de crude deveneau animalele de pradă înfometate, Zuleiha știa una și bună: când va veni primăvara, copacii se vor umple de frunziș tânăr, iarba mătăsoasă va năpădi pământul înnegrit cândva de foc și animalelor li se vor naște o groază de pui zburdalnici. De aseea, când ucidea nu simțea că face o faptă plină de cruzime. Dimpotrivă, simțea că e o parte din lumea asta colosal de puternică, o picătură din marea imensă a pădurilor de brazi.

Toate evenimentele care se petrec în roman sunt trecute printr-un filtru moral: unele prin cel al Zuleihăi (echivalent cu cel al întregii tradiții tătărești), iar altele prin cele ale comandantului Ivan Ignatov. Acesta din urmă are o viață interioară foarte complexă, fiind răpus adesea de accese de vinovăție care îl fac să se refugieze în alcool. Dacă e ceva ce îi reproșez acestei cărți, e vorba de faptul că cele două personaje principale nu sunt la fel de bine portretizate. Pentru acțiunile Zuleihăi, oricât de bizare, primim întotdeauna justificare, în timp ce Ignatov rămâne un mister.

Zuleiha deschide ochii e un roman puternic și răscolitor, o odă a vieții și a libertății ce pot fi găsite în locurile cele mai neașteptate, iar Zuleiha îndrăznește să se înfrupte din ele, în ciuda fricii că va fi pedepsită pentru nesăbuința ei.

Radu Mareș – “Deplasarea spre roșu”

Posted on by Gabriela

Deplasarea spre roșu e romanul pe care l-am citit în primul sfert al unei călătorii de douăsprezece ore cu trenul. Și deși se citește ușor, nu e o carte simplă și poate fi citită în mai multe chei.

Romanul spune povestea unui profesor de franceză ce colaborează cu un ziar local și care, ca urmare a unei obligații pe care o primește în urma unui articol pe care îl scrie, ajunge să își spună povestea căsătoriei sale eșuate și să o asculte pe aceea a unei tinere englezoaice salvată de un preot de pe un drum nu foarte favorabil ei.

Dacă se urmăresc strict cele două fire narative, romanul pare unul psihologic, urmărind mai ales deplasarea spre roșu a personajului principal, reconfigurarea frecvenței propriei sale existențe, încercând să-și explice sieși ceea ce s-a întâmplat sub pretextul unei scrisori – căci aceasta este de fapt forma sub care e prezentat textul – adresate fiului său.

Plasată în contextul unei Românii abia ieșite din comunism și care se confruntă cu imaginea terifiantă a mineriadelor, pierderea pe care o suferă personajul când soția sa preferă să rămână în Germania, alături de fratele ei geamăn, reprezintă de fapt dilema unui întreg popor, orbit de libertatea pe care o primește imediat după revoluție, de sclipirea capitalistă din Occident. De altfel, discuțiile despre politicul și socialul românesc din această perioadă nu lipsesc din niciun capitol, abordând teme ca mineriadele, fatala alegere a lui Ion Iliescu la primul vot liber din România sau situația orfelinatelor românești – mai ales imaginea lor în afară, imagine pe care articolul scris de profesorul de franceză încearcă să o îmbunătățească.

Deși autorului nu-i lipsesc momentele în care impresionează prin scriitură, el eșuează în crearea unui întreg – plotul inițial, cel al școlii despre care se scrie un articol, al prietenului influent și al englezoaicei, este abandonat pentru cel al mariajului nefast și nu mai este reluat niciodată (pentru cei ce încă suferă din cauza catastrofalului sezon 8 din Game of Thrones, senzația lăsată de această carte va fi foarte familiară). Romanul sfârșește prin a fi o colecție de povestiri bine scrise legate prin povestiri mai puțin bine scrise, iar cititorul care așteaptă o revelație la finalul romanului va rămâne întrebându-se dacă nu există o continuare. Nu există, romanul e o povestire într-o ramă incompletă, care nici măcar nu oferă o invitație de a fi completată de cititor.

Mareș nu atinge așteptările pe care le creează el însuși la începutul romanului și ne învață să o lăsăm mai moale cu așteptările astea, că de-aia suntem atât de dezamăgiți în viață. Mie totuși mi-a demonstrat și ceva de bine (spre foarte bine): proza scurtă îi e foarte potrivită. Și a scris și asta, o să citesc și revin să vă informez că am avut dreptate.

