Mitul performanţei româneşti în educaţie – sau despre cum problemele nu dispar dacă le ignori suficient de mult

Cu riscul de a fi repetitivă, o să scriu din nou despre singurul lucru despre care pot să scriu ceva relevant: educația. Și, în definitiv, repetiția e mama învățăturii, nu? Așa că o să le repet celor care dețin funcții și au puterea să modeleze sistemul de învățământ că fac o treabă de rahat până o să rețină, că de înțeles m-am lămurit demult că n-au cum. Pentru că abilitățe lor cognitive sunt atât de reduse, nu au așteptări prea mari nici de la elevi, care reproduc mai mult decât înțeleg și uită mai mult decât învață. Și nu e vina lor. Educația (partea care are loc în mod formal, în instituțiile statului) se concretizează sub forma unei note, un număr care se dovedește de cele mai multe ori irelevant pentru parcursul ulterior al persoanei respective.

Nimic nou, nu? Știm cu toții că ne confruntăm cu un sistem învechit și defect, că o reformă este mai mult decât necesară și că în momentul actual producem mai mulți analfabeți funcționali decât orice altă țară europeană. Așa credeam și eu, că știm toți și că încercăm să facem ceva pentru a schimba asta.

De curând mi-am realizat greșeala și mai ales am realizat că speranțele mele sunt zadarnice în prezent. Nu ne putem aștepta la nicio remediere într-un sistem condus de oameni care nu înțeleg ce e de remediat. Și nu e vorba doar de oamenii din minister, ci de majoritatea oamenilor şi de opinia publică în general. Acestea din urmă sunt uimitor de uşor de manipulat.

Numărul de persoane de peste 30 de ani care înțeleg cât de greșit se face educația în România este infim. Cei care o fac sunt implicați cumva în educație: profesori, părinți, psihologi. Și nu vorbesc despre toți profesorii, părinții sau psihologii, ci de profesorii dedicați, părinții proactivi sau psihologii care sunt specializați în educație sau măcar interesați de subiect. Nu e greu de intuit că nu sunt prea mulți. Restul sunt foarte ușor convinși să creadă în triumful sistemului educațional din România, care e susținut de argumente eronate, dar prezentate foarte convingător:

  1. Rezultatele la olimpiade. Multe articole despre cum România are rezultate uimitoare la olimpiade circulă pe tot internetul. Mă rog, numărul de distribuiri ale postărilor individuale despre olimpici nu e exorbitant și se rezumă la o bulă a oamenilor care au o treabă oarecare în domeniu: alți olimpici, colegi, profesori, presa locală. În schimb, românii sunt convinși că rezultatele sunt excelente, că România e pe podiumul lumii la fiecare olimpiadă, fără a ști că aurul, argintul și bronzul nu sunt echivalentul primelor trei locuri. Nu insist pe asta pentru a diminua reușitele olimpicilor, ar fi foarte ipocrit din partea mea, însă mi se pare un exemplu relevant pentru a ilustra dezinformarea generală care e folosită pentru a crea falsa impresie că nu doar că totul merge cum trebuie în educație, ci că merge aproape prea bine. Ceea ce doar dovedeşte încă o dată că dacă ceva pare prea bun pentru a fi adevărat, probabil nu e.
  2. Românii de la universitățile de top din străinătate, cu rezultate impresionante și mai ales care afirmă cu tărie că studenții români sunt foarte pregătiți în comparație cu cei de alte naționalități, că au o disciplină mult mai bună și sunt mai “rezistenți”. Ceea ce articolele astea nu menționează e că numărul de astfel de studenți e aproape statistic nesemnificativ, iar faptul că ei există e din nou, pură statistică: care erau şansele ca din milioane de studenţi români, să nu fie nimeni cu aceste calităţi? Studenții care ajung la universitățile de top sunt în general studenți de top și rata mare de succes pe care o au are o explicație foarte simplă. A studia într-o universitate din străinătate implică cel puțin o ușoară ieșire din zona de confort, deci e natural ca cei care decid să facă asta să fie din categoria studenților “buni” – asta îi face mai încrezători, deci mai predispuși să își asume riscuri.

Problema cu aceste două argumente ar trebui să fie evidentă (probabil și felul în care le-am formulat eu are o vină pentru asta, dar nu cred că am dat vreodată impresia că vreau să fiu imparțială). Ambele se referă la ceea ce putem numi în mod generic elita elevilor. Știți toate articolele alea despre copiii supradotați și ce ar trebui să facem cu ei? Nu sunt foarte greu de identificat, ei sunt cei pe existența cărora se bazează argumentele menționate. Ei sunt cei despre care profesorii vorbesc atunci când sunt rugați să-și descrie profesia, cei care apar în emisiuni și articole și ale căror poze sunt afișate pe holurile liceelor. Pentru ei profesorii își oferă în mod voluntar timpul, organizând pregătiri în weekend-uri, vacanțe și oricând se găsesc câteva ore libere. Și cine ar putea să spună că e ceva greșit în asta? Cine ar putea să le spună acestor copii că nu merită ceea ce primesc? Nimeni. Pentru că merită. Și dovada e felul în care răspund la ceea ce primesc, felul în care cresc și evoluează (și apoi scriu postări mult prea subiective despre educație pe bloguri fără audiență). Ok. Și restul? Pentru restul traseul educațional este mult mai standardizat (în mod absolut deloc necesar), mai superficial și nu vizează cultivarea calităților și aptitudinilor personale. Cea mai mare parte din eforturi sunt concentrate pe un număr mult prea mic de oameni. Ce mai rămâne nu e suficient nici măcar pentru a-i face pe elevi motivați să învețe și să se dezvolte prin asta (iar singurele soluţii propuse sunt absurde, jenante şi chiar umilitoare pentru elevi – 10 lei/zi dacă nu ai absenţe?), ce să mai vorbim de găsirea de metode eficiente și inovative de transmitere a informației sau de valorificarea intereselor fiecăruia? Nu încerc să-i demonizez pe profesori, pentru că într-un sistem care premiază și valorează atât de mult performanța, este firesc ca ei să se preocupe mai mult de obținerea acesteia. Însă o societate nu se formează și mai ales nu evoluează așa. Suntem obsedați de elitism în timpul școlii, dar ne așteptăm ca odată confruntați cu “viaţa reală”, toţi să fie la fel de eficienţi pe piaţa muncii, să aibă un nivel ridicat de implicare şi simţ civic (care e pomenit doar în treacăt sau deloc în cei 12 ani de şcoală) şi apoi declarăm convinşi că “noile generaţii nu mai sunt ce au fost”. Problema e că generaţiile sunt fix ceea ce au fost, într-o lume în care totul a evoluat. Şi problema asta e adânc înrădăcinată în sistemul de educaţie.

