Tag: Polirom

Jonathan Coe – “Cercul închis”

Posted on by Gabriela

După ce termin o carte, îmi place să citesc şi câteva recenzii, pentru că foarte aproape de plăcerea lecturii în sine în topul meu de activităţi preferate se află dezbaterea cu privire la cărţi şi la subiectele abordate în ele. Asta am făcut şi acum, însă când am căutat pe Google titlul am afla că ar fi unul tipic şi destul de previzibil pentru o serie fantasy, însă romanul lui Coe, scris pentru a continua povestea personajelor ajunse la maturitate din Clubul putregaiurilor, despre care am scris acum vreo săptămână, e chiar la polul opus: nu doar că îi lipsesc cu desăvârşire elementele fantasy, dar pare că s-a depus un efort supraomenesc pentru ca naraţiunea să fie cât mai adânc înfiptă în realitate. Textul se suprapune cu realitatea istorică a ultimilor 40 de ani , înglobând relatări şi păreri cu privire la terorism, politică, rasism şi alte probleme încă actuale într-un mod ce pare aproape nenatural: toate personajele se grăbesc să-şi spună părerea, înainte să fie lăsate să acţioneze în conformitate cu aceasta sau nemaiprimind ocazia să o facă.  Şi cred că tot ce am spus mai sus se vede foarte clar în fragmentul de mai jos, replică a lui Claire:

Şi să ştii că, într-un fel, deşi e foarte urât c-o spun, atentatul din Birmingham a fost o atrocitate mai mică dacă priveşti lucrurile statistic, dacă-l compari cu Lockerbie, dacă-l compari cu exploziile din Bali, cu 11 septembrie sau cu numărul total de civili care au murit în războiul din 2003 din Irak. Şi ce s-ar întâmpla dacă ai încerca să explici toate morţile astea şi toate vieţile distruse – dac-ai încerca să te-ntorci de fiecare dată la originea lucrurilor? Ai înnebuni? Altfel spus, e o nebunie să încerci aşa ceva, sau de fapt e singurul lucru sănătos – să admiţi că la scară mare sau mică, oameni perfect obişnuiţi şi perfect nevinovaţi îşi văd mereu vieţile făcute zob de forţe pe care nu le pot controla, fie ele evenimente istorice sau pur şi simplu ghinionul de rahat de-a ieşi din casă taman în ziua când trece pe-acolo un şofer beat, care conduce cu peste o sută de kilometri pe oră, dar chiar şi atunci poţi să dai vina de cultură, pe cultura care i-a spus să e cool să meargă cu peste o sută pe oră sau pe cultura care l-a transformat într-un alcoolic, şi cum spuneam, poate că asta e de fapt lucrul sănătos pe care poţi să încerci să-l faci, să nu mai ridici din umeri, să nu mai spui chestii de genul “Viaţa e un hazard” sau “Se mai întâmplă şi de-astea”, fiindcă dacă te gândeşti bine, totul are o cauză.

Spre deosebire de volumul anterior, naraţiunea este mai uşor de urmărit. Numărul de personaje este încă semnificativ, dar ele sunt destul de clar grupate pe câteva fire narative care se încrucişează adesea, fără a crea însă ambiguitate. Întâlnim povestea celui despre care toată lumea credea că va avea un viitor strălucit ca scriitor, dar care nu reuşeşte să se dea un final romanului pe care îl scrie de zeci de ani şi care numără deja mii de pagini şi care ar trebui să revoluţioneze lumea literară prin mijloacele neconvenţionale şi metaliterare prin care cititorul şi romanul sunt conectaţi. Suntem faţă în faţă cu politicianul al cărui partid urmăreşte interese pe care el nu le poate susţine, dar este nevoit să le aprobe pentru a fi privit în continuare cu ochi buni. Şi mai ales, primim continuarea istoriilor pe care Clubul putregaiurilor le-a lăsat în aşteptare.

Personajele rămân încă nişte simple tipuri, deşi li se conturează o serie de motivaţii şi trăsături definitorii, ele nu capătă o adâncime reală, ci doar răspund nevoii autorului de a-şi transmite mesajul: scriitorul aspirant şi geniul aflat în pană de inspiraţie, politicianul cu o latură umană, soţia dedicată familiei, adultul încă obsedat de iubirea din adolescenţă sau tânăra aflată în căutarea tatălui. Toate aceste personaje sunt doar unelte pe care Coe le foloseşte pentru a construi geometria romanului.

