“Problema românească. O analiză a rasismului românesc”

Pe fundalul mișcării Black Lives Matter (majoritar) din SUA, oamenii de peste tot din lume încep să se familiarizeze cu concepte ce țin de rasism, white privilege, ce înseamnă a fi un ally și încep să se depărteze instincitv de discursul rasist, pentru că, în definitiv, rasismul este definit ca fiind rău, iar pentru mulți tot ceea ce contează e să-și poată spune că sunt în tabăra bună. Această depărtare e de fapt echivalentă cu a băga sub preș niște disfuncționalități pe care eșuăm astfel să le înțelegem și să le identificăm în propriile noastre comportamente și instituții, ca abia apoi să începem un proces real de soluționare.

În România, discriminarea față de minoritatea romă parcă nici nu e clasificată ca rasism. Întotdeauna se folosesc argumente care, în aparență, nu țin de identitatea persoanelor discriminate, ci de o așa-zisă moralitate: “nu muncesc”, “nu își duc copiii la școală”, “fură”, fără a înțelege că tocmai existența acestor stereotipuri ține în mod evident de rasism.

Volumul coordonat de Oana Dorobanțu și Carmen Gheorghe conține o serie de articole scrise de cercetători, sociologi, jurnaliști, activiști romi sau neromi în care ni se demonstrează că discriminarea împotriva romilor este, de fapt, sistematică și reprezintă în mod evident rasism. Rasismul trebuie să fie înțeles ca un sistem în care discriminarea este prezentă la nivel instituțional și colectiv, așadar simpla noastră poziționare ca fiind non-rasiști (adică nici rasiști, nici anti-rasiști) este invalidă. Simpla acceptare a sistemului este rasistă, iar singura alternativă este cea anti-rasistă. Nu există o zonă gri. Iar în România, discriminarea este sistematică și instituțională: nerecunoașterea secolelor de opresiune, sclavie sau a Holocaustului romilor, așadar negarea sau pur și simplu ignorarea istoriei acestui grup, excluderea artiștilor și creatorilor romi din instituțiile dedicate artelor vizuale (fotografie, pictură, teatru) și acapararea în mod abuziv și ofensator de către albi a spațiului în care ar trebui să se vorbească despre romi de către romi, ignorarea în mod evident de către autorități atunci când apar cazuri de discriminare ce ar trebui sancționate, acte clare de eugenie etc.

Discursul rasist este de altfel foarte prezent în societatea românească, pe rețelele de socializare, în campaniile electorale, la televizor. Abia citind acest volum am aflat că persoane precum Nicolae Robu și Radu Banciu (dar nu și Traian Băsescu, de exemplu) au fost sancționați de mai multe ori de către autorități pentru afirmații rasiste la adresa romilor. Și totuși, asta nu i-a împiedicat să continue cu același tip de afirmații: amendele plătite nu le-au adus niciun fel de discreditate publică și poate chiar i-au făcut mai plăcuți votanților și spectatorilor. Așadar, în România nu am ajuns nici măcar în punctul în care să sancționăm public rasismul.

De aceea cred că Problema românească. O analiză a rasismului românesc și alte texte scrise pe această temă sunt obligatorii. E timpul să ascultăm ce spun romii și să ne oprim din a inventa soluții pentru ei din perspectiva noastră profund afectată de prejudecăți și de considerarea bărbatului alb, cisgender, heterosexual ca fiind norma. Iar asta poate să însemne să ne simțim inconfortabil, să ne dăm seama de rasismul internalizat și să acceptăm că ăsta e singurul mod prin care ne putem schimba, chiar dacă primul instinct este acela de a ne apăra și de a refuza ideea că putem fi parte din problemă.

Cartea este publicată, așa cum spun editoarele, în principal pentru romi, cu speranța (…) că va deveni un instrument de rezistență și emancipare pentru generațiile viitoare (pagina 11), însă este nevoie ca noi, majoritarii, să devenim mai buni aliați, iar volumul poate reprezenta o sursă valoroasă de răspunsuri la întrebarea cum?