Cu toate astea, alegem să negăm că e un sistem deficitar, pentru că nu părea aşa acum 30 de ani. Discutând despre asta cu un pretins intelectual român de 38 de ani, am primit un răspuns care m-a dezamăgit şi speriat în acelaşi timp: “De ce e nevoie de o reformă în învăţământul românesc? Toată lumea vorbeşte de învăţământul finlandez sau nordic în general, despre reuşitele lui. Dacă dau de un finlandez acum, îl fac în orice domeniu: istorie, geografie, economie.” Ceea ce, în definitiv, e adevărat. Noi încă funcţionăm în principal pe bază de memorie, într-o lume în care informaţia e atât de uşor accesibilă încât o memorie bună nu mai e un avantaj real. Avantajul acum e abilitatea de a prelucra informaţia, de a o conecta cu alte date şi de a crea un produs nou: o idee, o soluţie, un rezultat al unui proces cognitiv valoros mai ales prin unicitate, originalitate. Ceea ce nu se testează pe nicăieri, nici la bac, nici la teste, nici măcar la olimpiade până la un anumit nivel (naţional spre internaţional). Aşadar, argumentul cu finlandezul nu e doar irelevant, ci şi foarte trist şi ilustrativ pentru mentalitatea generală cu privire la conceptul de educaţie în sine.

Singurii care înţeleg în mod organic şi prin experienţă sunt tinerii, care par să nu aibă niciun cuvânt de spus în felul în care sunt educaţi ei înşişi. O problemă nu poate fi rezolvată înainte de a-i recunoaşte existenţa şi de a o înţelege din toate unghiurile. Noi încă suntem la stadiul în care încercăm să ne autoconvingem că ea nici măcar nu există.

Ceea ce vreau să spun e de fapt mult mai simplu decât toată această lungă înşiruire de cuvinte. Mă întreb doar când își vor da seama oamenii că rezultatele elevilor supradotați nu sunt reprezentative pentru nivelul educației din România și nu pot fi considerate succese ale sistemului de învățământ românesc, ci cazuri individuale în care pasiunea elevului, susținută sau nu de un profesor dedicat, s-a manifestat din timp și a reprezentat o busolă pentru acesta, ajutându-l să se dezvolte într-un mod care acum creează un articol care dă bine într-un ziar ce vrea să pară că se preocupă de ecucaţie, fără a şti de fapt ce e educaţia.

Nu cred că va veni vreo soluţie prea curând, până când generaţiile astea blamate şi defăimate (mai ales de adulţii frustraţi că ei înşişi n-au reuşit să schimbe nimic şi decid că e mai uşor să găsească vinovaţi) vor avea posibilitatea să demonstreze ceea ce pot, când sugestiile lor nu vor mai fi ignorate, ci ei vor fi cei care vor lua deciziile, care îşi vor aminti cum au fost reprimaţi şi minimizaţi şi vor avea grijă să nu facă la fel.

Comunismul a fost o lovitură grea pentru dezvoltarea României şi încă lucrează din umbră, prin oamenii care au fost condiţionaţi să aibă un sistem de valori şi o mentalitate care nu se mai potrivesc cu actualitatea. Dincolo de foamete şi frică, comunismul a însemnat limitarea libertăţii românilor, închiderea dezvoltării lor intelectuale într-o cutie din care doar cei care nu au trăit niciodată în el pot ieşi în totalitate. Din păcate, nici ei nu o fac întotdeauna, pentru că e greu sau chiar imposibil să creşti un copil liber când amintirea Securităţii încă îţi dă fiori.

P.S.: Există câteva cuvinte pe care le-am scris cu italic. De top, elită. Am ales să fac asta, pentru că nu cred în ele, pentru că mi se pare o clasificare deficitară, care nu poate lua în calcul toate atributele relevante. Dar asta e deja temă pentru un alt articol.

Margaret Atwood – “Oryx şi Crake”

Nu cred că cineva m-ar putea contrazice când spun că Margaret Atwood e mama distopiilor. Dacă la titlul de tată se bat destul de mulţi scriitori (Orwell şi Vonnegut sunt preferaţii mei), cel de mamă e revendicat în mod absolut de autoarea Poveştii slujitoarei (a cărei continuări care apare în toamnă mă face să aştept cu nerăbdare să se termine vacanţa).

Oryx şi Crake e prima parte a trilogiei MaddAddam. Eu nu m-am prins că e parte dintr-o trilogie până când mai aveam doar 100 de pagini şi totul părea încă să se amplifice. Abia aştept să pun mâna pe celelalte două volume şi asta nu neapărat pentru că vreau să aflu continuarea poveştii, ci pentru că vreau să întâlnesc celelalte concepte şi posibilităţi pe care Atwood le-a luat în considerare când a scris cărţile. Pentru că asta e partea cu adevărat mişto pentru mine în cărţile scriitoarei, naraţiunea e doar un pretext pentru a transmite un mesaj, o viziune. Mi-e greu să iert lipsa de mesaj în orice fel de text (mai puţin atunci când mesajul este lipsa mesajului) şi o fac doar dacă e vorba de o scriitură fascinantă (cum nu se întâmplă la Murakami). La distopii, în schimb, criticul literar wannabe din mine tace şi iese la iveală science geek-ul, curiosul care priveşte evoluţia umanităţii şi se distrează formulând ipoteze până când ele devin atât de terifiante încât nu mai poate fi vorba de distracţie decât într-un sens morbid (de care nu mă dezic, mă amuză ideea supravieţuirii într-o lume distopică – ar fi genial de ironic – aproape la fel de tare cât mă înspăimântă).

Deşi naraţiunea e la persoana a treia, perspectiva e a unui singur personaj, Snowman, care pare a fi singurul supravieţuitor al speciei umane, într-o lume complet tranformată de evoluţiile ştiinţifice şi mai ales de viziunea îndoielnică a prietenului său, Crake. O lume condusă doar de oameni de ştiinţă şi de corporaţiile care le pun în aplicare descoperirile pare a fi o lume destinată unei evoluţii neîntrerupte. Însă ştiinţei îi lipseşte moralitatea şi poate fi folosită la fel de bine pentru rău cât şi pentru bine. Asta atunci când ştii ce e binele. Pentru că, deşi oamenii dispar din ecuaţie în noua lume, cine poate decide dacă asta e bine sau nu? Poate că noua specie, care pare perfectă din toate punctele de vedere (vegani, fără înclinaţii violente, discriminatorii sau dorinţe animalice şi mai ales de o frumuseţe geometrică), merită mult mai mult să existe decât noi, oamenii, atât de imperfecţi şi distructivi.

Every time the women appear, Snowman is astonished all over again. They’re every known colour from deepest black to whitest white, they’re various heights, but each one of them is admirably proportioned. No ripples of fat around their waists, no bulges, no dimpled orange-skin cellulite on their thighs, no body hair, no bushiness. They look like retouched fashion photos, or ads for a high-priced workout program.

Maybe this is the reason these women arouse in Snowman not even the faintest stirrings of lust. It was the thumbprints of human imperfection that used to move him, the flaws in the design: the lopsided smile, the wart next to the navel, the mole, the bruise. These were the places he’d single out, putting his mouth on them. Was it consolation he’d had in mind, kissing the wound to make it better?

Romanul este mai degrabă o introducere ghidată în mintea lui Crake, pentru care totul este analizat în mod pur raţional, iar răspunsul corect este ales pragmatic. Argumentele estetice, morale sau emoţionale nu au nicio greutate în ochii săi. Cu atât mai puţin iubirea.

Falling in love, although it resulted in altered body chemistry and was therefore real, was a hormonally induced delusional state, according to him. In addition it was humiliating, because it put you at a disadvantage, it gave the love object too much power, A for sex per se, it lacked both challenge and novelty, and was on the whole a deeply imperfect solution to the problem of intergenerational genetic transfer.