Mihail Șișkin – “Părul Venerei”

Posted on by Gabriela

Părul Venerei e prima carte de-ale lui Șișkin pe care o citesc, deși flirtez de câțiva ani cu Scrisorar prin fiecare librărie. Dar relațiile mele cu multe cărți sunt cel puțin la fel de complexe ca cele cu oamenii: cu unii vorbesc îndelung, le cântăresc principiile și idealurile, încerc să nu ratez nicio informație existentă despre ei înainte de a-i cataloga drept ceva relevant (amic, prieten ori inamic suprem); alții mă salută sau îmi deschid ușa într-o zi și devin imediat destinatarii afecțiunii mele. Iar dacă Părul Venerei ar fi un om, ar fi în categoria din urmă.

Citesc din cartea asta de aproape o lună. Am luat-o cu mine când mergeam la cursuri, când mă plimbam, în autobuz sau avion și mai ales în locuri în care știam că nu aș avea cum să o citesc. Am deschis-o însă cu zgârcenie, pentru că de fiecare dată când o făceam, numărul de pagini citite creștea ca la comandă și mi-era teamă că o voi termina atât de repede încât nu voi avea timp să-mi consum iubirea pentru această scriitură care m-a cucerit. Pe alocuri am citit bucurându-mă doar de sintaxă și de calmul delicat al unor formulări, alteori am reflectat la subiectele atât de serioase, oricât de ludic abordate, iar alteori m-am minunat de felul cum acest păr al Venerei crește, cum fiecare fir narativ se individualizează.

Am înțeles acolo ce înseamnă libertatea. Nu e în niciun caz lipsa sârmei ghimpate. Nu. Este lipsa fricii. Este atunci când nu ai de ce să te apuci, Când nu ai nimic, deci nu te temi să pierzi ceva. Când ai spus un cuvânt și te duci după el până la capăt.

Și știu că o carte mă cucerește cu adevărat atunci când iubesc la ea exact opusul a ceea ce apreciez în alte cărți. Nu pot să nu admir romanele acelea complexe cu zeci de planuri care cumva, printr-un exercițiu de virtuozitate al scriitorului, ajung să se completeze perfect, se unesc într-un întreg incontestabil. Dar Părul Venerei e fermecător tocmai pentru că poveștile din el nu formează un astfel de puzzle. Deși pleacă din același punct al unui personaj “interpret”, firele narative se desprind și capătă viață, unitatea lor nu transmite un mesaj înălțător, ci doar descrie viața, guvernată de haos și lipsită de un sens aparent, dar atât de savuros de trăit.

Draga mea, ce multe cuvinte care definesc invizibilul! Dumnezeu. Moarte. Iubire.

Romanul e scris foarte atipic, nicăieri nu sună a roman: el e fie structurat ca jurnal al unei cântărețe celebre pe care traducătorul îl citește, ca scrisori pentru fiul său ori ca dialogul dintre autoritățile elvețiene și cei care vor să imigreze – pare că acest text refuză să existe doar pe raftul unei biblioteci, el trebuie să aibă un scop, să servească sau sa i se adreseze cuiva anume, nu unui cititor ipotetic. E asta viziunea scriitorului rus sau e doar o perspectivă pe care acesta o creează pentru personajul său? Deși scrisul nu e nicidecum o temă centrală a romanului, el este mereu undeva pe margine, în fundal, pentru cei care nu se mulțumesc doar cu simpla complexitate narativă.

Totuși, ce naivi mai sunt oamenii! Vin aici și cred că cineva are nevoie de ei. Și dau năvală, se bagă, nici nu apuci să-i interoghezi pe toți. Dar cine are nevoie de ei? Și, cel mai important, cred în nu știu ce prostii. Unul ca dumneavoastră, chiar semănați cumva, cărunt deja, hârșit, murdar, cu niște ochi la fel, care-și pierduseră culoarea, roșii, a început să mă asigure că a citit el undeva, într-un ziar gratuit, că, de fapt, noi toți am trăit cândva, dar mai apoi am murit. Și ca suntem înviați chiar la acea judecată, și trebuie să povestim cum am trăit. Adică viața noastră este chiar acea povestire, pentru că trebuie nu numai să povestești în detaliu, dar și să arăți, pentru a fi clar – doar fiecare fleac e important, chiar dintre cele care zornăie în buzunar, fiecare vânt înghițit de vânt, fiecare tăcere.

Ție ce ți s-ar părea relevant să spui despre tine într-un birou pentru imigranți? Dar la judecata de apoi?