Astfel, romanul e constituit dintr-o sumă de cercuri mai mult sau mai puţin închise, însă acestea nu sunt concentrice, ele se intersectează, se conţin sau se exclud, creând un puzzle peste care se suprapune realitatea. Intenţia autorului este aceea de a discuta cu seriozitate subiecte importante, însă îngrămădirea lor în pasta epică nu e cea mai reuşită, pare că totul e în grabă, că scriitorul e atât de entuziasmat de finalul pe care l-a ales încât vrea să îl prezinte cât mai repede cititorului. Totuşi, nu pot decât să îi înţeleg entuziasmul, pentru că finalul închide un nou cerc într-un mod ce te face să zâmbeşti, dar îţi şi lasă un vag gust amar, pentru că modernitatea nu mai are cum să dea un final fericit fără să fie ipocrită:

(…) în clipa aceea, cei doi nu doreau de la viaţă decât şansa de-a repeta greşelile comise de părinţii lor, într-o lume care încă se căznea să decidă dacă putea să le îngăduie luxul ăsta.

Jonathan Coe – “Clubul putregaiurilor”

Posted on by Gabriela

Acum ceva vreme, ajunsă la bibliotecă, am dat de raftul pe care se aflau şi cărţile lui Jonathan Coe. Îndrăgostită de acest autor încă de când i-am citit Casa somnului, am luat fără să mă gândesc Cercul închis, ca peste câteva zile, când am deschis cartea încercând să fac să treacă mai uşor cele 12 ore de mers cu trenul până la Cluj, să aflu că aveam în mâini continuarea unei cărţi pe care n-o citisem. Aşa că nu e de mirare că în Cluj, din prima libărie în care am intrat, am luat (alături de vreo alte 3 cărţi) şi primul volum care este tocmai acesta, Clubul putregaiurilor.

Contrar orizontului de aşteptare creat de titlu, romanul nu este despre guvernul actual al României, aşa cum m-au întrebat mai mulţi oameni văzându-mă citind. Singura asemănare dintre personajele de aici şi cele care alcătuiesc instituţia sus-numită este totala lor deconectare de realitate.

Învârtindu-se în jurul unui liceu gratuit din Birmingham, unde admiterea se face pe bază de examen, romanul nu înfăţişează lumea, ci o microsocietate izolată, în care străbat câteodată ecouri din afară, pe care însă protagoniştii nu le pot înţelege: “De ce e Berlinul divizat?”, “De ce este numită afacerea Watergate astfel?”, “De ce este petrolul atât de scump?”, “De ce omoară IRA în stânga şi în dreapta?”. Dar acestea rămân probleme secundare pentru ei, concentrându-şi atenţia pe chestiunile interne, pe rivalităţi şi orgolii la fel de nejustificate. Întâlnirea familiei Trotters cu un cuplu de evrei şi povestea emoţionantă a acestora ar fi, în alt context, un moment de cotitură pentru personaje şi pentru felul în care percep acestea lumea şi pe cei din jurul lor. În schimb, experienţa trece aproape neobservată prin forul interior al locuitorilor acestui univers.

Pentru o parte din elevii de la King William’s, Cercul închis, un grup select alcătuit în interiorul liceului, reprezintă cheia soluţionării tuturor problemelor, mijlocind transformarea societăţii. Cercul închis e ideal pentru asta din mai multe puncte de vedere:

  1. CONFIDENŢIALITATEA. Cercul răspunde faţă de sine şi atât. Ca atare, el îşi poate articula opiniile în deplină libertate, departe de influenţa oricărei forme de lobbying şi a oricărui grp de presiune. (…)
  2. PROTECŢIA. Celălalt atu al Cercului este faptul că-şi poate alege membrii nu doar dintre elevii claselor a zecea, ci şi DIN CANCELARIE. Astfel, gânditorii nevolnici (Nuttall, Serkis etc.) pot fi excluşi, iar spiritele înrudite (Pyle, Daintry, Spraggon) cooptate în folosul cauzei.
  3. ELITISMUL. Cercul nu e e obligat să asculte vocea gloatei. Nu se comportăa populist, aşa cum fac celelalte societăţi de dezbateri. Nu pierde vremea ascultându-i pe dobitoci sau pe demenţi. În esenţă, e o structură anti-democratică şi tocmai de aici îşi trage forţa. Ideile şi politicile pot să germineze mult mai repede şi mai eficient în această atmosferă.