Pentru noua specie, Snowman este un profet care le aduce cuvântul lui Oryx şi Crake. Oryx, femeia pe care iubit-o şi Crake, cel mai bun prieten al său. Cele două personaje din titlu nu sunt cu adevărat conturate, Oryx este mai ales obiectul iubirii tânărului Jimmy, iar mintea lui Crake este doar motorul din spatele a tot. Nici Jimmy nu e caracterizat complet, nu e nici pe departe un personaj rotund, însă naraţiunea se adânceşte pe alocuri în conştiinţa acestuia, dezvăluindu-i teama.

Atwood nu se complică prea tare cu scamatoriile literare, nu îşi stilizează scrisul în niciun fel, pentru că nu reprezintă un interes real atunci când mesajul e unul atât de puternic. Şi cartea asta reprezintă o mină de aur pentru cei pasionaţi de astfel de scenarii apocaliptice (pentru umanitate cel puţin). Exemplarul meu e plin de sublinieri, semne de exclamare şi comentarii, sunt destul de sigură că oamenii lângă care îl citeam în tren au crezut că-mi scriu teza de doctorat despre el. Asta pentru că genul ăsta de cărţi se citesc şi mai ales se ingerează intelectual, se rumegă apoi nopţi la rând, pentru că, să fim serioşi, doar naivii şi mult prea aroganţii nu sunt îngrijoraţi de soarta lumii în care trăim.

Distopiile astea mişto sunt plăcerea mea vinovată şi nu cred că o să mă dezic de ea vreodată, zică Proust ce-o vrea.

Ian McEwan – “Durabila iubire”

Durabila iubire este o carte despre obsesii. Începe cu episodul unui accident care ar fi absurd dacă nu ar fi atât de tragic: patru oameni încearcă să ţină un balon cu aer cald la sol pentru a-l salva pe copilul de zece ani din el. Cât timp este un efort colectiv, toţi rămân implicaţi, aşteptând însă ca cineva să cedeze, cineva să dea drumul balonului, pentru ca apoi toţi să se poată consola gândindu-se că altcineva a declanşat renunţarea, că e vina altcuiva. Dar cineva nu o face şi sfârşeşte prin a muri.

Toate obsesiile par că se nasc acolo, în acele câteva minute din jurul accidentului, însă niciuna nu are ca obiect accidentul în sine. Soţia decedatului este preocupată de o eventuală relaţie extraconjugală a acestuia, întrebându-se dacă merită să ţină doliu pentru cineva care a înşelat-o. Jed Parry dezvoltă o dragoste obsesivă şi bolnăvicioasă pentru naratorul Joe Rose, dragoste pe care acesta din urmă o caracterizează prin prisma erotomaniei sau a sindromului de Clérambault, în care subiectul se îndrăgosteşte de o persoană care nu i-a arătat niciun fel de afecţiune, identificând semne de dragoste în orice amănunt oricât de insignifiant (felul în care aranjează perdelel se transformă pentru erotoman într-o adevărată declaraţie de amor). Această obsesie poate dura la nesfârşit, pentru că nu depinde în niciun fel de reciprocitate. Împletită cu fanatismul religios sau obsesia pentru Dumnezeu (pentru că pe parcursul romanului Parry nu pare să aibă neapărat o fidelitate exacerbată pentru o anumită religie, ci o aplecare spre divinitate în general, spre misticismul religios), erotomania personajului este cu atât mai intensă, pentru că acum Parry nu vrea să îi ofere doar dragostea sa lui Joe, ci şi mântuirea.

Cea de-a treia obsesie este mai degrabă un complex de trăsături ale naratorului, care se încăpăţânează să interpreteze totul printr-un flux al propriei raţionalităţi, care rezultă într-o izolare inconştientă, dar pe care partenera sa de viaţă, Clarissa, o resimte. Ian McEwan reuşeşte să creeze un roman foarte dens şi valoros dintr-un subiect care în alte mâini ar fi fost un simplu thriller poliţist. Şi cred că cel mai important element ales de McEwan este numirea unui narator necreditabil, care ne face să ne îndoim până în ultima clipă că hărţuirea lui Parry este reală, că atitudinea neîncrezătoare a Clarissei nu e justificată. Descriind scena unui atac din restaurant la care sunt martori (deşi Joe e convins că sunt de fapt victime), naratorul răspunde foarte hotărât că îngheţata pe care o mâncau era de mere şi că deja începuseră să mănânce, fiind în neconcordanţă cu mărturiile celorlalţi de la masă, care erau convinşi că îngheţata era de vanilie şi că ospătarul era pe drum spre masa lor pentru a o aduce. Peste câteva pagini, îngheţata devine de lămâie. Nu e o scăpare a scriitorului în încercarea de a crea un fir narativ mai complex decât ar fi necesar, ci o tehnică prin care naratorul devine un simplu povestitor care încearcă să se convingă pe sine de propria poveste. În definitiv, cu ce scop? Cititorul nu e singurul care se întreabă asta, pentru că însuşi personajul-narator se găseşte reflectând la aceeaşi temă, neştiind ce are de câştigat din a se minţi pe sine însuşi.

Pe lângă personajele foarte bine închegate pentru un simplu thriller psihologic, ceea ce face din Durabila iubire un roman solid este tematica ce merge mult dincolo de cele necesare pentru a crea suspansul caracteristic. Durabila iubire este o analiză a iubirii şi mai ales a iubirii disfuncţionale, aflate în cumpănă. De la dragostea unidirecţională bolnăvicioasă a lui Parry până la dragostea post-mortem care se îndoieşte de sine a văduvei. Însă dragostea analizată în detaliu este cea într Joe şi Clarissa, pe care presiunea pare să o destrame, să îi facă să se îndoiască de încrederea între ei. Totul se rezumă la o lipsă de comunicare, în care fiecare încearcă să îl facă pe celălalt să îl înţeleagă şi trăieşte cu mulţumirea de a fi încercat- în definitiv, niciunul nu îl ascultă pe celălalt.

Şi poate tocmai din perspectiva asta e atât de greşit numele ales de traducătorii români pentru această carte, care în engleză e Enduring Love. Pentru că aşa e, iubirea nu se dovedeşte a fi durabilă (poate e chiar o ironie a traducătorilor la mijloc?), ci greu de îndurat, o povară, fie ea obsesivă sau pe cale să se destrame.

Kazuo Ishiguro – “Rămăşiţele zilei”

Mă ştiţi doar, iubesc să citesc cărţi bune. Iubesc să scriu despre semnificaţiile din spatele lor, despre mesaj şi despre rafinamentul artistic al scriitorului.

Azi nu o să vorbesc despre nimic din toate astea. Pentru că oricât de mult iubesc să scriu despre cărţile astea bune (care mă fac să fiu fericită că mi-am luat ochelari noi şi că acum pot citi mai mult de cinci pagini fără să încep să plâng), iubesc şi mai mult să pot să râd copios de o carte şi mai ales de snobismul lumii literare care o ridică în slăvi. Pot să fiu eu mythbusterul vostru literar din această seară?

