“Problema românească. O analiză a rasismului românesc”

Pe fundalul mișcării Black Lives Matter (majoritar) din SUA, oamenii de peste tot din lume încep să se familiarizeze cu concepte ce țin de rasism, white privilege, ce înseamnă a fi un ally și încep să se depărteze instincitv de discursul rasist, pentru că, în definitiv, rasismul este definit ca fiind rău, iar pentru mulți tot ceea ce contează e să-și poată spune că sunt în tabăra bună. Această depărtare e de fapt echivalentă cu a băga sub preș niște disfuncționalități pe care eșuăm astfel să le înțelegem și să le identificăm în propriile noastre comportamente și instituții, ca abia apoi să începem un proces real de soluționare.

În România, discriminarea față de minoritatea romă parcă nici nu e clasificată ca rasism. Întotdeauna se folosesc argumente care, în aparență, nu țin de identitatea persoanelor discriminate, ci de o așa-zisă moralitate: “nu muncesc”, “nu își duc copiii la școală”, “fură”, fără a înțelege că tocmai existența acestor stereotipuri ține în mod evident de rasism.

Volumul coordonat de Oana Dorobanțu și Carmen Gheorghe conține o serie de articole scrise de cercetători, sociologi, jurnaliști, activiști romi sau neromi în care ni se demonstrează că discriminarea împotriva romilor este, de fapt, sistematică și reprezintă în mod evident rasism. Rasismul trebuie să fie înțeles ca un sistem în care discriminarea este prezentă la nivel instituțional și colectiv, așadar simpla noastră poziționare ca fiind non-rasiști (adică nici rasiști, nici anti-rasiști) este invalidă. Simpla acceptare a sistemului este rasistă, iar singura alternativă este cea anti-rasistă. Nu există o zonă gri. Iar în România, discriminarea este sistematică și instituțională: nerecunoașterea secolelor de opresiune, sclavie sau a Holocaustului romilor, așadar negarea sau pur și simplu ignorarea istoriei acestui grup, excluderea artiștilor și creatorilor romi din instituțiile dedicate artelor vizuale (fotografie, pictură, teatru) și acapararea în mod abuziv și ofensator de către albi a spațiului în care ar trebui să se vorbească despre romi de către romi, ignorarea în mod evident de către autorități atunci când apar cazuri de discriminare ce ar trebui sancționate, acte clare de eugenie etc.

Discursul rasist este de altfel foarte prezent în societatea românească, pe rețelele de socializare, în campaniile electorale, la televizor. Abia citind acest volum am aflat că persoane precum Nicolae Robu și Radu Banciu (dar nu și Traian Băsescu, de exemplu) au fost sancționați de mai multe ori de către autorități pentru afirmații rasiste la adresa romilor. Și totuși, asta nu i-a împiedicat să continue cu același tip de afirmații: amendele plătite nu le-au adus niciun fel de discreditate publică și poate chiar i-au făcut mai plăcuți votanților și spectatorilor. Așadar, în România nu am ajuns nici măcar în punctul în care să sancționăm public rasismul.

De aceea cred că Problema românească. O analiză a rasismului românesc și alte texte scrise pe această temă sunt obligatorii. E timpul să ascultăm ce spun romii și să ne oprim din a inventa soluții pentru ei din perspectiva noastră profund afectată de prejudecăți și de considerarea bărbatului alb, cisgender, heterosexual ca fiind norma. Iar asta poate să însemne să ne simțim inconfortabil, să ne dăm seama de rasismul internalizat și să acceptăm că ăsta e singurul mod prin care ne putem schimba, chiar dacă primul instinct este acela de a ne apăra și de a refuza ideea că putem fi parte din problemă.

Cartea este publicată, așa cum spun editoarele, în principal pentru romi, cu speranța (…) că va deveni un instrument de rezistență și emancipare pentru generațiile viitoare (pagina 11), însă este nevoie ca noi, majoritarii, să devenim mai buni aliați, iar volumul poate reprezenta o sursă valoroasă de răspunsuri la întrebarea cum?

Dacă ne dorim egalitate și echitate socială, atunci grupurile privilegiate trebuie să stea deoparte și să-și coboare vocea în ceea ce ține de marginalizare. Grupurile privilegiate trebuie să îi asculte pe cei marginalizați și să își folosească privilegiul pentru a amplifica vocile celor marginalizați. Dacă cei marginalizați nu fac un pas înapoi și insistă să controleze narațiunea despre ce e de făcut pentru împlinirea justiției sociale, nu fac decât să confiște spațiul pe care îl promit grupului care are nevoie de el, și să perpetueze aceleași mecanisme care au făcut posibilă injustiția socială în primul rând.

pagina 82

Un document cu resurse anti-rasism a fost realizat de niște oameni minunați aici. ERIAC (European Roma Institute for Arts and Culture) organizează în perioada Septembrie – Decembrie Barvalipe Roma Online University, care conține cursuri gratuite online ținute de specialiști în domeniu, pe teme precum istoria, cultura și identitatea Roma.