Dacă ne dorim egalitate și echitate socială, atunci grupurile privilegiate trebuie să stea deoparte și să-și coboare vocea în ceea ce ține de marginalizare. Grupurile privilegiate trebuie să îi asculte pe cei marginalizați și să își folosească privilegiul pentru a amplifica vocile celor marginalizați. Dacă cei marginalizați nu fac un pas înapoi și insistă să controleze narațiunea despre ce e de făcut pentru împlinirea justiției sociale, nu fac decât să confiște spațiul pe care îl promit grupului care are nevoie de el, și să perpetueze aceleași mecanisme care au făcut posibilă injustiția socială în primul rând.

pagina 82

Un document cu resurse anti-rasism a fost realizat de niște oameni minunați aici. ERIAC (European Roma Institute for Arts and Culture) organizează în perioada Septembrie – Decembrie Barvalipe Roma Online University, care conține cursuri gratuite online ținute de specialiști în domeniu, pe teme precum istoria, cultura și identitatea Roma.

Chris Kraus – “Torpor”

Mi-am comandat cartea asta imediat ce am terminat “I love Dick”, auzind că e un fel de continuare (prequel/sequel – nu eram prea lămurită, ce-i drept, care dintre astea două). Nu e. Cel puţin nu la modul propriu. Personajele nu sunt tot Chris şi Sylvere, ci Sylvie şi Jerome, firul narativ nu e conectat – dar cele două romane sunt, într-adevăr, interconectate într-un mod mult mai subtil: sunt de fapt făcute din acelaşi material, în mâinile aceluiaşi sculptor, un sculptor priceput care reuşeşte să îi dea o altă formă. Ceea ce în “I love Dick” e o obsesie spontană care zguduie relaţia deja nesigură, în “Torpor” e ceva programatic, o acumulare de elemente care duc parcă în acelaşi punct. Sunt, de fapt, două feţe ale aceleiaşi monede într-un univers în care nu ai luxul de a da cu banul pentru a-ţi alege soarta.

În anul 1991, cuplul de intelectuali pomenit mai devreme pleacă spre România cu scopul (mai degrabă imaginar, căci e cu totul nedocumentat) de a adopta pe unul din copiii nefericiţi din orfelinatele mizere din România. Asta permite o incursiune în istoria şi politica din perioada comunistă şi anii imediat ulteriori comunismului în România, iar autoarea o realizează surprinzător de bine. Timpul petrecut în România de cei doi relevă atât nivelul de la momentul respectiv, cât şi imaginea ţării în afară: o societate înapoiată, absurdă prin obiceiurile aproape primitive.

Totuşi, România nu e nici pe departe o temă principală a romanului. În majoritatea recenziilor, ea e abia menţionată, însă pentru un lector român devine o parte mult mai relevantă. Adevărata discuţie pe care Chris Kraus o poartă în acest roman este despre societate, despre relaţiile interumane (fie ele romantice sau nu), despre feminism şi condiţia femeii – chiar şi în mediile intelectuale femeile se strâng în bucătărie şi poartă discuţii triviale, în timp ce bărbaţii discută în sufragerie teme mult mai importane şi presante; drama lui Sylvie este evidenta neapartenenţă la niciunul dintre cele două grupuri. Singurele femei care se pot încadra cu adevărat în lumea “bărbaţilor” sunt cele care par să se fi dezis complet de statutul lor feminin, în timp ce femeile din bucătărie şi-au îmbrăţişat feminitatea, împreună cu toate aşteptările asociate acesteia.

Şi mai mult decât asta, romanul vorbeşte despre condiţia umană, despre oameni şi incosistenţele lor, despre lucrurile care par că nu-şi au locul, care sunt absurde, însă continuă să rezide în fiinţa umană. Once you draw a person out enough, you will uncover inconsistencies.

Jerome recalled a word, malheur, that Weil used often in her notebooks. The word stood out, because in French it couldn’t be grammatically applied to any person. Souffrance, or suffering, was mine or yours: it could be preceded by a pronoun. But malheureusement – “unhappiness” – was a state, an abstract noun so huge it stood alone. Malheur defied the boundaries of the person.

În timp ce Sylvie îşi doreşte să facă un nou film, aşteptând inspiraţia, dar şi susţinerea necesare, Jerome pare să scrie dintotdeauna o carte, pe care Sylvie o numeşte The Anthropology of Unhappiness.

De fapt, ceea ce se traduce prin lipsa lor de realizări în plan profesional/intelectual (pe scurt, torpor) este o lipsă socială, a cărei sursă nu e exclusiv în interiorul relaţiei lor. Poate fi vorba de simpla lipsă de comunicare eficientă sau de un destin inexorabil al fiinţei umane de a fi nefericită, etern nesatisfăcută şi în căutarea a ceva, fără a şti a ce – cei doi pleacă în căutarea unui copil (pe care nu-l adoptă niciodată), dar nu pot afla ce caută cu adevărat.