Mitul numărul 1: Kazuo Ishiguro e laureat al Premiului Nobel

FALS. De altfel, oricine îi citeşte cărţile se prinde că nu e aşa. Adevărata laureată a Premiului Nobel este Jane Austen, dar pentru că ea e moartă şi Premiile Nobel nu se acordă post-mortem, Kazuo Ishiguro s-a oferit să îl ia în numele ei. De altfel ce e Kazuo Ishiguro dacă nu o Jane Austen a secolului XXI? Singura libertate pe care şi-a permis-o de la romanele clişeice de dragoste de acum două secole e finalul care nu e fericit. Mă rog, nici nefericit nu e. E aşa, ca ultimul episod din Game of Thrones.

Mitul numărul 2: Rămăşiţele zilei are 245 de pagini

GREŞIT. Rămăşiţele zilei are o singură pagină care se tot repetă, dar pe la a patra repetiţie deja te-ai plictisit atât de tare încât nu mai procesezi nimic, doar citeşti în speranţa că e o eroare de la editură şi că la un moment dat vor apărea adevăratele pagini ale cărţii. Eu încă sper să fie o greşeală şi să fi citit eu altă carte. Mă rog, eu şi toţi oamenii care au mai citit-o. Poate dacă facem o petiţie să rescrie cartea cum încearcă fanii Game of Thrones ne ia şi pe noi cineva în seamă.

Mitul numărul 3: Rămăşiţele zilei este o carte despre inexorabilitatea vieţii şi a propriilor alegeri

ERONAT. Rămăşiţele zilei este o silabisire a acestor concepte pentru cei mai grei de cap care după 200 de pagini în care scriitorul nu vorbeşte decât despre asta în mod implicit nu s-au prins încă şi au nevoie de lămuriri. Ultimele cinci pagini cam asta sunt. Un fel de: “am scris o carte proastă şi probabil nici tu nu eşti prea deştept dacă o citeşti, aşa că lasă-mă să-ţi explic ce voiam să spun”. Ei bine, domnule Ishiguro, poate Stevens nu s-a prins că femeia aia abia aştepta să mişte şi el ceva, dar tu nu eşti la fel de subtil ca doamna Kenton şi noi nu suntem la fel de lipsiţi de inteligenţă (emoţională sau de orice fel) precum iubitul tău Stevens.

Ce e de fapt cartea asta? O struţo-cămilă între romanul riguros clasic şi cel ceva mai modern al introspecţiei, care încearcă să fie profundă, dar eşuează lamentabil şi pe care mulţi îmi vor spune că nu am înţeles-o. Chiar îmi doresc că nu o fi înţeles-o, să fie de o genialitate mult superioară capacităţii mele de înţelegere. Şi aştept lămuriri (de preferat nu după 30 de ani ca în cazul doamnei Kenton şi a lui Stevens, dacă e posibil) de la oricine crede că poate să mi le dea.

Mitul numărul 4: Nu m-am bucurat citind această carte.

Oh ba da, m-am bucurat de cartea asta mai mult decât de multe altele care chiar mi-au plăcut: ştiam că urmează să scriu asta.

Jeffrey Eugenides – “Middlesex”

Middlesex e o saga de familie. Cei care au mai citit o saga de familie ştiu că nimeni nu scrie aşa ceva despre o familie obişnuită. Iar restul lumii ştie că nu există familii obişnuite.

Şi cu toate astea, Calliope a fost o fetiţă şi apoi o adolescentă obişnuită. A învăţat la o şcoală de fete, şi-a pierdut virginitatea şi s-a îndrăgostit. Cal e şi el un tip obişnuit, căutând să întreţină relaţii cu reprezentantele sexului opus (ce ironic), dar cu teama oricărei legături mai adânci (unii ar spune că asta e una din trăsăturile masculine pe care le-a învăţat destul de repede – eu spun că e poate singura trăsătură care i-a rămas constantă în ambele etape ale vieţii sale, foarte bine compartimentate de conştiinţa propriului sex, în sensul biologic şi genetic al termenului). Ce e neobişnuit la cele două personaje e identitatea lor, tranziţia bruscă ce are loc imediat ce Calliope îşi descoperă adevărata identitate şi decide să devină Cal.

Scriu această recenzie cu o zi înainte de lansarea ultimului episod din Game of Thrones aşa că îmi e greu să cred că oricine va citi această recenzie nu e familiarizat cu ideea de incest şi cu urmările pe care le poate avea. Middlesex e de fapt o saga a unei mutaţii genetice şi a moştenirii ei nebănuite de nimeni până în (ne)fericitul caz în care ajunge să se manifeste. Iar faptul că cititorul ştie de la început asta nu face decât să amplifice suspansul fiecărei acţiuni: care e sexul copilului? cine e tatăl de fapt? cum îşi falsifică bunicii prima întâlnire pentru a nu da de bănuit care sunt adevăratele relaţii dintre ei? cum falsifici îndrăgosteala de fapt? (destul de uşor, atât timp cât e reală).

Mutaţia din ADN-ul familiei Stephanides face din Calliope un pseudohermafrodit, suferind de deficit de 5-alfa reductază – în definitiv, Cal are genotipul unui bărbat, însă organul reproducător este unul cu aspect femeiesc, cu un clitoris mai dezvoltat decât normal. Când află adevărul despre propria identitate, Calliope nu se transformă în Cal. Calliope se transformă în hypospadias, apoi în eunuc, în hermafrodit şi apoi în monstru. Totul în doar câteva răsfoiri de pagini de dicţionar. Şi chiar şi după ce devine Cal, teama monstruozităţii impuse de propriul genom nu dispare.

Deşi suntem puşi în faţa unei teme foarte importante din punct de vedere social, ea este tratată cu un umor brutal şi rafinat în acelaşi timp, iar autorul nu se grăbeşte să ne transmită vreun mesaj despre ea. Nu este un manifest, deşi ar fi avut potenţialul să fie. Vocea narativă este cea a personajului hermafrodit, care nefiind în exclusivitate membru al niciunui dintre sexe, poate să vorbească de parcă ar aparţine amândurora sau să se detaşeze de ele, poate să fie doar o voce narativă şi atât. Poate să fie orice. Trebuie doar să povestească. În spatele arhitecturii complicate şi fascinante a romanului, din el are cu adevărat relevanţă doar nevoia de a povesti, Cal(liope) trebuie ă îşi spună povestea, noi trebuie să îi ştim povestea, asta e singura salvare şi cale a umanităţii. Naratorul se simte narator mai mult decât orice altceva şi spune de mai multe ori asta, lăsând să pară ca o observaţie neimportantă, o mică obsesie a unui povestitor. Însă pentru acest narator titlul de povestitor este sinonim cu acela de a fi uman şi de a contribui la evoluţia umanităţii:

That’s how people live, Milt – Michael Antoniou again, still kindly, gently – by telling stories. What’s the first thing a kid says when he learns how to talk? ‘Tell me a story.’ That’s how we understand who we are, where we come from. Stories are everything,

Încă o carte despre poveşti. Tipic, nu?

Salman Rushdie – “Joseph Anton. Memorii”

Asta nu e autobiografie obişnuită. Nu e plină, aşa cum ne aşteptăm cu toţii de la autobiografia unui scriitor, de elucubraţii despre lipsa de inspiraţie sau preaplinul ei, despre crezul artistic şi pur teoretic al scriitorului sau despre o lume în mod definitiv interioară a acestuia. Memoriile astea nu sunt nişte memorii obişnuite, pentru că Salman Rushdie nu e un scriitor obişnuit. Şi nu vreau să spun doar că e un scriitor mare, pentru că e. Nici un obişnuit scriitor mare nu este. Şi nici măcar n-a ales el asta. Ştim cu toţii că ne dorim undeva în noi să fim speciali cumva, dar nici chiar Rushdie nu şi-a imaginat că ar putea fi special aşa.