Liliana Corobca – “Kinderland”

Posted on by gabicaqt27

Trebuie să existe un sat doar al nostru, cu legile lui, cu viața lui inacccesibilă și necunoscută celorlalți. Unde viața să curgă frumos, darnic, milostiv, fără răutate, dor și așteptare. Un sat al copiilor buni. Vezi, am spus “buni”. Nu doar satul copiilor, care deja există. Fiecare sat din Moldova e un sat al copiilor, întreaga țară… Mai ales dacă socotim și bătrânii, căzuți si ei în mintea copiilor. Bărbații și femeile, normali, sănătoși, apți de muncă și care să trăiască la sat, sunt o raritate, o minoritate. Moldova copiilor. Sună foarte frumos. Construim un viitor luminos pentru copiii noștri. Da, numai că-l construim în Spania, Italia, Rusia, că-n Cehia am construit deja totul și nu se mai cer constructori.

Kinderland nu e o lume idilică a copiilor fericiți și în care doar copiii sunt primiți. Kinderland e universul pustiit care rămâne în urmă atunci când adulții care pot munci pleacă după “bani lungi”. E universul copiilor care trăiesc în sărăcia de care încearcă părinții lor să scape. Cristina, care are doar 12 ani, este naratorul-personaj al cărții, ceea ce e încă o atribuție pe care și-o asumă, alături de acelea de soră mai mare, locțiitor de mamă și de tată, bucătarul și menajera familiei, iar câteodată, destul de rar, pe aceea de simplu copil de 12 ani.

Cât de dramatică sună această lume atunci când o descriu eu, după ce am citit aproape plângând cele 197 de pagini, am reflectat asupra situației și am concluzionat că ea chiar este dramatică. Dar pentru Cristina și pentru ceilalți copii aflați în situația ei, nu e loc de dramă. Povestit din perspectiva unui copil, totul capătă o notă de autenticitate percutantă, o relatare la prima mână, fără plângeri de milă sau lamentații. Atunci când se adresează părinților plecați (și mai ales mamei), tonul nu sună a fi pornit din dorința de a se plânge, ci dintr-un dor real, dureros. Și tocmai în asta stă drama. Persoanele care o trăiesc nu o identifică, iar cei care o identifică o privesc cu milă de pe margine sau doar cu durerea unei neputințe absolute.

Le-am zis, țineți-vă inima în vârful degetelor și suflați cu putere, până când va zbura la mama. Și ea va mângâia copiii ceia burdănoși și hrăniți cu mango, ca și cum ne-ar mângâia pe noi. Nu-i așa că și tu plângi și te gândești la noi? Și, când speli hăinuțele lor, lână naturală, bumbac natural, mătase naturală, dim omizi, te gândești la hainele noastre, cele mai multe aceleași, după ce le-au purtat italienii, după ce s-au învechit, ei ți le dau ție, să ni le aduci nouă. Dacă ar ști frații mei, nici nu le-ar mai purta. Mai bine fără atâtea haine naturale, de firmă, dar cu mamă. Poate și copiii aceia sunt cuminți și drăgălași, plâng și ei că mama lor i-a lăsat pe mâinile unei femei străine.

Nu mă îndoiesc că există nenumărate studii și cărți publicate pe tema efectelor pe care le are plecarea părinților în străinătate asupra copiilor rămași singuri acasă. Meritul Lilianei Corobca în această carte e că reușește să scrie o carte de ficțiune despre un subiect atât de important și mai ales că reușește să creeze această voce credibilă de copil (mai poate fi numit copil un om de 12 ani care crește alți doi copii?).

Ceea ce trebuie să fie doar o înșiruire de gânduri ale fetiței-adult devine un manifest, o mărturie sinceră (fie ea și ficțională) a adevărului trăit de copiii pe care ea îi reprezintă. Despre care nu putem spune nici că vor deveni oameni preponderent buni, pentru că își doresc să iasă din mediul în care au crescut, nici că vor fi delicvenți, tocmai pentru că nu pot ieși din acest mediu. Am auzit ambele raționamente și mi se par foarte greșite, pentru că reduc o problemă atât de complexă la un singur element.

Dar iată cum o voce creată pentru a fi doar a unui copil (și, deci, mică, neajutorată, pentru că ăsta e stereotipul), spune lucruri pe care adulții ar trebui să le ia cu adevărat în seamă:

Puternic nu este acela care primește totul de-a gata, bani, avere, putere, pentru că nimeni nu-ți oferă așa ceva viața întreagă, poți să primești o dată sau de câteva ori. Puternic este acela care știe să obțină energie, forță din inima lui, acela care se alimentează pe sine, construindu-și propria hidrocentrală. Care produce lumină din interior. Acești oameni sunt foarte puțini. De fapt, toți oamenii își au propria hidrocentrală, dar preferă să se alimenteze cu lumina de la stat. Nu-și dau seama ce sursă de lumină reprezintă propria lor ființă, câtă bogăție au în ei.