Chris Kraus – “Torpor”

Mi-am comandat cartea asta imediat ce am terminat “I love Dick”, auzind că e un fel de continuare (prequel/sequel – nu eram prea lămurită, ce-i drept, care dintre astea două). Nu e. Cel puţin nu la modul propriu. Personajele nu sunt tot Chris şi Sylvere, ci Sylvie şi Jerome, firul narativ nu e conectat – dar cele două romane sunt, într-adevăr, interconectate într-un mod mult mai subtil: sunt de fapt făcute din acelaşi material, în mâinile aceluiaşi sculptor, un sculptor priceput care reuşeşte să îi dea o altă formă. Ceea ce în “I love Dick” e o obsesie spontană care zguduie relaţia deja nesigură, în “Torpor” e ceva programatic, o acumulare de elemente care duc parcă în acelaşi punct. Sunt, de fapt, două feţe ale aceleiaşi monede într-un univers în care nu ai luxul de a da cu banul pentru a-ţi alege soarta.

În anul 1991, cuplul de intelectuali pomenit mai devreme pleacă spre România cu scopul (mai degrabă imaginar, căci e cu totul nedocumentat) de a adopta pe unul din copiii nefericiţi din orfelinatele mizere din România. Asta permite o incursiune în istoria şi politica din perioada comunistă şi anii imediat ulteriori comunismului în România, iar autoarea o realizează surprinzător de bine. Timpul petrecut în România de cei doi relevă atât nivelul de la momentul respectiv, cât şi imaginea ţării în afară: o societate înapoiată, absurdă prin obiceiurile aproape primitive.

Totuşi, România nu e nici pe departe o temă principală a romanului. În majoritatea recenziilor, ea e abia menţionată, însă pentru un lector român devine o parte mult mai relevantă. Adevărata discuţie pe care Chris Kraus o poartă în acest roman este despre societate, despre relaţiile interumane (fie ele romantice sau nu), despre feminism şi condiţia femeii – chiar şi în mediile intelectuale femeile se strâng în bucătărie şi poartă discuţii triviale, în timp ce bărbaţii discută în sufragerie teme mult mai importane şi presante; drama lui Sylvie este evidenta neapartenenţă la niciunul dintre cele două grupuri. Singurele femei care se pot încadra cu adevărat în lumea “bărbaţilor” sunt cele care par să se fi dezis complet de statutul lor feminin, în timp ce femeile din bucătărie şi-au îmbrăţişat feminitatea, împreună cu toate aşteptările asociate acesteia.

Şi mai mult decât asta, romanul vorbeşte despre condiţia umană, despre oameni şi incosistenţele lor, despre lucrurile care par că nu-şi au locul, care sunt absurde, însă continuă să rezide în fiinţa umană. Once you draw a person out enough, you will uncover inconsistencies.

Jerome recalled a word, malheur, that Weil used often in her notebooks. The word stood out, because in French it couldn’t be grammatically applied to any person. Souffrance, or suffering, was mine or yours: it could be preceded by a pronoun. But malheureusement – “unhappiness” – was a state, an abstract noun so huge it stood alone. Malheur defied the boundaries of the person.

În timp ce Sylvie îşi doreşte să facă un nou film, aşteptând inspiraţia, dar şi susţinerea necesare, Jerome pare să scrie dintotdeauna o carte, pe care Sylvie o numeşte The Anthropology of Unhappiness.

De fapt, ceea ce se traduce prin lipsa lor de realizări în plan profesional/intelectual (pe scurt, torpor) este o lipsă socială, a cărei sursă nu e exclusiv în interiorul relaţiei lor. Poate fi vorba de simpla lipsă de comunicare eficientă sau de un destin inexorabil al fiinţei umane de a fi nefericită, etern nesatisfăcută şi în căutarea a ceva, fără a şti a ce – cei doi pleacă în căutarea unui copil (pe care nu-l adoptă niciodată), dar nu pot afla ce caută cu adevărat.

La final, dintre personaje şi cititor, cititorul e cel care se afle mai aproape de răspunsul la această întrebare, în timp ce personajele se resemnează cu faptul că nu-l vor afla niciodată.