El este scriitorul care de Ziua Îndrăgostiţilor din 1989 a fost condamnat la moarte de către ayatollahul Khomeini, care găseşte că romanul său, Versetele satanice, este blasfemiator la adresa islamului. Acest decret se cheamă fatwa şi este cea care îi va marca următorii zece ani ai autorului, timp în care viaţa îi este pusă în pericol şi în care milioane de oameni îl consideră vinovat, destinat morţii. Faptul că un număr extrem de redus dintre aceştia chiar au citit romanul (în frunte cu Khomeini, bineînţeles) e doar un amănunt.

Timp de 10 ani, Rushdie trebuie să găsească un echilibru între teama că el sau familia sa sunt în pericol şi lupta pentru libertatea de exprimare, libertatea literaturii şi a artei în general. Am greşit la început, spunând că această carte nu e despre crezul artistic al scriitorului. De fapt, ea este un manifest al acestui crez, al credinţei că arta, mai presus de orice altceva, nu poate fi încătuşată de convenţii. Şi deşi toţi sunt de acord cu aceste idei din punct de vedere conceptual, eu am rămas uimită de ecourile foarte scindate pe care acest eveniment îl are în societate în general, în presă şi în media, dar mai ales în grupurile de aşa-zişi artişti, care ar trebui să militeze cu atât mai puternic pentru această libertate. Dacă există un număr mare de scriitori importanţi care aleg chiar să renunţe la unele avantaje sau poziţii pe care le deţin pentru a-şi declara susţinerea faţă de Salman Rushdie şi pentru a protesta faţă de absurditatea fatwei, există de asemenea şi câţiva care îl condamnă public. Unul dintre aceştia este nimeni altul decât John le Carré, ale cărui cărţi mi-au atras de mai multe ori atenţia, fără a le citi însă. Acum mă întreb cum aş putea citi un scriitor odată ce ştiu că pentru el literatura nu se sustrage tuturor dorinţelor şi preconcepţiilor umane, că pentru el literatura nu este libertatea absolută, adevărul? E simplu, nu aş putea. O carte a unui scriitor care nu crede cu adevărat în literatură nu e decât text.

Dar am deviat de la subiect şi am vorbit cam mult de Salman Rushdie, scriitorul, când ar fi trebuit să vorbesc de Joseph Anton, care a apărut la data de 14 februarie 1989 din nimic şi s-a dematerializat la fel de repede la anularea fatwei. Timp de zece ani Rushdie a răspuns la numele de Joe, adresat mai ales de cărtre poliţiştii al căror rol era doar protecţia lui şi care l-au tratat ca prieten sau ca prizonier, în funcţie de moment sau de percepţia despre situaţie a fiecăruia. Ce înseamnă să ai o familie în astfel de condiţii şi cum se răsfrâng toate acestea asupra lor? Cum e să te îndrăgosteşti din nou când nu ai voie să ieşi din casă decât însoţit şi într-o maşină blindată? Şi cum evoluează o relaţie care se naşte aşa?

Şi în definitiv, ce se alege de viaţa cuiva care a trecut prin aşa ceva? Ei bine, fie condamnarea e dusă la îndeplinire, fie el devine şi mai faimos.

Emma Rendel – “The Vicar Woman”

Nu am citit foarte multe romane grafice, însă întotdeauna au fost printre favoritele mele – în ele cuvintele pot fi sau nu în prim-plan, iar imaginile pot fi folosite atît pentru a susţine mesajul, cât şi pentru a-l face mai subtil. Care este mai ales meritul lor faţă de romanele obişnuite este că sunt mult mai concise, iar prin asta devin şi mult mai eficiente: impactul provocat nu e atenuat de multele cuvinte în plus care sunt necesare unui alt fel de text.

The Vicar Woman e povestea puţin stranie a unui mic sat marcat de un eveniment tragic care a avut loc cu ceva timp în urmă, un sat ai cărui locuitori nu pot trece peste, căutând în continuare vinovaţii şi, mai ales, fiecare dintre ei încearcă să se convingă pe el însuşi că nu este în niciun fel vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat. Noua preoteasă (nu ştiu dacă ăsta e cuvântul pe care ar trebui să-l folosesc, dar e singurul care-mi vine în cap acum) se loveşte de un zid de aparentă bunăvoinţă din partea celor 53 de săteni care au colaborat pentru a construi biserica din Insula Bly, însă îşi dă seama că în spatele acestei primiri se ascunde un secret bine ascuns de întregul sat, o traumă reprimată pe care nu reuşeşte să o dezvăluie. E de altfel povestea oricărei comunităţi restrânse care trece printr-un astfel de eveniment, el nu e tragic doar pentru cei direct implicaţi, ci se răsfrânge asupra tuturor şi mai ales asupra acelora care simt că erau într-o oarecare măsură responsabili (ceilalţi nu fac decât să le mărească siguranţa că ei sunt de vină, pentru a se scăpa pe ei înşişi de remuşcări).

Grafica Emmei Rendel este însă ceea ce transformă romanul dintr-o poveste despre o comunitate într-o poveste pe care ai putea-o spune la un foc de tabără pentru a-i speria pe ascultători, există un aer de stranietate, de întuneric nedesluşit în toate episoadele. Dacă firul poveştii este pur şi simplu relatat, ea nu apare decât ca un potenţial roman poliţist, cu preoteasa în rolul detectivului care trebuie să dezlege misterul, însă suportul vizual e cel care aduce fiori pe şira spinării.

Şi cu toate astea, de câteva ori m-am surprins râzând.

George Orwell – “O fată de preot”

Cu toţii cunoaştem celebrele cărţi ale lui George Orwell (pseudonimul literar al lui Eric Arthur Blair), 1984 şi Ferma Animalelor, însă nu am auzit vorbindu-se niciodată de alte cărţi ale aceluiaşi scriitor. Şi totuşi ele există! Despre O fată de preot, Orwell însuşi spunea că ar fi fost mult mai bine să nu fie publicată deloc, însă cel mai probabil afirmaţia lui era legată de cenzura care a ciopărţit fără milă cartea. Manuscrisul cenzurat este singurul pe care îl putem citi chiar astăzi, pentru că cel original a fost pierdut şi, chiar şi în această formă care probabil e destul de departe de intenţia autorului, cartea m-a captivat, poate pentru că abordează nişte teme care sunt de interes pentru mine.

Dorothy este fiica părintelui paroh din Knype Hill şi trăieşte conform strictelor reguli impuse de acesta, trebuie să fie în acelaşi timp persoana care îi uneşte pe credincioşi în biserică, organizând diverse activităţi care să atragă toate tipurile de oameni, dar şi fată în casa tatălui său, unde se confruntă cu stricteţea, zgârcenia şi nepăsarea acestuia. Şi totuşi trăieşte într-o stare de credinţă nestrămutată şi îşi pedepseşte orice gând aflat în neconcordanţă cu învăţăturile creştine, provocându-şi durere fizică.