La final, dintre personaje şi cititor, cititorul e cel care se afle mai aproape de răspunsul la această întrebare, în timp ce personajele se resemnează cu faptul că nu-l vor afla niciodată.

Cele 50 de frustrări despre sistemul educaţional din România descătuşate

Ăsta va fi un articol mai puțin legat de tema principală a blogului meu, dar foarte important pentru mine, așa că n-am să-l las deoparte.

Acum câteva luni, după proba de limba şi literatura română de la bacalaureat, un elev – să-i spunem Gigel, ca în problemele de informatică – din liceul meu (acum fostul meu liceu, dar nu îmi place cum sună asta), care se întâmplă să fie preşedintele Consiliului Judeţean al Elevilor, a postat un mesaj prin care le ura succes celor care urmau să susţină examenul a doua zi. Bineînţeles, nu o să scriu o postare despre un mesaj de încurajare, deci el nu conţinea doar atât. Mesajul conţinea părerea lui Gigel cu privire la bacalaureat, iar urarea de la final era o ironie susţinută de conţinutul mesajului. Vorbea despre cum titulatura de „examen al maturităţii” este mai mult decât greşită, pentru că testează doar în mică măsură calităţile pe care cineva le dobândeşte înainte să fie considerat matur şi în mult mai mare măsură memoria de scurtă durată sau disperarea de a obţine o notă bună, „onorabilă”, chiar şi fără a acumula reuşite personale care să justifice de ce suntem atât de mândri de un număr. Postarea e mai jos.

I se spune “examenul maturității”.. De ce? Te maturizează? Esti un om matur după ce îl dai? Nu am să înțeleg niciodată.

Te învață că trebuie să tocești 4 ani și să memorezi cât mai multe pentru o notă care e posibil să te ajute puțin sau să nu te ajute deloc. O notă care “cică” face diferența între gradele sociale de astăzi.

Dacă viitorul tău stă într-o foaie de hârtie și un număr, atunci trăiești în țara greșită. Poate de asta te maturizează, poate pentru că îți deschide ochii.

PS: un antreprenor de succes este unul și cu BAC și fără.

Succes mâine!

Au reacţionat mulţi profesori de liceu care predau diverse materii, consternaţi, revoltaţi, acuzându-l pe tânăr că nu înţelege care e menirea educaţiei şi chiar aducând contraargumente care nu urmăreau să contrazică raţionamentul postării, ci erau simple atacuri la adresa persoanei din spatele postării. Cu toţii ştim că atunci când începi să-l ataci pe Gigel şi nu argumentele lui Gigel, recunoşti că eşti înfrânt şi că Gigel are dreptate.

Nu am spus nimic atunci nu pentru că aveam altă părere decât acum, ci pentru că mi s-a părut un subiect mult prea important pentru a fi dezbătut în comentarii pe Facebook, aşa că mi-am promis că voi găsi timp să vorbesc mai mult despre asta. Iar acum, odată cu începerea școlii, cred că e momentul potrivit.

Nu pretind că ştiu tot ceea ce ţine de sistemul de învăţământ din România, sunt departe de asta, nu cunosc măsurile adminstrative ce trebuie luate în fiecare zi, nu cunosc procesul prin care se decide programa, cum se hotărăşte dacă cineva e potrivit să predea sau nu şi nici cum se aleg metodele de verificare a nivelului elevilor. Cu toate astea, cred că ştiu tot ceea ce e nevoie pentru a înţelege mai bine decât probabil jumătate din funcţionarii care se ocupă de toate astea cum ar trebui să stea treaba de fapt. Atunci când elaborezi planul după care să funcţioneze sistemul de învăţământ al unei ţări, nu trebuie să porneşti analizând care sunt dotările din şcoli (luând-o aşa, unele şcoli ar trebui să se desfiinţeze) sau care este stilul a 90% din profesorii care activează (te-ai gândit vreodată că poate ei greşesc dictând 45 de minute din cele 50 alocate orei?), nici calculând bugetul pe care îl ai pentru educaţie (după ce tai banii pe care îi aloci ariilor din care ai mai mult de câştigat pe termen scurt şi deci îţi conferă o reputaţie mai bună), ca mai apoi să încropeşti ceva pe care elevii să-l înghită chiar dacă e mai mult amar decât dulce. E tocmai pe dos şi aici nu ne prindem noi. Trebuie să analizezi nevoile elevilor, lucrurile pe care ei trebuie să le ştie, să le înţeleagă şi să le aplice pentru a fi oameni compleţi, pentru a fi oameni care pot să-şi creeze propria fericire şi nu simple produse gata de ştampilat şi expediat la o facultate din ţară sau din străinătate. După ce obţii rezultatul acestei analize, celelalte elemente trebuie adaptate – şcolile trebuie să primească materialele necesare, profesorii antrenamentul potrivit, iar educaţia, bugetul pe care-l merită de fapt.