Iar Cercul închis se ia în serios, dar autorul nu îl ia. Tonul în sine este unul neobişnuit, căci deşi unele personaje par să treacă printr-un proces de iniţiere, prin experienţe marcante, cum este revelaţia divină la care ia parte Ben Trotter, schimbarea lor ulterioară e o simplă imitaţie a unei maturizări, mai degrabă o caricatură ce trădează spiritul ironic al autorului. Alte personaje sunt întru totul caricaturale (Sam Chase, soţul înşelat care încearcă să îşi recupereze soţia împrumutând în mod stângaci armele celui care a reuşit să i-o fure), iar altele se dovedesc a fi mai profunde decât potretul lor lasă să se vadă.

Astfel, Jonathan Coe creează tabloul unei lumi haotice şi adesea uşuratice în judecăţile sale. Dar chiar considerând că aceasta a fost intenţia autorului, există un gram de inconsistenţă tematică care te face să te îndoieşti de tine în faţa clasicei întrebări ce a vrut să spună autorul?, dar care sper că va fi înlăturată în Cercul închis, carte pe care voi începe chiar azi să o citesc.

Julio Cortázar – “Şotron”

Posted on by Gabriela

Şotron nu e un roman. E o colecţie de romane (dar nu aşa cum arhiva e o colecţie de documente şi nici aşa cum un cimitir e o colecţie de cadavre), romane care se întrepătrund, care se intersectează în anumite puncte, care îşi unesc drumurile sau care şi le separă pe măsură ce lectorul face alegeri – pentru că cititorul devine, fie că vrea sau nu, parte activă a procesului creaţiei.

Însă cele mai importante – oricât de subiectiv ar fi acest concept – două romane sunt cele propuse de autor în îndrumarul de lectură. Primul e un roman puţin atipic, dar digerabil,cu personaje bizare, dar fascinante, chiar dacă imposibil de înţeles în mod absolut, înţelegerea lor porneşte dintr-un punct şi se termină într-un altul, dincolo de care ele sunt libere să acţioneze fără a fi constrânse de aşteptările cititorilor. Cel de-al doilea este un roman care îl respinge pe primul şi de fapt întreaga categorie pe care o reprezintă primul, devine un roman despre roman şi despre literatură în general (căci literatura cea mai mişto este cea care vorbeşte despre sine, aşa cum cele mai interesante lucruri la oameni sunt acelea care dezvăluie ceva despre ei înşişi), un roman în care vocea scriitorului se face auzită prin cea a scriitorului Morelli.

Morelli pare convins că, dacă scriitorul continuă să se supună limbajului pe care i l-au vândut odată cu hainele de pe ei, cu numele și cu botezul și cu naționalitatea, opera lui nu va mai avea decât valoare estetică, valoare pe care bătrânul pare a o disprețui tot mai mult. Într-unul din pasaje e destul de explicit: după părerea lui, nimic nu poate fi denunțat dacă se face dinăuntrul sistemului căruia îi aparține ceea ce trebuia denunțat. A scrie împotriva capitalismului cu bagajul mental și vocabularul care provin din capitalism e o pierdere de timp. Se vor obține poate rezultate istorice, cum e marxismul și orice poftești tu, dar acel Yonder nu înseamnă chiar istorie, Yonder-ul e ca vârfurile degetelor care ies la suprafața apelor istoriei, căutând ceva de care să se prindă.

Cele 155 de capitole sunt structurate în trei “seturi” De partea cealaltă, De partea aceasta, Din alte părți, liantul fiind personajul principal, Horacio Oliveira, ce o caută, o găseşte şi o pierde neîncetat pe Maga, în timp ce lupta pe care o poartă este alta, e lupta cu teama irosirii, dorinţa de găsire a unui absolut prin prisma căruia viaţa să capete sens. Pe Oliveira nu îl întâlnim decât în cea de-a treia parte ca adevărat actant. În rest, el e mai degrabă cel care observă şi care mai apoi analizează, emite ipoteze şi idei inserate fie ca monologuri interioare, fie ca replici în dialogurile filosofice purtate adesea în cadrul Clubului. În cea de-a treia parte, personajul este subjugat de potenţialitatea eşecului, iar acţiunile lui sunt doar dorinţa disperată de a evita asta. (Din perspectiva asta, romanul poate deveni un material cinematografic valoros pentru cei care au Shutter Island pe lista favoritelor. ) El poate fi un nebun sau un geniu neînţeles sau doar reprezentarea esenţializată a condiţiei umane, prinsă între atracţia către absolut şi împământarea inevitabilă în relativ.

