Robert Musil – “Omul fără însușiri”

Cine ar fi crezut că ar putea să-mi placă atât de mult să citesc 1000 de pagini despre nimic? Nu sunt omul rezumatelor, ceea ce poate fi de-a dreptul frustrant pentru oamenii cărora le povestesc despre ce mai citesc, dar până și eu mai spun că într-o carte se întâmplă x și y lucru. În Omul fără însușiri nu se întâmplă nimic. Sau, mai bine spus, nu se întâmplă nimic care să conteze. Nu există de fapt un fir narativ și cred că dacă aș fi citit capitolele într-o ordine aleatorie, nu aș fi avut altă părere. Firește, romanul găsește pretextul câtorva idile și conflicte, are pe fundal o măreață acțiune patriotică a Kakaniei, o crimă, o reuniune de familie și un divorț, dar aceste detalii narative nu doar că nu sunt conectate decât într-un mod superficial, ci sunt ele însele fără însușiri.

De fapt, întreg romanul există pentru un singur motiv, acela de a-l descrie pe Ulrich, omul fără însușiri și prototipul omului modern:

Nu e greu să-l descriem în linii mari pe acest bărbat de treizeci și doi de ani, pe Ulrich, chiar dacă tot ce știe el despre sine însuși e doar că e deopotrivă de aproape și de departe de toate însușirile și că ele toate, fie că au ajuns sau nu să intre în stapânirea lui, îi ramân curios de indiferente.

Întrucât posesiunea unor însușiri presupune o anumită plăcere resimțită față de realitatea lor, perspectiva creată ne permite să înțelegem cum cineva care nici față de sine însuși nu dă dovadă că ar avea simțul realității poate pe neașteptate să constate că într-o bună zi ajunge să apară în proprii ochi drept un om fără însușiri.

De altfel, Ulrich nu duce de fapt lipsa însușirilor și chiar posedă unele însușiri admirabile: este un renumit matematician, frumos, fermecător, inteligent și bogat. Lipsa însușirilor lui derivă din imposibilitatea sa de a se situa pe un plan atât de pragmatic al existenței cât să își observe măcar aceste însușiri. Reflectând constant la condiția umană, moralitate, iubire și câte și mai câte, Ulrich nu are timp să se dăruiască realității, iar atunci când pare că o face, e doar pentru a nu trezi bănuielile celor din jur. Ulrich nu e niciodată sigur, nici mulțumit sau fericit și nici nu pretinde vreodată că are cheia înțelegerii realității, așa cum aflăm: înțelegerea realității reprezintă exclusiv o problemă pentru gânditorul istorico-politic. Iar Ulrich e departe de a fi unul.

Dar am să conced asupra unui lucru cu totul diferit, continuă Ulrich după ce rămase un timp pe gânduri. Experții nu vor ajunge niciodată până la capăt. Nu numai că în zilele noastre n-au dat de capăt; nici măcar nu pot să-și imagineze cum ar arăta încununarea activității lor. Poate că sunt incapabili să-și dorească o finalizare. Poți, de exemplu, să-ți închipui că omul va continua să aibă suflet din moment ce a învățat să-l înțeleagă și să-l stăpânească pe de-a-ntregul din punct de vedere biologic și psihologic? Cu toate acestea, ne străduim să ajungem la această condiție! Aici este necazul. Cunoașterea este o conduită, o pasiune. La urma urmei, o atitudine nepermisă: precum dipsomania, erotomania și mania homicidă, tot astfel pasiunea irezistibilă de a cunoaște dă naștere unui caracter care nu mai este echilibrat. Nu e deloc bine spus că cercetătotul urmărește adevărul, adevărul îl urmărește pe el. Omul suferă de pe urma lui. Adevărul este adevărat, iar fapta este reală, fără să le pese de om: el suferă pur și simplu de patima lor, de beția realității, care îi marchează caracterul și nu-i mai pasă absolut deloc dacă din descoperirile lui va ieși la iveală ceva întreg, omenesc, desăvârșit sau dacă de fapt va mai ieși orice la iveală. Este o ființă contradictorie, o ființă care suferă și care e în același timp monstruos de activă și de energică!

În timp ce imperiul austro-ungar se degradează sub privirea sa, Ulrich rămâne indiferent, dar nu-și scapă din ochi idealul. Însă el nu e singurul personaj demn de luat în seamă. Caracterul atât de analitic al lui Ulrich și al romanului creează o serie de portrete fabuloase, cele mai de seamă fiind cele ale îndrăgostiților Arnheim și Diotima. Iubirea lor rămâne la nivel conceptual, la fel ca toate intențiile care apar în roman.

Poate nu există niciun roman pentru care ar fi fost mai potrivit să rămână neterminat, pentru că această întâmplare nefericită nu exprimă decât neimportanța unei finalități, față de care Ulrich ar fi manifestat aceeași indiferență.

Și totuși, Robert Musil părea să aibă toată intenția să-și termine capodopera, petrecându-și ultimii 20 de ani din viață scriind la ea. Și cred că aș fi putut citi încă 1000 de pagini fără să simt nevoia unei încheieri. Lipsa acțiunii te face să te oprești din a aștepta un deznodământ. Singura întrebare care chiar contează în acest roman îl vizează doar pe Ulrich. Și deși nu ajungem să înțelegem cine e Ulrich, știm ceva mult mai important despre el:

“Îi lipsește, deci, în întregul lui, ceva!” medita Arnheim, dar ca și cum aceasta ar fi reprezentat doar cealată latură a unei asemenea certitudini, aproape în același timp și cu totul fără voia lui îl stăpâni gândul: “Omul acesta are suflet!”

So, what's your take on this?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.