T.O. Bobe – “Cartea neisprăvirii”

Posted on by gabicaqt27

Dacă ar trebui să compar Cartea neisprăvirii cu orice altă formă de text, probabil aș spune că e un fel de jurnal de scriitor. Scris la persoana a III-a. Și care nu prea are forma unui jurnal. Da, care în definitiv e foarte departe de a fi un jurnal de scriitor, dar e mai aproape decât de orice altceva (?). Mă bucur că nu trebuie totuși să compar Cartea neisprăvirii cu nimic și atunci voi scrie despre ea și atât, despre cum e unică și oricine își pierde vremea încercând să o încadreze în niște categorii rigide face doar atât: își pierde vremea.

Cum își pierde vremea și domnul Teo, de altfel, în încercarea lui de a scrie o carte care se transformă într-o alta și care ajunge mai apoi doar o curgere de cuvinte care redau (mai mult sau mai puțin fidel) gândurile și acțiunile acestui personaj. Personaj care poartă numele lui T.O. Bobe, e scriitor, la fel ca T.O. Bobe, iar cărțile sale poartă numele cărților lui T.O. Bobe. Dar toate astea sunt doar coincidențe, bineînțeles, pentru că nu e T.O. Bobe, e doar un personaj, firește. În plus, adevăratul T.O. Bobe sigur nu procrastinează și nici nu stă zile în șir gândindu-se la un singur subiect, la o singură temă sau chiar la un singur cuvânt (ce surpriză), ci li se alătură lui Mario Vargas Llosa, Orhan Pamuk și Salman Rushdie pe lista scriitorilor care au motivația, inspirația și absurdul profesionalism de a scrie în fiecare zi, după un program foarte bine stabilit și pe care nu îl încalcă niciodată, nici măcar când (sau mai ales când) ar avea ocazia să străbată Bucureștiul pentru prima dată în locul rutinei lor artistice.

Cartea neisprăvirii, în definitiv, poate foarte bine să fie o carte despre nimic. O carte în care autoironia, jocurile de cuvinte și micile jocuri literare îl fac pe cititor să râdă sau să zâmbească delicat, să încuviințeze sau să rămână nedumeriți. Dar poate să fie și o carte despre creație, despre lumea literară în general și despre ce trece prin capul scriitorului care, oricât am vrea noi, cititorii, să ne dăm de importanți, e personajul principal al acestei lumi.

Și ține minte că numai lucrurile fără importanță sunt însoțite de instrucțiuni. N-o să vezi niciodată instrucțiuni pentru oglinzi. Cel mult pentru întreținerea lor, însă nimeni niciodată nu o să-ți spună cum să privești în oglindă. N-o să vezi niciodată instrucțiuni pentru uși. Cel mult o să scrie pe unele dacă să tragi sau să-mpingi. Însă nimeni niciodată nu o să-ți spună pe ce ușă să intri, nici de ce să intri pe o ușă sau pe alta, nimeni niciodată nu o să-ți spună cum se cuvine să închizi o ușă în urma ta, dacă să o trântești sau să închizi clanța cu grijă și nici dacă nu cumva n-ar trebui să o lași întredeschisă. N-o să vezi niciodată instrucțiuni pentru iepuri. Nimeni niciodată nu o să-ți spună dacă iepurii se cuvine să fie priviți sau vânați, dacă ar trebui să alergi după ei, să îi mângâi sau să-i împăiezi. N-o să vezi niciodată instrucțiuni pentru lalele, nici pentru tandrețe, nici pentru fermoare, nici pentru nori și nici pentru noapte, nici pentru sfere și nici pentru 23 sau pentru albastru sau pentru refuz sau pentru îmbrățișări sau pentru primăvară sau pentru suflatul părului de pe frunte. Pentru asta o să trebuiască să scrii chiar tu instrucțiunile și să le urmezi.

Ăsta e doar un fragment căruia i-am apucat să-i fac poză. Cartea e la vreo trei metri de mine și n-am să merg să o iau doar ca să mă supun unei activități și mai complicate: aceea de a alege un fragment dintre zecile pe care le-am subliniat. Dar înțelegeți voi și din acesta ce e de înțeles: cum sunt cuvintele tratate în Cartea neisprăvirii. Din alte fragmente ați putea înțelege chiar rafinamentul literar al lui T.O. Bobe, care, ca orice scriitor, nu poate (și ar fi și păcat să o facă) să scape de referințele literare care dau încă un strat de profunzime cărții, pe care îl pot accesa cei care știu că toate familiile fericite sunt la fel și au aproximativ același fel de canapele de la Ikea.