Şi ce e absolutul şi unde îl caută Oliveira şi unde ar trebui să îl căutăm în general?

“Da, poate iubirea, însă această otherness ne ţine doar cât durează legătura cu o femeie şi, pe deasupra, numai în ce o priveşte pe ea. În adâncul nostru nu există otherness, abia de se face simţită plăcuta togetherness. Sigur, tot e ceva”. Iubire, ceremonie ontologizantă, dătătoare de viaţă. Şi din pricina asta îi trecea acum prin minte ceva ce ar fi trebuit poate să-i fi trecut la început: “Fără a se poseda pe sine, nimeni nu putea poseda o altă fiinţă, şi cine oare se poseda pe sine cu adevărat? Cine se cunoştea pe sine, cine cunoştea singurătatea absolută pe care o presupune faptul de a nu putea pune preţ nici pe propria ta tovărăşie, de a trebui să te duci la cinema sau la bordel sau acasă la nişte prieteni, ori să te dedici unei profesii care te acaparează sau căsătoriei pentru ca măcar să fii singur-printre-ceilalţi?” Astfel, în chip paradoxal, culmea singurătăţii ducea la culmea spiritului gregar, la iluzia nesfârşită a însoţirii cu o altă fiinţă, la omul singur în salonul cu oglinzi şi ecouri. Însă oameni ca el şi mulţi alţii, care se accepau pe sine (sau care se respingeau, dar o făceau cunoscându-se îndeaproape) intrau în paradoxul cel mai groaznic, cel de a se afla, poate, la marginea cunoaşterii altei fiinţe şi de a nu mai putea înainta niciun pas. Adevărata cunoaştere a altei fiinţe, alcătuită din legături delicate, din înţelegeri minunate cu lumea, nu se putea înfăptui dintr-o singură direcţie, mâinii întinse trebuia să-i răspundă altă mână, din afară, de dincolo.

Aşa cum Şotron nu se rezumă la a fi un singur roman, nici romanul nu se rezumă la a fi un singur tip de şotron – el este toate varietăţile de şotron, chiar dacă vorbim de variante arhicunoscute, de variante inventate de un singur grup de copii din faţa unui bloc izolat sau de varianta pe care fiecare poate să o creeze. Pentru că, în definitiv, e vorba de un joc, iar elementul cheie rămâne, indiscutabil, jucătorul.

Boris Pasternak – “Doctor Jivago”

Posted on by Gabriela

Lista mea de crush-uri literare nu e impresionant de lungă, însă ceea ce e impresionant e procentul de personaje ruseşti care o alcătuiesc. În capul listei e prinţul Mîşkin al lui Dostoievski şi recent l-am adăugat listei pe Ilia din Imago. Cea mai nouă achiziţie este însă Iuri Jivago, poetul medic al Rusiei bolşevice, individualitatea care refuză să se lase supusă de un sistem ce urmăreşte depersonalizarea.

Poate că romanul ne dă câteva triunghiuri amoroase, poate că Lara este femeia ideală, angelică şi pasională în acelaşi timp, în timp ce Tonia este iubirea care se sacrifică pentru a obţine liniştea căminului, iar Marina este doar amăgirea după ce recuperarea oricăreia dintre celelalte două devine imposibilă. Şi poate că insensibilitatea mea nu mi-a permis să receptez acest roman drept o poveste de dragoste. Deşi am găsi firească implicarea dragostei în firul narativ, pentru că ea nu poate fi separată niciodată de realitate, iar aceasta să rămână încă verosimilă, am considerat această componentă doar un element de decor, un detaliu pe fundalul romanului. Şi nu susţin că am dreptate, probabil se găsesc destule voci care mă pot contrazice.

Dacă am reuşit să nu-l citesc ca pe un roman de dragoste, mi-a fost imposibil să nu-l citesc ca pe un roman despre condiţia umană, strivită de atrocităţile unei maşinării care vrea să o sărăcească de ceea ce îi e esenţial: de propria voce, gândire şi sensibilitate. Greşeala doctorului Jivago în această nouă societate nu este legată de pregătirea sa profesională, ci de încăpăţânarea de a-şi păstra spiritul liber, neatins de noua ordine socială – o lume decadentă, lipsită de profunzime sau păreri proprii.