Totul se schimbă când se trezeşte în Londra, fără nicio amintire despre cine şi ce este, trebuind să îşi asigure supravieţuirea: lucrând pe câmp, cerşind, trăind pe străzi. Chiar şi când îşi aminteşte, într-un final, cine este, ştie că nu se poate întoarce acasă – reputaţia ei pare a fi veşnic pătată.

O fată de preot poate părea o poveste clasică de tip Charles Dickens, dar e departe de a fi asta. Nu este povestea greutăţilor prin care trece Dorothy pentru a-şi restaura reputaţia sau pentru a-şi atinge visele, ci este povestea pierderii credinţei, povestea realizării că Dumnezeu nu există şi că, dacă el chiar există, este la fel de inutil cum ar fi şi dacă ar exista. Pentru că nimeni nu are nevoie de un Dumnezeu necunoscut, ale cărui căi sunt ascunse, imposibil de înţeles sau controlat în vreun fel, adevărata nevoie este aceea de a crede într-un astfel de Dumnezeu. Ceea ce îi aduce pe oameni în biserică nu este credinţa în Dumnezeu, pentru că rugăciunile pot fi făcute la fel de bine – chiar mai bine – în linişte, acasă. Ceea ce îi aduce pe oameni în bisercă este nevoia ritualului, a importanţei pe care ei, credincioşii, o capătă prin prisma acestui ritual. Iar Dorothy nu realizează asta printr-o revelaţie sublimă cauzată de un eveniment marcant. Trăind în condiţii cu totul noi şi diferite de cele obişnuite din casa tatălui său, trebuind să înfrunte sărăcia, foametea, ruşinea, Dorothy se trezeşte într-o zi având conştiinţa faptului că nu mai crede, iar asta pare cât se poate de natural pentru ea. Cât timp trăieşte în aceste condiţii, lipsa credinţei nu o înspăimântă, este înspăimântată de acest fapt doar când trebuie să se întoarcă acasă şi îşi dă seama că totul va fi diferit – nu în aparenţă, bineînţeles, pentru că va face aceleaşi lucruri ca înainte, dar interiorul ei se va fi schimbat inexorabil: dacă totul înainte era făcut pentru slava Domnului, totul avea un scop şi o semnificaţie, acum totul va fi gol, lipsit de sens şi de orice înţeles mai profund.

No, it was something far more fundamental; it was the deadly emptiness that she had discovered at the heart of things. She thought of how a year ago she had sat in this chair, with these scissors in her hand, doing precisely what she was doing now; and yet it was as though then and now she had been two different beings. Where had she gone, that well-meaning, ridiculous girl who had prayed ecstatically in summer-scented fields and pricked her hand as a punishment for sacrilegious thoughts? And where is any of ourselves of even a year ago? And yet after all – and here was the trouble – she was the same girl. Beliefs change, thoughts change, but there is some inner part of the soul that does not change. Faith vanishes, but need for faith remains the same as before.

(…)

She shifted her position in her chair.But after all, there must be some meaning, some purpose in it all! The world cannot be an accident. Everything that happens must have a cause – ultimately, therefore, a purpose. Since you exist, God must have created you, and since He created you a conscious being, He must be conscious. The greater doesn’t come out of the less. He created you, and He will kill you, for His own purpose. But that purpose in inscrutable. It is in the nature of things that you can never discover it, and perhaps even if you discovered it you would be adverse to it. Your life and death, it may be, are a single note in the eternal orchestra that plays for His diversion. And suppose you don’t like the tune? (…) But that was silly, really. For your not liking the tune was also part of the tune.

Her mind struggled with this problem, while perceiving that there was no solution. There was, she saw clearly, no possible substitute for faith; no pagan acceptance of life as sufficient to itself, no pantheistic cheer-up stuff, no pseudo-religion of “progress” with visions of glittering Utopias and ant-heaps of steel and concrete. It is all or nothing. Either life on earth is a preparation of something greater and more lasting, or it is meaningless, dark and dreadful.

Deşi nu are o importanţă majoră în economia romanului, în afară de aceea de a justifica o parte din timpul petrecut de Dorothy departe de casă şi a încununa viaţa nefericită a personajului chiar şi atunci când îşi găseşte ceva de lucru, scurta perioadă în care Dorothy a fost profesoară la una din şcolile private din suburbiile Londrei a fost poate partea mea preferată din carte. De ce? Pentru că asta i-a permis scriitorului să vorbească, prin prisma personajului, despre o temă curcială (şi foarte revelantă chiar acum, la noi în ţară): educaţia. Trebuie să recunoaştem că Dorothy e un personaj foarte progresist pentru perioada în care trăieşte: dincolo de revelaţia ei privind religia şi credinţa, dă dovadă de o viziune foarte modernă şi asupra educaţiei. Viaţa ei la şcoala privată pentru fete Ringwood House este o oglindă terifiant de fidelă a sistemului nostru de învăţământ: elevii sunt învăţaţi ceea ce se ştie din strămoşi că este important, ceea ce nişte persoane fără niciun fel de autoritate în domeniu consideră relevant. În cazul lui Dorothy aceste persoane erau părinţii copiilor care considerau că cele mai importante elemente erau cele care se puteau vedea şi cu care se puteau lăuda vecinilor şi prietenilor de familie (scrisul caligrafic al fiicelor lor, capacitate lor de a face calcule şi de a reda numele cât mai multor capitale într-un timp cât mai scurt). În cazul nostru este un Minister al Educaţiei alcătuit din persoane pentru care nota este adevăratul indicativ al eficienţei sistemului de învăţământ – de aceea singurele schimbări care chiar se fac sunt cele din ce în ce mai proaste ale modului de examinare, pentru a se ridica în mod artificial notele, fără vreo schimbar reală în nivelul de pregătire al elevilor sau în competenţele pe care aceştia le dobândesc la şcoală. Iar atunci când un dascăl înzestrat cu o viziune mai largă asupra scopului educaţiei, aşa cum se dovedeşte a fi Dorothy, încearcă să facă el însuşi o schimbare acolo unde poate interveni, este rapid redus la tăcere de ceilalţi mai mulţi, care nici măcar nu o fac neapărat din răutate, ci din pură ignoranţă, din convingerea sinceră că fac ceea ce e corect.

For she had grasped now that it is easy enough to keep children in order if you are ruthless with them from the start. Last term the girls had behaved badly, because she had started by treating them as human beings, and later on, when the lessons that interested them were discontinued, they had rebelled like human beings. But if you are obliged to teach them rubbish, you mustn’t treat them as human beings. You must treat them like animals – driving, not persuading. Before all else, you must teach them that it is more painful to rebel than to obey. Possibly this kind of treatment is not very good for children, but there is no doubt that they understand it and respond to it.

Before all else, you must teach them that it is more painful to rebel than to obey. De asta elevilor le e frică să protesteze, să îşi facă auzită vocea, pentru că cei care o fac sunt repede atacaţi de toţi oamenii care refuză să îşi vadă propriile greşeli, de la părinţi la profesori şi persoanele de vază din minister. Toţi se plâng de sistemul de învăţământ care este, în mod evident, plin de defecte, însă se vor alia împotriva celui care propune schimbarea, de teama că o parte din vină va cădea pe umerii lor.