Dar cum identific eu o carte cu adevărat mișto? O carte cu adevărat mișto e una care permite scrierea unei recenzii cel puțin la fel de mișto. Și dacă nu v-am convins eu că acest criteriu e îndeplinit, recenzia asta de pe omiedesemne.ro e poate cea mai creativă pe care am citit-o de când mă știu – și am citit mult mai multe recenzii decât cărți.

Ah, și era să uit să menționez asta. Vă amintiți de felul în care petreceați Ziua Internațională a Cărții la școală? Eu îmi amintesc foarte bine. De fapt, nu-mi amintesc ce făceam, dar știu că fiecare zi începea cu noi, citind citate despre carte pe care le căutasem cu o seară înainte pe internet. Erau aceleași în fiecare an și cel mai popular era Cărțile sunt prieteni reci, dar siguri , care pentru mine a devenit un simbol al pierderii de semnificații prin repetiție. Mă rog, am deraiat puțin, ce voiam să spun de fapt e că am găsit altceva de trecut pe listă, ceva ce am tot repetat în ultima vreme și care nu și-a pierdut încă sensul:

… poate că o carte nu era chiar ca doamna cu contorul (…), poate că o carte de-asta de citit, nu de învățat, era ca o întâlnire într-un bar pentru oamenii singuri.

Raymond Radiguet – “Neastâmpăr”

Posted on by Gabriela

20190912_222350.jpgÎncă o experiență plăcută pe care o am cu romanele din tonomatele de cărți din gări. Pe asta am luat-o din Sibiu și am citit-o în Buzău. Mi-aș dori să pot scrie despre ea altundeva, ca să îi port suflul în cât mai multe locuru, dar vreau să o fac acum, cât e atât de vie în mine.

Raymond Radiguet a murit la 20 de ani și totuși, adolescent fiind, a scris cartea asta. 167 de pagini care m-au făcut să simt că am în fața mea pe adolescentul ăla care își povestește calda și tragica istorie. Faptul că romanul are note autobiografice îl face cu atât mai autentic, vocea e cu atât mai reală, necosmetizată sau stilizată.

Aproape toate cărțile pe care le citesc au un numitor comun: știu că n-aș vrea să-l cunosc pe atorul ăla, să ies la o bere și să discutăm. Îmi dau seama din scriitură ce oameni m-ar scoate din sărite și uneori chiar de ce, uneori îmi imaginez ticurile lor stresante, alteori le pot vedea imaginea mâinilor noduroase sau le pot auzi vocea care îmi scandalizează toate simțurile. Nu prea am avut șansa să-mi confirm opiniile izvorâte doar din arta lor, deci nu neapărat ilustrative pentru ce sunt ei ca oameni. Totuși încă mă încred în impresiile astea cam nejustificate. Pe Raymond Radiguet aș vrea să-l cunosc, să ne plimbăm de mână prin oraș și să-l ascult vorbind sau să-i vorbesc. Poate pentru că nu apucase să deprindă metehnele scriitorilor printre care se învârtea doar de câțiva ani? Poate. Cert e că nu putem ști nimic cert despre identitatea lui artistică, pe care nu ajunsese să o definitiveze.

Nu prea-mi plac romanele de dragoste. Le apreciez atunci când sunt bine scrise, dar nu le-aș reciti. Neastâmpăr nu se simte ca un roman de dragoste. Povestea e cea a unei iubiri, frazele despre înțelesul iubirii sau despre menirea iubitului sunt peste tot, dar atmosfera e alta. Atmosfera e a unei relatări postume, grăbite, căci vorbitorul vrea să ajungă la final și să-și înece din nou suferința în tăcere. Parcă și dragostea e nivelată de tragedie. O tragedie ce vine din senin și totuși atât de previzibil parcă, o tragedie care tocmai de asta nu te face să plângi.

Neastâmpăr nu e o carte mare, dar dă naștere un voci mari, unei voci imense, cea a lui Raymond Radiguet, despre care putem discuta doar în termenii potențialităților. Căci el nu a trăit să le îndeplinească, însă lasă în inima fiecărui cititor acest gol, gol a ceea ce ar fi putut fi el.

Margaret Atwood – “Oryx şi Crake”

Posted on by Gabriela

Nu cred că cineva m-ar putea contrazice când spun că Margaret Atwood e mama distopiilor. Dacă la titlul de tată se bat destul de mulţi scriitori (Orwell şi Vonnegut sunt preferaţii mei), cel de mamă e revendicat în mod absolut de autoarea Poveştii slujitoarei (a cărei continuări care apare în toamnă mă face să aştept cu nerăbdare să se termine vacanţa).