Există un oarecare stil comunist. Nu sunt prea mulţi oameni cărora li se potriveşte. Dar nimeni nu încalcă atât de făţiş această manieră de viaţă şi gândire ca dumneavoastră, Iuri Andreevici. Sunteţi o batjocură la adresa acestei lumi, sunteţi jignirea ei.

Profesia de medic nu îl împiedică să manifeste un spirit artistic dezvoltat, poate mai sensibil la tot ceea ce îl înconjoară din cauza absenţei părinţilor , cugetările sale despre artă fiind adevărate manifestri ale scriitorului în roman, pentru că nu e greu de ghicit că Iuri nu este decât o proiecţie a lui Boris Pasternak.

Vechea mea idee că arta nu e denumirea unei categorii sau a unui domeniu, care acoperă o infinitate de noţiuni şi fenomene ramificate, ci că, dimpotrivă, e ceva îngust şi concentrat, numele unui principiu care intră în compoziţia operei de artă, denumirea forţei utilizate în aceasta sau a adevărului pus la lumină. Niciodată arta nu mi s-a părut obiectul formei, nici cealaltă faţă a ei, ci mai degrabă o parte tainică şi ascunsă a conţinutului. Pentru mine toate acestea sunt clare ca lumina zilei, le simt cu toate fibrele, dar cum aş putea exprima această idee?

Operele vorbesc prin multe: prin teme, situaţii, subiecte, eroi. Dar cel mai mult vorbesc prin prezenţa artei conţinute în ele. Prezenţa artei în paginile romanului Crimă şi pedeapsă cutremură mai profund decât crima lui Raskolnikov.

Carte care vorbeşte despre Rusia din prima jumătate a secolului XX, până la cel de-Al Doilea Război Mondial, publicată în Italia pentru că reprezenta un afront la adresa URSS-ului, nu se poate contesta caracterul ei istoric şi adevărurile pe care le dezvăuie despre realitatea acelei perioade.

În zilele noastre au devenit foarte frecvente formele microscopice de hemoragie cardiacă. Nu toate sunt mortale. În unele cazuri oamenii rămân în viaţă. Aceasta e boala cea mai nouă a contemporaneităţii. Cred că e de natură morală. Celor mai mulţi dintre noi ni se pretinde o duplicitate permanentă, transformată în sistem. Este imposibil ca, fără urmări pentru sănătate, să te manifeşti altfel decât simţi, să te umileşti faţă de ceea ce îţi repugnă, să te bucuri de ceea ce te face nefericit. Sistemul nostru nervos nu-i o vorbă goală, nu-i o ficţiune. El este corpul fizic alcătuit din ţesuturi fibroase. Sufletul nostru ocupă un loc în spaţiu şi este amplasat în noi, precum dinţii din gură. Nu poate fi siluit la nesfârşit fără urmări grave. Mi-a fost greu să ascult povestirea ta despre deportare, Innokenti, despre felul cum, în acest timp, ai crescut ca om şi te-ai reeducat. E ca şi cum un cal ar povesti cum s-ar dresa singuri la circ.

Dincolo de conţinutul romanului, scriitura este una impecabilă. Pentru cei obişnuiţi să sară peste pasajele descriptive, cele din Doctor Jivago vor fi o surpriză, nu doar prin expresivitatea aproape muzicală şi prin combinaţiile neobişnuite de cuvinte, ci mai ales prin dinamismul lor, e o descrere care te ia de mână şi te duce în frigul Siberiei fără să îţi vină să opui vreo rezistenţă – metoda folosită e fascinaţia.

Este un roman cu care oamenii care cred mai mult decât în orice în idei se vor identifica, în timp ce restul îl vor privi mai degrabă ca pe o tragedie de nerepetat. Şi un roman care vorbeşte singur despre sine, în care personajele se autocaracterizează inconştient când urmăresc doar să discute:

Căci numai în cărţile proaste oamenii se împart în două tabere, care nu au nimic în comun între ele. Însă în realitate, totul se amestecă! Ce om de nimic trebuie să fii ca să joci în viaţă un singur rol şi să ocupi un singur loc în societate, să însemni unul şi acelaşi lucru!