Am avut norocul să învăţ într-un liceu în care aproape toţi profesorii sunt conştienţi de lucrurile pe care tocmai le-am expus. Şi dacă în generală discuţiile pe tema asta erau rare, în liceu ele aproape că nu conteneau. De cele mai multe ori nu plecau de la noi, elevii, ci de la profesorii care ştiau că oricât de mult s-ar strădui, sistemul de învăţământ nu e construit pentru a răspunde nevoilor elevilor decât până la un anumit punct. ( Ce-i drept, există profesori captivi în propria lor bulă, convinşi că totul merge ca pe roate, doar pentru că notele la examene sunt satisfăcătoare, precum şi profesori cărora nu le pasă de fapt de ce înseamnă cu adevărat educaţie. Eu am întâlnit câţiva din prima categorie şi niciunul din cea de-a doua, însă ştiu că ei există. )

Cum rămâne cu ora de fizică în care 90% din experimentele pe care le poţi face într-un laborator obişnuit de liceu sunt aceleaşi pe care le poţi face şi în propria cameră?

Cum rămâne cu faptul că în prima oră de chimie elevii află cum „chimia e peste tot”, iar după ultima oră rămân doar cu noţiuni mai apropiate de abstract, decât de real? Pasiunea mea pentru chimie mi-a dat şansa să înţeleg mai mult de atât, dar mi-a permis şi să întâlnesc profesori din toată ţara, măcinaţi de aceeaşi nemulţumire iscată de o programă care transformă chimia în ceva ce nu este, într-un Krampus al ştiinţelor şi un rău necesar pentru cei care visează să devină medici.

Însă postarea în cauză nu se referea la orele de ştiinţe, pentru că deşi nu sunt abordate aşa cum ne-am dori, sunt studiate prin înţelegere, plin aplicarea unor principii şi operaţii logico-matematice.

Să facem un exerciţiu de imaginaţie.

Imaginaţi-vă o oră de română a unor elevi de clasa a 12-a. Profesoara intră în clasă. La fel ca întotdeauna, mâinile ei nu sunt goale. E profesor de limba română şi part-time inspiră elevi, le recomandă cărţi mişto şi încearcă să schimbe măcar la ora ei felul în care se desfăşoară educaţia (sau să fie invers?). Astăzi are cu ea un număr din Dilema Veche şi alte două cărţi. Le propune elevilor să discute pe tema abordată într-un articol din Dilema, citeşte unele citate, câţiva elevi răspund provocării ei, dezbat, profesoara zâmbeşte, aşa şi-ar dori să decurgă fiecare oră. 10 minute trec astfel, după care o voce intervine, vizibil iritată de ce am descris până acum: putem vorbi acum de ceva ce ne este folositor pentru bac?. Se înţelege deja că se discută despre subiectele II şi III, în care sunt testate cunoştinţele de teorie literară ale elevilor. Scenariul e trist, mai ales că nu e un simplu exerciţiu de imaginaţie, ci o situaţie reală, care arată cum elevii par a fi roboţi ce îşi concentrează atenţia pe un singur lucru: promovarea bacului şi admiterea la facultate. Profesoara nu mai vorbeşte despre cele două romane pe care voia să le recomande, în ochii ei se citeşte dorinţa de a face ceva pentru cei în faţa cărora stă şi regretul neputinţei. Întotdeauna s-a simţit datoare să facă mai mult decât e indicat în programă, să demonstreze că există mai mulţi autori, mai multe cărţi, mai multe idei gata să fie descoperite, explorate, îmbrăţişate. Ea este profesoara mea, persoana pe care am îndrăgit-o cel mai tare în tot liceul şi pe care am văzut-o de cele mai multe ori dărâmată, chiar dacă nu dura mai mult de câteva secunde până să se redreseze, atunci când viziunile ei idilice despre şcoala ideală erau spulberate de ignoranţa unei programe rigide şi a unui examen care, aşa cum spunea şi Gigel, se concretizează într-o notă care poate fi sau nu relevantă pentru tine ca individ sau pentru alegerile tale ulterioare. Nu cred că elevii ar trebui să fie nevoiţi să citească fragmente întregi de critică literară pentru a atinge un obiectiv impus de alţii. Cred că elevii ar trebui să aibă posibilitatea să facă asta, dacă sunt pasionaţi de hermeneutică sau dacă simt că îi ajută să pătrundă în profunzimea unei lecturi. Dar cred că oricine ar trebui să poată citi o carte şi să se raporteze cumva la ea, subiectiv sau obiectiv, să interiorizeze mesajul textului şi să emită propria părere despre aceasta – nu în 60 de rânduri, nu în 40 de rânduri, ci în oricât simte nevoia, pentru că e mai mult de absurd să evaluăm valoarea unei păreri pe baza lungimii ei. Şi asta se poate petrece cu toate romanele şi nuvelele şi povestirile şi poeziile scrise vreodată, nu doar cu cele 20 de texte pe care trebuie să le studieze elevii în mod obligatoriu, deşi au trecut aproape 50 de ani de la publicarea celui mai recent dintre acestea.