Henry Miller – “Răstignirea trandafirie”

Nu am să pot niciodată să scriu o carte care să le placă editorilor. Am scris prea multe cărţi. Cărţi de somnambul, înţelegi ce vreau să spun? Milioane şi milioane de cuvinte – dar totul în capul meu. Zăngăne acolo, ca nişte monede de aur. Am obosit să tot fabric monede de aur. M-am săturat de şarje de cavalerie…În beznă. Fiecare cuvânt pe care-l scriu trebuie să fie o săgeată care să meargă direct la ţintă. O săgeată otrăvită. Vreau să ucid cărţi, editori, cititori. A scrie pentru public nu înseamnă absolut nimic pentru mine. Eu vreau să scriu pentru nebuni – sau pentru îngeri.

“Nexus”, pagina 231

Răstignirea trandafirie e ficţiune în aceeaşi măsură în care e autobiografie – e transcrierea fidelă a lui Henry Miller, supus viciului de a trăi în două lumi în acelaşi timp. Nu va fi un roman pentru cititorul care la auzul acestui cuvânt abia aşteaptă să afle care e intriga şi cum va fi ea soluţionată. Cele trei volume sunt lipsite cu desăvârşire de intrigă, niciun aparent conflict în care e implicat personajul Henry Miller nu îl face pe cititor să se întrebe care va fi pasul lui următor. Dacă îşi va plăti chiria, va convinge vreun prieten să îi împrumute nişte bani sau îşi va găsi un job din care să se poată susţine sunt detalii indiferente, pentru că nu sunt decât pretexte pentru a-i permite personajului-narator să vorbească despre singurele două lucruri care i se par relevante.

Viaţa e unul din ele, viaţa şi modul de a o trăi, vrea să trăiască totul plenar, e scârbit de societatea burgheză şi de apucăturile sale care creează mult prea mult confort, dispreţuieşte liniştea şi tihna cu aceeaşi tărie cu care se bucură de modul să de viaţă, de incertitudinea constantă a existenţei sale.

Viaţa a devenit rutină, cea mai plicticoasă rutină. O slujbă monotonă, un sân al familiei atât de încăpător încât te pierzi în el, un şeptel de animale de casă cu bolile lor, revistele pornografice, comics-urile, almanahul fermierului. Un timp nesfârşit în care să te studiezi în oglindă. Una după alta, punctuale ca ca soarele de prânz, progeniturile ies din burta mamei. Chiria e plătită regulat, ca şi dobânzile la ipoteci. Ce plăcut să urmăreşti instalarea ţevilor noi! Ce senzaţional să vezi deschizându-se străzi noi şi pe urmă să urmăreşti cum sunt asfaltate! Totul e nou. Nou şi făcut de mântuială! Nou şi descurajant. Nou şi lipsit de noimă. Şi odată cu noul au sporit şi comodităţile. Totul e planificat pentru generaţiile viitoare. Suntem ipotecaţi viitorului strălucit.

“Plexus”, pagina 217

Titlurile celor trei volume sintetizează surprinzător de bine conţinutul.

Sexus e volumul în care sexualitatea care a dus la interzicearea trilogiei în SUA se manifestă. Pornografie, au spus. Pornografie spun şi cei care numesc nuditatea din firmele artistice scandaloasă şi cei care roşesc citind Amantul doamnei Chatterley. În toate acestea, sexul nu rămâne doar sex, e acolo pentru efectul pe care îl are asupra cititorului – e şocant, strident şi totuşi atât de fermecător. Şi de asta sexul e atât de puternic. Un cititor pudic sau care se consideră cuminte (nu mă încadrez, dar îmi pot imagina) se va uimi pe el însuşi savurând aceste pagini de un erotism aproape animalic de uman.

Plexus e, aşa cum e de aşteptat, reţeaua multelor eforturi pe care Henry Miller şi soţia sa, Mona, le fac pentru a-i permite celui dintâi să îşi îndeplinească menirea de scriitor, în timp ce în Nexus, centrul existenţei sale este chiar scrisul.

Şi scrie într-un mod surprinzător, un limbaj adeseori atât de elevat încât e academic, cu multiple referinţe literare şi artistice, în general, analizându-l pe Dostoievski şi identificându-se cu Van Gogh şi cu toate astea, spune că scrie aşa cum vorbeşte. Şi în ciuda a ceea ce am spus mai devreme, nici nu e greu de crezut. Nu e greu să ţi-l imaginezi pe Henry Miller vorbind astfel, nu ţi s-ar părea forţat, nenatural, că încearcă prea mult, ţi s-ar părea doar Henry Miller.

În afară de Mona şi de Miller însuşi, niciun alt personaj nu e schiţat în mai mult de câteva tuşe, ele nu există pentru sine, individual, ci primesc o descriere de un paragraf mai scurt sau mai lung şi trebuie să îşi joace rolul. Lipsa lor de adâncime îi reliefează mai mult pe ceilalţi, personajele principale. Şi totuşi, chiar şi membrii cuplului central sunt portretizaţi fiind mai degrabă ascunşi. Dacă în cazul celorlalte personaje e evident că superficialitatea e voită, din simplul motiv că nu e necesară o analiză mai amănunţită, la Mona şi la Henry, naratorul însuşi pare uimit de incapacitatea sa de a se înţelege pe sine, de a o înţelege pe ea.

Dar cel mai important aspect al acestei cărţi nu a fost enumerat încă. Dacă nu e prea important pentru literatură din punctul de vedere al unei structuri revoluţionare, al unei abordări metaficţionale sau excesiv de moderniste prin construcţie, e important pentru literatură din punctul de vedere al teoretizării. Miller nu scrie un eseu pentru a-şi exprima crezul artistic, el scrie o trilogie, scrie 1500 de pagini în care orice alt subiect în afară de literatură şi scris e doar o întrerupere. Răstignirea trandafirie e adresat scriitorilor aspiranţi, oamenilor care iubesc cuvintele în general, e pentru acei oameni pentru care spiritul şi efortul artistic, creator sunt la baza întregii existenţe. Şi nu e nevoie ca ei să fie artişti de niciun fel pentru a face asta.

Ca scriitor, el se hrăneşte din lucrurile banale din viaţă, din ceea ce e palpabil, poate mult prea uşor de atins, prea solid, carnal.

Eu nu vreau să fiu un gânditor. Eu doresc să scriu. Să scriu despre viaţă, în nuditatea ei. Fiinţele umane, orice fel de fiinţe umane, sunt pâinea şi apa mea. (…) Fericirea mea ar fi să învăţ să istorisesc o povestire bună. Pe mine mă atrage ideea de a juca de dragul jocului. Şi, mai presus de orice, iubesc această lume a fiinţelor umane, oricât de mizerabilă, de cârpăcită, de sordidă ar fi. Nu vreau să mă tai de ea. Poate că ceea ce mă fascinează pe mine în meseria de scriitor e acea necesitate a comunităţii cu toţi şi cu toate.

“Plexus”, pagina 344

– Dă-o naibii, cunosc lumea. O cunosc chiar foarte bine. Dar refuz să fac compromisuri cu ea.

– E acelaşi lucru.

– Ba nu. E deosebirea dintre ignoranţă – sau orbire – şi aroganţă. Aşa ceva. Dacă nu aş cunoaşte lumea, cum aş putea fi scriitor?