 

Horia Ursu – “Asediul Vienei”

Posted on by Gabriela

Scriu asta dintr-o gară, așa că e de înțeles de ce și povestea acestei cărți începe tot într-o gară. Asemănările încetează aici însă, căci cele două gări nu doar că sunt diferite, ci și separate de un drum de 549 de km de cale ferată. Nu pot să nu mă opresc de fiecare dată în fața tonomatelor de cărți din gări. Chiar dacă cel puțin 24 din cele 25 sunt de o calitate îndoielnică, există șansa ca a 25-a carte să fie o surpriză, un diamant strecurat în urma unei erori acolo. Așa am ajuns să citesc Dans grotesc de Aldous Huxley și tot așa am ajuns în posesia romanului lui Horia Ursu.

Asediul Vienei pare a fi stenografia unui serial: sezoanele sunt cele zece capitole, iar episoadele sunt subcapitolele. Acestea din urmă nu au nume, ci număr de ordine. De aceea este de multe ori greu să ții pasul cu ritmul romanului, cu personajele numeroase și pe care uneori trebuie să le intuiești, deoarece nu sunt numite decât mai târziu.

Toate aceste piese de puzzle sunt necesare pentru alcătuirea imaginii unei țări ce se recuperează după criza comunistă. Unii oameni pleacă, alții rămân în țară, având visul nestrămutat al Vienei ca pământ al făgăduinței.

Adevărul e însă altul, dar aceasta nu este o carte despre adevărul istoric, ci despre adevărul fiecărui individ, nu se vrea a fi o cronică, avem destule studii care să ateste faptele. Romanul e un mecanism de eliberare a unor frustrări îndelung refulate de un popor întreg de-a lungul deceniilor. Și cum altfel dacă nu prin umorul atât de caracteristic poporului în cauză?

Ce păcat că odată cu căderea Comunismului nu a căzut peste noi și aurul din care acesta era făcut! Ne-am fi plătit înainte toate creditele externe și ne-ar mai fi rămas ceva pentru consumul casnic, căci numai din salarii și pensii ai putea trăi recent doar o zi pe lună, restul zilelor pierzându-se printre calcule și socoteli de tot felul, care mai de care mai năstrușnice. Așa se explică și numărul mare de olimpici români matematicieni plecați în State.

Niciunde în lume matematica nu este mai aproape de viață ca la noi. La noi, matematica e viață, iar viața poezie și, dacă matematicienii pleacă, poeții rămân ca să cânte în versuri amare plecarea matematicienilor.

Cine a spus că suntem un popor vegetal? Suntem un popor de matematicieni nomazi și, parțial, de poeți sedentari, care se adună o dată pe an în jurul bradului de Crăciun, mirați și înfricoșați în același timp, ca troienii în jurul darului blestemat al aheilor. În urechile lor răsună de fiecare dată același strigăt de mercato: Un porc! Regatul meu pentru un porc!

Comunism cu majusculă. Ca o entitate distinctă, neinstaurată de oameni și pe care aceștia nu o pot controla. Comunism este numele uraganului care a zguduit Europa de Est, iar pagubele sunt unele pentru care nu suntem pregătiți. Pentru cele materiale se poate întocmi un plan de redresare, dar cum rămâne cu cele pshice, accentuate de șocul contactului cu o nouă lume?

Globalizarea, noua față a relațiilor internaționale, totul capătă o nouă formă în rândurile lui Horia Ursu. Singurul risc real al citirii acestui roman este acela de a fi atât de sedus de ironia fină utilizată până în punctul neglijării mesajului.

-Se-ndeasă și frigul. De unde vine atâta frig?

-Parcă poți să știu? Avem relații cu atâtea state că nici nu mai știi care de pă unde ie.

-Pe vremea mea, știam una și bună: frigul vine de la…

-S-a schimbat vremile, tataie. Acuma poa’ să vină de oriunde, că suntem liberi.

-Da’ noi suntem o țară mică. Unde intră atâta frig?

-O parte intră în țară, o parte intră în noi…

Eliberarea de comunism aduce în România o libertate ce vine ca o ușurare, dar se stabilește ca o povară – inutilă dacă nu se profită de ea.