Din prisma asta ar trebui înţeleasă postarea cu pricina, ea nu e un afront la adresa menirii educaţiei sau a interesului profesorilor pentru ca această menire să fie atinsă. Scopul nu era acela de a crea două tabere, cea a elevilor şi cea a profesorilor, pentru că un astfel de sistem de învăţământ scindat nu poate evolua. Cele două tabere îşi aud una alteia vocile, însă acestea sunt distorsionate, interpretate prost. Dacă s-ar asculta fără dorinţa de a combate, ci de a înţelege, ar vedea că îşi doresc acelaşi lucru şi ar putea să colaboreze pentru a-l obţine. În schimb, alegem să aruncăm cu noroi în cel care îndrăzneşte să vorbească, să exprime o părere. Nu astfel se face educaţia.

Ceea ce este, totuşi, puţin sketchy este P.S.-ul, pe care prefer să-l privesc ca pe o ironie (şi sper din suflet că asta şi e). Ok, există oameni de succes fără BAC. De acord. Indiferent cum ai defini succesul, există oameni de succes fără BAC.

Totuşi, ceva îmi spune că succesul din această postare se referă tot la un număr. Nu e o notă de data asta, ci o sumă. Dacă valoarea ta ca persoană stă în suma de bani câştigată lunar, atunci, crede-mă, nu ţara e de vină, ci sistemul tău de valori. Dacă succesul se măsoară în fericire, sunt capabilă să admit că există mulţi oameni fericiţi care n-au reuşit să-şi ia BAC-ul sau care nici măcar nu au încercat. Probabil pot să găsesc alte zeci de unităţi de măsură pentru succes şi câte 100 de oameni gata să jure pentru fiecare unitate că este cea absolută. Probabil că toţi ar greşi, de asemenea. Succesul nu e uşor de exprimat şi nici nu cred că e problema cheie.

Dacă există antreprenori de succes fără BAC, sunt destul de sigură că nu există cercetători de succes fără BAC. Şi asta ce înseamnă? În fond, nu însemană nimic, nu e niciun fel de corelaţie reală, dar ştim că o corelaţie fictivă poate fi extrapolată din orice. Dacă prima parte poate fi folosită pentru a argumenta inutilitatea acestui examen, cea de-a doua poate fi folosită pentru a susţine necesitatea lui. Paradox? Nu. În fond, ambele utilizări sunt greşite, dar au în general efectul scontat asupra cititorului, atunci când sunt puse în contextul potrivit.

Dacă nu era suficient de clar, postarea lui Gigel a fost doar un pretext pentru ca eu să vorbesc despre ceva ce m-a afectat în mod direct timp de 12 ani şi care va continua să mă afecteze în mod indirect toată viaţa – sistemul de învăţământ din România. Cred că aş fi putut rezuma părerea mea mult mai simplu:

Literatura şi chimia sunt cele două mari pasiuni ale mele. Le-am întâlnit în şcoală, asta aşa e. Dar nu în timpul orelor de curs şi nici nu le-am cultivat acolo. Pograma şcolară nu prevede aşa ceva şi nici nu lasă timp pentru asta. În concluzie, ar trebui să-mi schimb pasiunile, căci programa nu poate greşi, nu?