Oryx şi Crake e prima parte a trilogiei MaddAddam. Eu nu m-am prins că e parte dintr-o trilogie până când mai aveam doar 100 de pagini şi totul părea încă să se amplifice. Abia aştept să pun mâna pe celelalte două volume şi asta nu neapărat pentru că vreau să aflu continuarea poveştii, ci pentru că vreau să întâlnesc celelalte concepte şi posibilităţi pe care Atwood le-a luat în considerare când a scris cărţile. Pentru că asta e partea cu adevărat mişto pentru mine în cărţile scriitoarei, naraţiunea e doar un pretext pentru a transmite un mesaj, o viziune. Mi-e greu să iert lipsa de mesaj în orice fel de text (mai puţin atunci când mesajul este lipsa mesajului) şi o fac doar dacă e vorba de o scriitură fascinantă (cum nu se întâmplă la Murakami). La distopii, în schimb, criticul literar wannabe din mine tace şi iese la iveală science geek-ul, curiosul care priveşte evoluţia umanităţii şi se distrează formulând ipoteze până când ele devin atât de terifiante încât nu mai poate fi vorba de distracţie decât într-un sens morbid (de care nu mă dezic, mă amuză ideea supravieţuirii într-o lume distopică – ar fi genial de ironic – aproape la fel de tare cât mă înspăimântă).

Deşi naraţiunea e la persoana a treia, perspectiva e a unui singur personaj, Snowman, care pare a fi singurul supravieţuitor al speciei umane, într-o lume complet tranformată de evoluţiile ştiinţifice şi mai ales de viziunea îndoielnică a prietenului său, Crake. O lume condusă doar de oameni de ştiinţă şi de corporaţiile care le pun în aplicare descoperirile pare a fi o lume destinată unei evoluţii neîntrerupte. Însă ştiinţei îi lipseşte moralitatea şi poate fi folosită la fel de bine pentru rău cât şi pentru bine. Asta atunci când ştii ce e binele. Pentru că, deşi oamenii dispar din ecuaţie în noua lume, cine poate decide dacă asta e bine sau nu? Poate că noua specie, care pare perfectă din toate punctele de vedere (vegani, fără înclinaţii violente, discriminatorii sau dorinţe animalice şi mai ales de o frumuseţe geometrică), merită mult mai mult să existe decât noi, oamenii, atât de imperfecţi şi distructivi.

Every time the women appear, Snowman is astonished all over again. They’re every known colour from deepest black to whitest white, they’re various heights, but each one of them is admirably proportioned. No ripples of fat around their waists, no bulges, no dimpled orange-skin cellulite on their thighs, no body hair, no bushiness. They look like retouched fashion photos, or ads for a high-priced workout program.

Maybe this is the reason these women arouse in Snowman not even the faintest stirrings of lust. It was the thumbprints of human imperfection that used to move him, the flaws in the design: the lopsided smile, the wart next to the navel, the mole, the bruise. These were the places he’d single out, putting his mouth on them. Was it consolation he’d had in mind, kissing the wound to make it better?

Romanul este mai degrabă o introducere ghidată în mintea lui Crake, pentru care totul este analizat în mod pur raţional, iar răspunsul corect este ales pragmatic. Argumentele estetice, morale sau emoţionale nu au nicio greutate în ochii săi. Cu atât mai puţin iubirea.

Falling in love, although it resulted in altered body chemistry and was therefore real, was a hormonally induced delusional state, according to him. In addition it was humiliating, because it put you at a disadvantage, it gave the love object too much power, A for sex per se, it lacked both challenge and novelty, and was on the whole a deeply imperfect solution to the problem of intergenerational genetic transfer.

Pentru noua specie, Snowman este un profet care le aduce cuvântul lui Oryx şi Crake. Oryx, femeia pe care iubit-o şi Crake, cel mai bun prieten al său. Cele două personaje din titlu nu sunt cu adevărat conturate, Oryx este mai ales obiectul iubirii tânărului Jimmy, iar mintea lui Crake este doar motorul din spatele a tot. Nici Jimmy nu e caracterizat complet, nu e nici pe departe un personaj rotund, însă naraţiunea se adânceşte pe alocuri în conştiinţa acestuia, dezvăluindu-i teama.

Atwood nu se complică prea tare cu scamatoriile literare, nu îşi stilizează scrisul în niciun fel, pentru că nu reprezintă un interes real atunci când mesajul e unul atât de puternic. Şi cartea asta reprezintă o mină de aur pentru cei pasionaţi de astfel de scenarii apocaliptice (pentru umanitate cel puţin). Exemplarul meu e plin de sublinieri, semne de exclamare şi comentarii, sunt destul de sigură că oamenii lângă care îl citeam în tren au crezut că-mi scriu teza de doctorat despre el. Asta pentru că genul ăsta de cărţi se citesc şi mai ales se ingerează intelectual, se rumegă apoi nopţi la rând, pentru că, să fim serioşi, doar naivii şi mult prea aroganţii nu sunt îngrijoraţi de soarta lumii în care trăim.