Tot libertate are în sfârșit și cuvântul folosit de Horia Ursu, care îl folosește cu rafinamentul unui scriitor, dar îl simte cu spiritul moștenirii românești din care cu toții am învățat că lucrurile serioase sunt materialul celor mai bune glume.

Orhan Pamuk – “Femeia cu Părul Roşu”

Posted on by gabicaqt27

Femeia cu Părul Roşu îşi vopseşte părul cu henna, singură, pentru că îşi alege culoarea părului din proprie voinţă. Femeia cu Părul Roşu e nevoită să renunţe la dragostea ei din interese politice. Femeia cu Părul Roşu iubeşte teatrul.

Te vei îndrăgosti de Femeia cu Părul Roşu când veţi trece prima dată pe lângă ea şi n-o vei uita niciodată. Te vei lăsa sedus de ea, fără să bănuieşti măcar cum te-a ales. Vei avea 16 ani şi ea va fi prima pentru tine.

În noaptea aceea am făcut pentru prima oară dragoste cu o femeie. A fost teribil de răscolitor şi la fel de minunat. Toate ideile pe care le nutream înainte cu privire la viaţă, la femei şi la mine însumi s-au schimbat într-o clipă: Femeia cu Părul Roşu m-a învăţat să mă cunosc şi m-a învăţat, totodată, sensul fericirii.

N-o vei mai vedea pe Femeia cu Părul Roşu multă vreme, însă imaginea ei şi amintirea evenimentelor care s-au întâmplat atunci va rămâne undeva în spatele memoriei tale în timp ce vei încerca să trăieşti de parcă nimic nu s-a întâmplat. Iar când o vei revedea pe Femeia cu Părul Roşu, ţi se va părea la fel de fermecătoare.

Doar că romanul lui Orhan Pamuk nu e un roman de dragoste. E mai degrabă un roman despre absenţa dragostei, despre absenţa dragostei paterne şi despre dezechilibrele care vin la pachet cu ea.

Înseamnă că nu s-a purtat cu tine ca un tată, a zis Femeia cu Părul Roşu. Găseşte-ţi altul! În ţara asta, oamenii au mulţi taţi. Părintele-stat, Dumnezeu-tatăl, părintele-general, părintele-mafiot… Aici nimeni nu poate trăi fără tată!

Lipsit de tată şi mai apoi de un fiu, crezând că l-a ucis pe meşterul pe care l-a privit ca pe un tată timp de o lună, Cem Çelik devine pasionat de cele două poveşti din culturi diferite în care are loc confruntarea dintre tată şi fiu, fără ca vreunul dintre cei doi să fie conştient de identitatea adversărului său: mitul lui Oedip şi cel al lui Rostam şi Sohrab.

Cem renunţă la visul său din copilărie, acela de a deveni scriitor şi alege o carieră ceva mai practică. Îşi continuă viaţa şi se căsătoreşte cu Ayşe, alături de care continuă studiul celor două legende, fără a-i dezvălui însă motivul obsesiei lui. Însă ştiţi ce se spune despre legende.

Asta pentru că lucrurile despre care se povesteşte în basmele şi legendele de pe vremuri se sfârşesc prin a ni se întâmpla şi nouă. Cu cât citiţi mai multe legende şi cu cât credeţi mai mult în ele, cu atât ajunge să vi se întâmple mai des ceea ce stă scris în ele. Poveştile pe care le ascultaţi sunt numite, de fapt, legende pentru că vi se întâmplă şi vouă.

Viaţa lui Cem respectă regula asta, paralele dintre aceasta şi cele două poveşti fiind trasate cu dibăcie, însă care din cele două figuri paterne va fi?

Orhan Pamuk este acelaşi. Cuvintele lui curg fără întreruperi, parcă fără schimbări de ritm şi de asta e cu atât mai şocant când evenimentul care strică echilibrul are loc, nu doar că e neaşteptat, ci câteva pagini după încă te întrebi dacă s-a întâmplat cu adevărat, dacă moartea cuiva poate fi povestită cu atâta seninătate sau dacă doar îţi joacă feste imaginaţia. Şi de fapt nimic nu poate definit doar de această simplitate a limbajului, pentru că în el se ascund noi înţelesuri.

Pe alocuri, scriitura lui Orhan Pamuk sună ca o poezie. Şi ştiţi ce se spune despre poeţi.

Pe poet trebuie mai întâi să-l spânzuri, pentru ca mai apoi să plângi la picioarele spânzurătorii sale.