– Un scriitor are propria lui lume.

– (…) Lumea e mediul lui. Alţi oameni se mulţumsc cu micuţul lor colţ de lume, cu mica lor slujbă, cu micul lor trib, cu mica lor filozofie şi aşa mai departe. Dacă vrei să ştii, motivul pentru care nu sunt un mare scriitor constă în faptul că nu am inclus încă în mine întreaga lume largă. Nu-i vorba că nu cunosc răul. Nu-i vorba că sunt orb la răutatea lumii, aşa cum crezi tu. E altceva. E vorba că nu mă cunosc pe mine. Dar voi ajunge să mă cunosc. Şi atunci voi fi o torţă. O să iluminez lumea.

“Plexus”, pagina 591

Vorbeşte despre literatura modernă:

Pentru eroul romanului modern, gândurile nu duc nicăieri: creierul său e o strecurătoare în care spală zarzavaturile muiate din mintea lui. Îşi spune că e îndrăgostit şi zace în metroul în mers, încercând sa lase totul să se scurga prin el, ca printr-o conductă de evacuare.

“Sexus”, pagina 90

şi despre relaţia dintre cititor şi scriitor:

Unicul meu cititor…Mai târziu aveam să-l schimb cu cititorul ideal, acel pungaş amical, acel şnapan îndrăgit, căruia mă pot adresa ca şi cum nimic altceva n-ar avea valoare pe lume decât ceea ce îl interesează pe el şi pe mine. De ce adaug – şi “pe mine”? Oare acest cititor ideal poate fi altceva decât un alter ego? La ce bun să-ţi creezi o lume a ta, dacă trebuie să fie o lume pe care să o înţeleagă orice individ de pe stradă? Ce, ăştia toţi nu au lumea lor de fiecare zi, pe care pretind că o dispreţuiesc, dar de care se agaţă totuşi ca nişte şobolani gata să se înece? Nu e ciudat felul în care oamenii ăştia, care refuză sau sunt prea leneşi ca să-şi creeze o lume a lor, stăruie să invadeze lumea noastră? Cine ne calcă, noaptea, în picioare, răzoarele de flori?

Cine aruncă chiştoacele de ţigări în bazinele unde se scaldă păsările? Cine urinează peste violetele sfioase şi le veştejeşte florile? Ştim cum faceţi voi ravagii prin paginile de literatură în căutarea pasajelor care vă plac. Pretutindeni descoperim amprentele spiritului vostru grosolan. Voi ucideţi geniul, voi mutilaţi uriaşii. Voi, voi, fie din dragoste şi adoraţie, fie din invidie, ciudă şi ură. Cine scrie pentru voi îşi scrie propria condamnare la moarte.

“Nexus”, pagina 304

dar mai ales scrie despre dorinţa viscearală de a scrie, despre conştiinţa că ai ceva de spus, ceva ce va ieşi la iveală cu sau fără ajutorul sau consimţământul tău, iar pentru Miller asta e definiţia scriitorului. Prietenul său, Ulric, îl întreabă: să presupunem, Henry, că ai scris cea mai mare carte care a fost scrisă vreodată şi că ai pierdut manuscrisul exact când l-ai terminat. Şi să presupunem că nimeni nu ştie c-ai scris cartea asta, nici măcar cel mai intim prieten al tău. În cazul ăsta ai fi exact ca mine, care n-am aşternut un rând pe hârtie, nu-i aşa?

Răspunsul e nu şi asta e tot ce vrea Miller să înţelegem.

Jeanette Winterson – “Oranges Are Not The Only Fruit”

Luna februarie a fost LGBT History Month în Marea Britanie şi a fost celebrată peste tot, de la universităţi la supermarketuri şi librării. Cei de la Waterstone au selectat câteva cărţi conectate cu tema LGBT, iar Oranges Are Not The Only Fruit e una dintre ele. Încadrarea romanului în categoria LGBT este, aşa cum spune şi autoarea în introducere, născută doar din nevoia oamenilor de a cataloga şi a eticheta şi nu spune totul despre text, care nu e un manifest LGBT, ci un roman în care tema aceasta apare ca o temă firească, exact cum sunt religia sau copilăria, izvorând din implicarea experienţei personale a autoarei în procesul de creaţie.

Yet as we travel deeper into the strange world of the story, the feeling we get is of being understood – which is odd when you think about it, because at school learning is based on whether or not we understand what we are reading. In fact it is the story (or the poem) that is understanding us.

Books read us back to ourselves.

Deşi am mai citit O paranteză în timp a aceleiaşi autoare, simt că abia acum am cunoscut-o de fapt pe Jeanette Winterson. O paranteză în timp, făcând parte din Proiectul Hogarth Shakespeare, e mai degreabă un exerciţiu de creaţie, în timp ce Oranges Are Not The Only Fruit este glasul liber şi nealterat al scriitoarei. Numele personajului principal este Jeanette, iar romanul e scris din perspectivă subiectivă, dar asta nu anulează caracterul de ficţiune a textului, care rămâne un roman:

I never wanted a literal reading of Oranges. If I call myself Jeanette why must I be writing an autobiography? Henry Miller calls his hero Henry. Paul Auster and Milan Kundera call themselves by name in some of their work. So does Philip Roth. This is understood by critics as playful meta-fiction. For a woman it is assumed to be confessional. Is this assumption about gender? Something to do with creative authority? Why shouldn’t a woman be her own experiment?

Până acum nu am vorbit de fapt decât de prefaţa romanului, în care Jeanette Winterson vorbeşte de fapt despre condiţia scriitorului, a cititorului, despre literatură sau despre femeia în literatură.

Romanul doar pune în aplicare aceste concepte care iau o formă originală şi foarte inteligent construită. El e povestea tinerei Jeanette, crescută în spiritul unui (într-o oarecare măsură) fanatism religios, care trebuie să evadeze din această lume pentru cea pe care o iubeşte. Deşi trebuie să se elibereze din spatele gratiilor religiei, povestea rămâne permanent sub semnul acesteia, fiind construită după structura Bibliei (cele opt capitole poartă numele primelor opt cărţi ale Bibliei). Este aceasta o ironie prin care înţelegem că nu ne putem controla niciodată în totalitate viaţa, chiar dacă pare că am reuşit?

Şi nu doar firul narativ este foarte ingenios construit. Scriitoarea controlează şi păstrează atenţia cititorului prin câteva laitmotive şi fraze pe care le repetă în fiecare moment aparent banal, dar care e de fapt crucial. Printre acestea se numără timpul ( Time is a great deadener. People forget, get bored, grow old, go away. ) şi, bineînţeles, portocala, care îşi face apariţie de fiecare dată pentru a substitui viziunea unei opţiuni unice, inflexibilitatea acesteia. Şi dacă naraţiunea ar fi fost teribil de neinteresantă, romanul ar fi în continuare fascinant prin urmărirea tehnicilor scriitoriceşti.

Oranges Are Not The Only Fruit nu e o carte despre LGBT sau despre religie sau despre orice temă explicită – este o carte despre oameni, despre cum fericirea lor poate arăta atât de diferit facţă de ceea ce este de aşteptat încât poate să însemne o algere, alegere pe care scriitoarea o numeşte în titlul unui alt text: Why Be Happy When You Could Be Normal?