Distopiile astea mişto sunt plăcerea mea vinovată şi nu cred că o să mă dezic de ea vreodată, zică Proust ce-o vrea.

Ian McEwan – “Durabila iubire”

Posted on by Gabriela

Durabila iubire este o carte despre obsesii. Începe cu episodul unui accident care ar fi absurd dacă nu ar fi atât de tragic: patru oameni încearcă să ţină un balon cu aer cald la sol pentru a-l salva pe copilul de zece ani din el. Cât timp este un efort colectiv, toţi rămân implicaţi, aşteptând însă ca cineva să cedeze, cineva să dea drumul balonului, pentru ca apoi toţi să se poată consola gândindu-se că altcineva a declanşat renunţarea, că e vina altcuiva. Dar cineva nu o face şi sfârşeşte prin a muri.

Toate obsesiile par că se nasc acolo, în acele câteva minute din jurul accidentului, însă niciuna nu are ca obiect accidentul în sine. Soţia decedatului este preocupată de o eventuală relaţie extraconjugală a acestuia, întrebându-se dacă merită să ţină doliu pentru cineva care a înşelat-o. Jed Parry dezvoltă o dragoste obsesivă şi bolnăvicioasă pentru naratorul Joe Rose, dragoste pe care acesta din urmă o caracterizează prin prisma erotomaniei sau a sindromului de Clérambault, în care subiectul se îndrăgosteşte de o persoană care nu i-a arătat niciun fel de afecţiune, identificând semne de dragoste în orice amănunt oricât de insignifiant (felul în care aranjează perdelel se transformă pentru erotoman într-o adevărată declaraţie de amor). Această obsesie poate dura la nesfârşit, pentru că nu depinde în niciun fel de reciprocitate. Împletită cu fanatismul religios sau obsesia pentru Dumnezeu (pentru că pe parcursul romanului Parry nu pare să aibă neapărat o fidelitate exacerbată pentru o anumită religie, ci o aplecare spre divinitate în general, spre misticismul religios), erotomania personajului este cu atât mai intensă, pentru că acum Parry nu vrea să îi ofere doar dragostea sa lui Joe, ci şi mântuirea.

Cea de-a treia obsesie este mai degrabă un complex de trăsături ale naratorului, care se încăpăţânează să interpreteze totul printr-un flux al propriei raţionalităţi, care rezultă într-o izolare inconştientă, dar pe care partenera sa de viaţă, Clarissa, o resimte. Ian McEwan reuşeşte să creeze un roman foarte dens şi valoros dintr-un subiect care în alte mâini ar fi fost un simplu thriller poliţist. Şi cred că cel mai important element ales de McEwan este numirea unui narator necreditabil, care ne face să ne îndoim până în ultima clipă că hărţuirea lui Parry este reală, că atitudinea neîncrezătoare a Clarissei nu e justificată. Descriind scena unui atac din restaurant la care sunt martori (deşi Joe e convins că sunt de fapt victime), naratorul răspunde foarte hotărât că îngheţata pe care o mâncau era de mere şi că deja începuseră să mănânce, fiind în neconcordanţă cu mărturiile celorlalţi de la masă, care erau convinşi că îngheţata era de vanilie şi că ospătarul era pe drum spre masa lor pentru a o aduce. Peste câteva pagini, îngheţata devine de lămâie. Nu e o scăpare a scriitorului în încercarea de a crea un fir narativ mai complex decât ar fi necesar, ci o tehnică prin care naratorul devine un simplu povestitor care încearcă să se convingă pe sine de propria poveste. În definitiv, cu ce scop? Cititorul nu e singurul care se întreabă asta, pentru că însuşi personajul-narator se găseşte reflectând la aceeaşi temă, neştiind ce are de câştigat din a se minţi pe sine însuşi.

Pe lângă personajele foarte bine închegate pentru un simplu thriller psihologic, ceea ce face din Durabila iubire un roman solid este tematica ce merge mult dincolo de cele necesare pentru a crea suspansul caracteristic. Durabila iubire este o analiză a iubirii şi mai ales a iubirii disfuncţionale, aflate în cumpănă. De la dragostea unidirecţională bolnăvicioasă a lui Parry până la dragostea post-mortem care se îndoieşte de sine a văduvei. Însă dragostea analizată în detaliu este cea într Joe şi Clarissa, pe care presiunea pare să o destrame, să îi facă să se îndoiască de încrederea între ei. Totul se rezumă la o lipsă de comunicare, în care fiecare încearcă să îl facă pe celălalt să îl înţeleagă şi trăieşte cu mulţumirea de a fi încercat- în definitiv, niciunul nu îl ascultă pe celălalt.

Şi poate tocmai din perspectiva asta e atât de greşit numele ales de traducătorii români pentru această carte, care în engleză e Enduring Love. Pentru că aşa e, iubirea nu se dovedeşte a fi durabilă (poate e chiar o ironie a traducătorilor la mijloc?), ci greu de îndurat, o povară, fie ea obsesivă sau pe cale să se destrame.

Kazuo Ishiguro – “Rămăşiţele zilei”

Posted on by Gabriela

Mă ştiţi doar, iubesc să citesc cărţi bune. Iubesc să scriu despre semnificaţiile din spatele lor, despre mesaj şi despre rafinamentul artistic al scriitorului.

Azi nu o să vorbesc despre nimic din toate astea. Pentru că oricât de mult iubesc să scriu despre cărţile astea bune (care mă fac să fiu fericită că mi-am luat ochelari noi şi că acum pot citi mai mult de cinci pagini fără să încep să plâng), iubesc şi mai mult să pot să râd copios de o carte şi mai ales de snobismul lumii literare care o ridică în slăvi. Pot să fiu eu mythbusterul vostru literar din această seară?

Mitul numărul 1: Kazuo Ishiguro e laureat al Premiului Nobel

FALS. De altfel, oricine îi citeşte cărţile se prinde că nu e aşa. Adevărata laureată a Premiului Nobel este Jane Austen, dar pentru că ea e moartă şi Premiile Nobel nu se acordă post-mortem, Kazuo Ishiguro s-a oferit să îl ia în numele ei. De altfel ce e Kazuo Ishiguro dacă nu o Jane Austen a secolului XXI? Singura libertate pe care şi-a permis-o de la romanele clişeice de dragoste de acum două secole e finalul care nu e fericit. Mă rog, nici nefericit nu e. E aşa, ca ultimul episod din Game of Thrones.

Mitul numărul 2: Rămăşiţele zilei are 245 de pagini

GREŞIT. Rămăşiţele zilei are o singură pagină care se tot repetă, dar pe la a patra repetiţie deja te-ai plictisit atât de tare încât nu mai procesezi nimic, doar citeşti în speranţa că e o eroare de la editură şi că la un moment dat vor apărea adevăratele pagini ale cărţii. Eu încă sper să fie o greşeală şi să fi citit eu altă carte. Mă rog, eu şi toţi oamenii care au mai citit-o. Poate dacă facem o petiţie să rescrie cartea cum încearcă fanii Game of Thrones ne ia şi pe noi cineva în seamă.

Mitul numărul 3: Rămăşiţele zilei este o carte despre inexorabilitatea vieţii şi a propriilor alegeri

ERONAT. Rămăşiţele zilei este o silabisire a acestor concepte pentru cei mai grei de cap care după 200 de pagini în care scriitorul nu vorbeşte decât despre asta în mod implicit nu s-au prins încă şi au nevoie de lămuriri. Ultimele cinci pagini cam asta sunt. Un fel de: “am scris o carte proastă şi probabil nici tu nu eşti prea deştept dacă o citeşti, aşa că lasă-mă să-ţi explic ce voiam să spun”. Ei bine, domnule Ishiguro, poate Stevens nu s-a prins că femeia aia abia aştepta să mişte şi el ceva, dar tu nu eşti la fel de subtil ca doamna Kenton şi noi nu suntem la fel de lipsiţi de inteligenţă (emoţională sau de orice fel) precum iubitul tău Stevens.

Ce e de fapt cartea asta? O struţo-cămilă între romanul riguros clasic şi cel ceva mai modern al introspecţiei, care încearcă să fie profundă, dar eşuează lamentabil şi pe care mulţi îmi vor spune că nu am înţeles-o. Chiar îmi doresc că nu o fi înţeles-o, să fie de o genialitate mult superioară capacităţii mele de înţelegere. Şi aştept lămuriri (de preferat nu după 30 de ani ca în cazul doamnei Kenton şi a lui Stevens, dacă e posibil) de la oricine crede că poate să mi le dea.

Mitul numărul 4: Nu m-am bucurat citind această carte.

Oh ba da, m-am bucurat de cartea asta mai mult decât de multe altele care chiar mi-au plăcut: ştiam că urmează să scriu asta.